Căutare text în Literatură

 

Cuvânt

 

Rezultate din Literatură pentru OBOSI

 Rezultatele 1 - 10 din aproximativ 294 pentru OBOSI.

Ștefan Octavian Iosif - Învins!

Ştefan Octavian Iosif - Învins! Învins ! de Ștefan Octavian Iosif Informații despre această ediție De mult înstrăinatul           De-abia ce ți-a sosit, Așterne-i, mamă, patul, Să doarmă dus băiatul           Bolnav și obosit ! Bătu el multă cale           De cînd te-a părăsit... Învins de dor și jale Pe prispa casei tale           Se culcă obosit... Ci nu-ntreba : pe unde           A fost și ce-a găsit ? El rana-și va ascunde Și nu-ți va ști răspunde           Decît : — Sînt

 

Dimitrie Anghel - Oglinda fermecată

Dimitrie Anghel - Oglinda fermecată Oglinda fermecată de Dimitrie Anghel Publicată sub titlul "Un vis simbolic", în Tribuna , XV, 159, 22 iul. [4 aug.] 1911, p. 2. Astă-noapte m-am trezit brusc din somn. Un vis straniu mă purtase pe tărîmuri necunoscute, pe care nici nu le-am văzut, nici nu m-am încumetat să le bănuiesc vreodată... În rama ferestrei împodobite de perdele albe, cerul vînăt se ofilea peste arborii mari și o singură stea, albă ca o crizantemă uriașă, mai licărea stăruitoare departe, peste marea de coperișuri, în afundul nemărginirii. Natura aevea pe care o priveam acum trezit din somn mi se părea străină. Arborii nu erau așa în visul meu, nici vînătul cer care se ofilea și în nemărginirea căruia înflorea o stea albă ca o crizantemă, nici fața mea pală pe care o resfrîngea apa albăstruie a oglinzii în orele acestea tîrzii de noapte. Un tril însă căuta să mă cheme la realitate. O păsăruică, înșelată de acest zor de ziuă timpurie, îngăima undeva, în negrul unui umbrar, o sfioasă chemare, la care nu răspundea nimeni. Un vînt apoi, ca trecerea unui demon nevăzut căruia i-ar fi fost frică singur în văzduh, ...

 

Dimitrie Anghel - Rochia bunicei

Dimitrie Anghel - Rochia bunicei Rochia bunicei de Dimitrie Anghel Publicată în Minerva , IV, 1267, 27 iunie 1912, p. 2. Alb ca un caier era capul bunicei, o spumă ridicată pe creste îi era părul, o zăpadă ce nu putea s-o mai topească nici o primăvară îi împodobea statornic fruntea. Noaptea de odinioară în zi albă se prefăcuse, întunerecul în lumină, în argint curat, abanosul. O mireasă timpurie fusese, măruntă la trup încă, aproape de copilă, pășise în fața altarului. De subt cununa de lămîiță spumegat ca un torent și albă ca o coadă de cometă, sub șuvoiul de aur al betelei, vălul de borangic îi cobora pînă la călcîie, iar de la călcîie, poala lungă a rochiei ei de mireasă scria pe pămînt valuri obosite, înflorite de spumă, pe unde trecea. Tînăr, gîtul gol și nevrîstnicii umeri, nerotunziți încă, se vedeau din tăietura dibace a foarfecei ce despicase cu meșteșug faiul alb. Curba sînului abia ridica pieptărașul, șoldurile ascuțite se străvedeau prin rochie, și faldurile, dinainte pînă în josul piciorușelor mici, cădeau rigide, triste, funerare aproape, cum trebuie să cadă de-a lungul trupului unei vestale. O cingătoare largă, făcută dintr-o ...

 

Dimitrie Anghel - "Sunt lacrimae rerum"

Dimitrie Anghel - "Sunt lacrimae rerum" "Sunt lacrimae rerum" de Dimitrie Anghel Publicată în Seara , II, 536, 11 iul. 1911, p. 1 Ce dulce intimitate se desprinde dintr-o gospodărie veche... Sunt unele în care lucrurile fac parcă un singur trup cu odaia. Ele stau nemișcate, și vremea trece peste ele, nimic nu le schimbă, soarele poate pătrunde ici-colo și le mai pălește fața cu sărutarea lui fierbinte, o mărgea poate dintr-o perină se desprinde, o floare pe un covor se decolorează, o fotografie într-o ramă se acopere de o ușoară negură. Încolo, ele stau, dormitează trăiesc cu viața lor latentă, și e de ajuns să miște una din ele ca întreaga armonie să dispară. Apoi, cine trăiește mult într-o casă îi place să păstreze orînduială. Ochii s-au deprins cu liniile, și ființa ta intimă sufere dacă-ți clintește cineva un vas de pe o consolă, un portret de pe o etajeră, ori cel mai mic lucru, care ocupa un loc bine definit pentru tine în spațiul odăiei tale. Mătușa Elencu, însă, era inamica oricărei stabilități. Nemișcarea pentru dînsa era moartea, și lucrurile i se păreau că devin rigide și îngheață dacă stăteau încremenite două ...

