Căutare text în Literatură

 

Cuvânt

 

Rezultate din Literatură pentru MIJIT

 Rezultatele 1 - 10 din aproximativ 56 pentru MIJIT.

Dimitrie Anghel - Moartea babacului

Dimitrie Anghel - Moartea babacului Moartea babacului de Dimitrie Anghel Publicată în Minerva , III, 945, 5 aug. 1911, p. 2. Sever e aspectul morții. Crepul de doliu face pată, mărginește lumina și întunecă. Noapte și zi, întuneric și lumină, neîmbinate lucruri, eternă vrăjmășie. Și cu toate aceste, funerara urzeală de umbră, neagra îmbrăcăminte ce intră în casă o dată cu moartea nu poate învinge de multe ori ridiculul vieții care lasă urme, nu poate alunga ironia ce se așază la căpătîiul postumului, nu e în stare să biruiască zîmbetul de veselie ce-l resimți in fața anumitor aspecte ale naturei, căci natura, în felul ei, nu e nici tristă, nici veselă, ci așa cum o vede (sic) ochii noștri în anumite momente. Cu aceste gînduri părăseam o casă unde apusese o viață, sătulă de a sălășlui o sută de ani în aceeași închisoare de lut. A muri nu e a rămînea cu ochii mari deschiși în infinit, așteptînd mîna pioasă ce-ți va închide pleoapele reci peste înmărmuritele globuri. Sufletul moare înaintea ochilor. Sub povara anilor mulți, cu vremea, el renunță și devine ca o oglindă moartă în care nu se mai ...

 

Alexandru Macedonski - Cavalerul kurd

Alexandru Macedonski - Cavalerul kurd Cavalerul kurd de Alexandru Macedonski Publicată în Literatorul , IV, 3, martie 1883, p. 152. Trece ca o rază vie     Cavalerul kurd Călărind peste câmpie     Pe nesipul surd. Ars de vânturi, ars de soare,     Este oacheș, dar E de-abia-n a vieții floare     Ș-are farmec rar. Brațele sunt musculoase,     Chipul bărbătesc, Iar pe buzele cărnoase     Mici mustăți mijesc. Cu picioarele-n scări late,     Calului dă zor, Căci în piept inima-i bate,     Bate de amor. Și zburând peste pustie     Pe nisipul surd, Trece ca o rază vie     Cavalerul

 

Dimitrie Anghel - Dantura

Dimitrie Anghel - Dantura Dantura de Dimitrie Anghel Din volumul plănuit "Arca lui Noe" Publicată în Minerva , III, 1046, 14 nov. 1911, p. 1. A moșteni implică un cadavru, evocă un catafalc, făclii aprinse care ard și flutură, coroane și discursuri de multe ori ; și cu toate acestea, ce dulce lucru e a moșteni. Ce voluptate e să te găsești stăpîn pe un lucru de-a gata muncit, să devii proprietar în cursul unei nopți, să deschizi uși și sertare care ți-erau străine, să-ți predai la intrare pălăria și pardesiul unui servitor ce ți se înclină și să-ți asculți singur zgomotul pașilor ce trezesc ecourile propriului tău eu , care se va așeza și etala fără nici o discuție, în locul binevoitorului de cujus , care a fost așa de gentil să se strămute într-o proprietate în adevăr inalienabilă. En rîd, și cu toate acestea fiecăruia îi se poate întîmpla o asemenea năpastă, să muncească pentru un altul. Unii se conving devreme că banul odată agonisit muncește singur pentru tine și că telepatii ciudate și afinități nebănuite există între ban și ban. Încredințați de aceasta, pîna ce ajung să aibă ...

 

Dimitrie Anghel - După reprezentarea lui Camo%C3%ABns

Dimitrie Anghel - După reprezentarea lui Camo%C3%ABns După reprezentarea lui CamoĂ«ns de Dimitrie Anghel Publicată în Rampa , I, 15. 3 nov. 1911, p. 1. Am fost dăunăzi la teatru și l-am văzut pe maestrul Nottara jucînd moartea lui CamoĂ«ns ; și am rămas surprins cît de puțin poate să impresioneze sfîrșitul tragic al unui geniu, cînd oficialitatea și reclama nu se amestecă. Decoruri triste și fumurii, inexistente aproape, o mohorîtă cameră de ospiciu cu lumină bolnavă, un pat sărac și cîteva manuscrise. Nimic din feeria și iluzia scenei, nici o intrigă și nici un amor și, ce e mai paradoxal încă, nici o femeie. Amurgul unei vieți nimbate de glorie și zorii unui talent care-și simte chemarea și se pregătește pentru jertfă, opoziția spiritului practic care agonisește pentru anii albi și dezinteresarea visătorului care-și risipește preaplinul sufletului fără să se gîndească la hodină și răsplată, aceasta e în puține cuvinte piesa lui Halm. Pe canavaua aceasta simplă, cuvintele vin să se înșire și să horboteze în imagini poema unei agonii. Alb de mulții ani ce-i poartă și gîrbov de viața vagabondă și aventuroasă ce-a dus-o, cu tremurătoare și pale ...