 

Dimitrie Anghel - Cedrul

Dimitrie Anghel - Cedrul Cedrul de Dimitrie Anghel Publicată în Minerva , III, 1088, 28 dec. 1911, p. 1. Majestuos își înalță fruntea, în ziua aceasta primăvăratecă și îndulcită de soare, bătrînul cedru din Grădina Plantelor și freamătă căutînd în zări neagra dungă a cocorilor, ce vin din țara lui. Străin și singur visează patriarhul la țara Libanului, unde praful de pe drumuri se ridică în pulbere de mărgean roș. Murmură așteptînd să-i răspundă o șoaptă de palmier, tace ascultînd surdul zgomot ce-l face rodul unui măslin în cădere, se cutremură cu tot frunzarul văzînd pe orizont cum trec norii deși, închipuind caravane. Anemone albe înstelează verzile mări de ierburi, crini uriași își scutură polenul în soare, miresme tari de roze vin să-i îmbete frunzarul. Vorbe străine însă răsună, și bietul patriarh amintindu-și că e în surgun își încetinează păinjenișul de rămurele, încremenește din nou rotunda-i umbră pe pămînt și tace. Placa înfierbîntată de soare, ce o poartă pe trunchi, cu inscripția anului cînd a fost smuls din pămîntul țării lui și peste care se înclină curiozitatea trecătorilor, îl arde ca un stigmat... Cercuri rotunde, ca undele unor vibrații, i-au pornit ...

 

Dimitrie Anghel - Crizanteme

Dimitrie Anghel - Crizanteme Crizanteme de Dimitrie Anghel Publicată în Literatura și arta română , 25 septembrie 1899 (sub titlul Se trec și florile de toamnă ) Se trec și florile de toamnă, cele din urmă flori, și-n casă Lîngă oglinzile-obosite, o fată șubredă și pală Preschimbă florile în vase, evlavios ca o vestală. Mor florile mîhnite, toamna, în casa cui n-a fost mireasă... Înc-un mănunchi, și cîte visuri și primăveri — cîtă ruină ! Dac-ar avea grai ca să spuie, oglinda cîte n-ar mai spune; A tale brațe obosite putere n-ar avea s-adune Troienele de flori bogate, culese zilnic din grădină. Norocu-ntăilor brîndușe culese-n zori de zi pe rouă... Cum s-a trecut, și cum trec toate pîn' vine moartea să te cheme; Azi vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme; În lacrimi tremură oglinda ca fața apelor cînd plouă. Și-mbrățișați alături plîngem, plîngi blîndă, candidă vestală, Din lacrimi liniștea sporește, ș-a fi tîrziu pricepi ce-nsamnă. Brîndușele-nfloresc de-a pururi și poate soarele de toamnă S-o-nduioșa ca să-ți arunce pe frunte mîndra lui

 

Dimitrie Anghel - Preludiu (Anghel)

Dimitrie Anghel - Preludiu (Anghel) Preludiu de Dimitrie Anghel Publicată în Înfrățirea , I, 15, 12 mai 1913, p. 1 Sunt departe, în mijlocul naturei, unde clevetirile și vorbele rele nu ajung. Liniștea prielnică visurilor și gîndurilor bune mă împresoară, așa că pot să văd limpede în adîncul sufletului meu, să-mi domolesc pornirile, să-mi pun în cumpănă dreaptă simpatiile, să arunc ca un ciurar destoinic bobul ales pentru sămînța rodnică deoparte și netrebnica pleavă nerodnicilor vînturi. Și fiind așa, cînd un apel vine spre mine încrezător că eu, un visător ce nu a urmărit în viața lui decît frumosul, un poet trist ce dezgustat de viața de toate zilele a căutat să-și creeze o lume imaginară, un fantezist ce s-a îndoit totdeauna de el însuși, fascinat de toate mirajurile, un revoltat ce și-a ironizat singur pornirile-i sentimentale, nu am crezut că pot refuza slabul meu ajutor unei cauze drepte. Încă din anul trecut mi s-a cerut părerea asupra acestei mișcări și nu am stat în cumpănă a mi-o da cu toată sinceritatea și cu tot cugetul curat. În acel articol explicam ...