 

Dimitrie Anghel - Hefaistos

Dimitrie Anghel - Hefaistos Hefaistos de Dimitrie Anghel — Incendiul unei fabrici de panglici — Ciudat, fantezist și proteiform e focul. Joacă deasupra mlaștinilor în vîlvătăi albastre, înșelînd drumeții rătăciți ; tremură aureole viorii deasupra comorilor ascunse, își prelungește viața în fosforescențe, închizînd-o în putregaiuri, se urcă în stea și se coboară leneș pe suprafața oceanelor, mijește tihnit aprinzînd lumini trandafirii la gura vetrelor, arde ascuns și înflorește în roză uriașă deasupra craterelor vulcanilor, se furișează în zigzagurile fulgerelor albastre, știe să fie uriaș precum știe să fie și scînteie, îi place să se facă temut precum a adorat să fie și divinizat de la începutul vremurilor. Același și divers, fie ascuns îndărătul ochilor noștri sau după colțurata imagine a unei stele, metamorfozat în flacără sau în mare de jăratec, în rază sau scînteie, el tot Hefaistos este, fiul strălucitorului Zeus și al mult geloasei Hera. Eu l-am iubit ca unul căruia îi sunt drage strălucirile, am stat de multe ori de vorbă cu el pînă în tîrziu la gura sobei, în serile de iarnă, ascultîndu-i mitologicele legende, și, deși într-un moment dat mi-a fost potrivnic și mi- ...

 

Dimitrie Anghel - Oglinda fermecată

Dimitrie Anghel - Oglinda fermecată Oglinda fermecată de Dimitrie Anghel Publicată sub titlul "Un vis simbolic", în Tribuna , XV, 159, 22 iul. [4 aug.] 1911, p. 2. Astă-noapte m-am trezit brusc din somn. Un vis straniu mă purtase pe tărîmuri necunoscute, pe care nici nu le-am văzut, nici nu m-am încumetat să le bănuiesc vreodată... În rama ferestrei împodobite de perdele albe, cerul vînăt se ofilea peste arborii mari și o singură stea, albă ca o crizantemă uriașă, mai licărea stăruitoare departe, peste marea de coperișuri, în afundul nemărginirii. Natura aevea pe care o priveam acum trezit din somn mi se părea străină. Arborii nu erau așa în visul meu, nici vînătul cer care se ofilea și în nemărginirea căruia înflorea o stea albă ca o crizantemă, nici fața mea pală pe care o resfrîngea apa albăstruie a oglinzii în orele acestea tîrzii de noapte. Un tril însă căuta să mă cheme la realitate. O păsăruică, înșelată de acest zor de ziuă timpurie, îngăima undeva, în negrul unui umbrar, o sfioasă chemare, la care nu răspundea nimeni. Un vînt apoi, ca trecerea unui demon nevăzut căruia i-ar fi fost frică singur în văzduh, ...

 

Dimitrie Anghel - Ultimele pagini

Dimitrie Anghel - Ultimele pagini Ultimele pagini de Dimitrie Anghel O, misterioasă și tainică pasăre cu nevăzute aripi, suflet, cum știi tu să renaști și să-ți iei zborul din nou ; Phoenix misterios, ce dreptate am avut să cred în tine, cînd am început să scriu primele pagini ale acestui volum ! Ca un Lazăr reînviat, mi-am scuturat giulgiul albelor pagini și am privit din nou viața și n-am blestemat-o ca dînsul, ci cu soarele ce mi-l dăruia primăvara, cu viorelele și toporașii presărați subt pașii mei, cu galbena floare a cornilor timpurii înfloriți, cu sfiosul verde ce abia îndrăznia să mijească în vîrful fragedelor ramuri de liliac, m-am bucurat și am binecuvîntat prisosul de putere ce rămăsese în mine. Albe, zăpezile acum se aștern, mistice roze de jăratec fărîmă focul în gura vetrei, prietenos luminează cercul alb de lumină subt globul lămpii, spre seară, și noile mele visuri laolaltă cu gîndurile vechi, trecutele mele amintiri și cele de mai curînd, se strîng iarăși în jurul meu și mă îmbie să nu le las să piară și să le dau prinosul ce li se cuvine. Tihnitul sanatoriu, cu mobilele lui albe, îmi revine în ...