 

Dimitrie Anghel - Ultimele pagini

Dimitrie Anghel - Ultimele pagini Ultimele pagini de Dimitrie Anghel O, misterioasă și tainică pasăre cu nevăzute aripi, suflet, cum știi tu să renaști și să-ți iei zborul din nou ; Phoenix misterios, ce dreptate am avut să cred în tine, cînd am început să scriu primele pagini ale acestui volum ! Ca un Lazăr reînviat, mi-am scuturat giulgiul albelor pagini și am privit din nou viața și n-am blestemat-o ca dînsul, ci cu soarele ce mi-l dăruia primăvara, cu viorelele și toporașii presărați subt pașii mei, cu galbena floare a cornilor timpurii înfloriți, cu sfiosul verde ce abia îndrăznia să mijească în vîrful fragedelor ramuri de liliac, m-am bucurat și am binecuvîntat prisosul de putere ce rămăsese în mine. Albe, zăpezile acum se aștern, mistice roze de jăratec fărîmă focul în gura vetrei, prietenos luminează cercul alb de lumină subt globul lămpii, spre seară, și noile mele visuri laolaltă cu gîndurile vechi, trecutele mele amintiri și cele de mai curînd, se strîng iarăși în jurul meu și mă îmbie să nu le las să piară și să le dau prinosul ce li se cuvine. Tihnitul sanatoriu, cu mobilele lui albe, îmi revine în ...

 

Ion Luca Caragiale - Un monstru de activitate

... Eu cred că ar trebui tradusă în limba franceză, pentru a fi mai accesibilă publicului european. O traduc eu. — Dar dacă ăi obosi cu atâtea treburi? — Eu nu obosesc niciodată, d-le ministru. Dar pentru a înconjura primejdia oboselii eventuale, o să pui pe altul ...

 

Dimitrie Anghel - Fluturul morții

Dimitrie Anghel - Fluturul morţii Fluturul morții de Dimitrie Anghel Publicată în Viața românească , V, 9, sept. 1910, p. 403—408. E un amurg misterios de toamnă, și umbra urcată în negrii chiparoși coboară încet și se întinde pe drumuri. Zgomotele vii au amuțit și numai șoaptele au ființă, foșnete de ramuri, murmure de foi, țîrîituri pierdute... Și în cuprinsul acesta tăinuit ca o sihăstrie, acum cînd fluturii de ziuă și-au strîns aripele obosite și s-au strecurat în cuibul florilor ca să doarmă, numai miresmele și fluturii de noapte s-au trezit ca să rătăcească sub lună. Copiii o știu aceasta și, în așteptarea întîiului zbor, s-au așezat cu bunicul pe lespezile scărilor calde încă de focul soarelui de peste zi. De o parte și de alta a lespezilor, florile roze de leandru înduioșează întunericul și se leagănă în vîrful crenguțelor șterse de umbră, parcă ar pluti în aer. O mireasmă amară a umplut văzduhul o clipă și apoi vîntul s-a îndulcit cu un miros de trandafir, s-a împrăștiat, ca să vie iarăși tainic să cădelnițeze pe rînd toate miresmele. Și cînd luna, departe, în păinjenișul de ...

 

Emil Gârleanu - Colonelul

Emil Gârleanu - Colonelul Colonelul de Emil Gârleanu Câteodată își arunca privirea spre portretul din cadrul aurit, din odaia lui de culcare. Se vedea acolo ofițer tânăr, sublocotenent, abia ieșit din școală; sta în picioare, cu chivăra de lăncier la o parte, cu mundirul strâns pe pieptul scos în afară, cu ochi albaștri, surâzători ochii ce priveau țintă la comandanții lui, sau se micșorau, apropiind genele lungi, arcuite, în saloane, la baluri, când simțea bătându-i lângă inimă sânurile femeilor frumoase! Pe atunci își suna pintenii ca o muzică; își apropia o dată călcâiele: țanc! și durițele zbârnâiau în odăile mari, în care trichelurile jucau pe dușumelele lustruite apele lucii ale lumânărilor. Tot așa sclipea și dânsul, ca bucățelele de cristal ce clincheteau, atârnate ca niște cercei, în urechile de bronz ale policandrelor. Viața îi era o rază de soare! Nu dormea nopțile; pășea, odată cu pragul sălii de joc, pragul zorilor. Nu obosea; în fața escadronului trăgea sabia, ca un fulger, din teacă, și, strunindu-și calul, rotea ochii pe câmpul de mustru. Privind astfel portretul, bătrânul, sprijinit în cârjă, parcă întinerea, se îndrepta de șale, ridica în sus capul, își lăsa umerii în jos și trăia vremile acelea. ...

 

   Următoarele >>>