 

Dimitrie Bolintineanu - Visul lui Ștefan cel Mare

Dimitrie Bolintineanu - Visul lui Ştefan cel Mare Visul lui Ștefan cel Mare de Dimitrie Bolintineanu Seara răspândește umbrele-i ușoare. Și melancolia trece gânditoare. Dar Ștefan cel Mare, rătăcit prin văi, Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi. Inima-i zdrobită ca a lui oștire; Țara-i întristată ca a lui gândire! Pe un colț de piatră șade el în dor; Vântul suflă păru-i lung, fluturător. Pentru-ntâia oară inima lui plânge! Ochii lui revarsă picături de sânge. Acolo dă capul somnului mijind Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint. Iată că-i apare o fecioară jună, Ale cărei plete strălucesc la lună, Negre și bogate sub cununi de flori; Ochii ei asupră-i cad pătrunzători; Cad ca două raze, dulci și călduroase, Mâna ei atinge coamele-i undoase. - "Ce? Eroul mare, umbra a grăit, Însuși el suspină și s-a îndoit? Înțeleg fricosul ce ascuns lovește, Robul ce sărută jugul ce-l strivește; Dar un suflet mare, suflet de bărbat, Nu-nțeleg, o, Ștefan, cum s-a întristat! Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată! Urmă datoria care ți-e lăsată! ...

 

Emil Gârleanu - Cocoșul

Emil Gârleanu - Cocoşul Cocoșul de Emil Gârleanu În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoțate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăștiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac și le-a venit mai la socoteală. La o parte, așa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoșul — pașa, cum îi zic toți ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ștrengărește, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă cețoși de somn, privește. E poet. Sufletul lui, deși războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par niște burdufuri, când sunt seci ca niște gogoși; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă și fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al rățoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănați; și chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumusețile firii, și, fără părere ...

 

Emil Gârleanu - Filozoful

Emil Gârleanu - Filozoful Filozoful de Emil Gârleanu E mare, negru ca întunericul; numai vârful labelor sunt albe, ca și când lumina zilei i le-ar fi pătat într-adins. Din capul cu fruntea puternică, mare, ochii verzi înfloresc noaptea ca două scântei. E cel mai frumos motan al târgului. Dar de frumusețea lui nu-și dă seama, — de bărbăția lui însă, da; pentru aceea, în ceasuri de veghere, când i se pare că-și zărește chipul în talerul lunii, și-și vede înfățișarea bărbătească, simte un fior ce-i străbate prin spate și-l ondulează, de mândrie, până-n vârful cozii. Trăiește singur. Ziua stă ascuns cum poate și unde poate. Ziua doarme; numai când sosește ceasul prânzului, care îi vine singur în labă, se trezește, morocănos. Căci mâncarea nu l-a ispitit niciodată. Să bei și să înghiți aer când ți-e sete de înălțimi amețitoare, aceasta e adevărata hrană, dar aceasta-i o taină pe care numai el o știe. Când ziua fuge din fața nopții, el pornește; atotstăpânitor, pășește, măreț, peste acoperămintele întregului târg. Se plimbă de la un capăt la altul al mahalalelor, căci n-are dragoste deosebită pentru nici un colț. ...

 

Emil Gârleanu - Grivei

Emil Gârleanu - Grivei Grivei de Emil Gârleanu E bătrân. Înțelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a și îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credință. Douăzeci de ani, vară și iarnă, în curtea aceasta a trăit și a păzit-o. În nopțile de toamnă, cu ploile repezi și pătrunzătoare, în nopțile de iarnă, cu vifornițele năprasnice, el nu stătea în cușca lui; suflând cu greu, încordându-și mușchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colțurile grădinii și, lătrând, dădea de știre că nu e chip să te poți apropia de casa stăpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoțul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simțise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creștetul capului. Și altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curții! Însă vremea trece; viața, cu ...

 

   Următoarele >>>