Căutare text în Literatură

 

Cuvânt

 

Rezultate din Literatură pentru INERT

 Rezultatele 1 - 10 din aproximativ 16 pentru INERT.

Dimitrie Anghel - Arivistul

Dimitrie Anghel - Arivistul Arivistul de Dimitrie Anghel Publicată sub titlul "Reflexiile unui poet", în Tribuna [Arad], XV, 74, 1 [14], apr. 1911, p. 1—2. Arivistul e un om care nu pierde nici o ocazie pentru a se manifesta. El se pleacă, se multiplică, șerpuiește, ciulește urechea ici să asculte, prinde o vorbă pe care o reține, căci îi va trebui mai tîrziu, violează intimitățile și are o serie nesfîrșită de măști pe care le preschimbă după împrejurări. Calități mari de inteligență, ori substrat de cultură serioasă nu e nevoie să aibă. Pospaiul e de ajuns și, cînd nici nu te gîndești, din omul infim de ieri, din nevoiașul ce împărțea cu noi toți, cei nepăsători de soartă, nevoile, îl vezi deodată ajuns cine știe unde. Pentru aceasta e drept că a cheltuit o energie incontestabilă. Visurile nu l-au ținut pe loc, idealurile de asemeni i s-au părut un bagaj inutil, și e știut că, cu cît ai mai multe bagaje, cu atît e mai greu de călătorit. Eu unul am cunoscut mulți de aceștia și le dau dreptate, pentru că, oricum, au muncit în felul lor. Și-au trudit mintea în fel ...

 

Dimitrie Anghel - Dantura

... vigilența acelui ce-l deține, după el caută ochii avizi și mari deschiși ai celor ce așteaptă să închidă ochii fericitului stăpînitor. Inform și gol, inert și nebăgat în seamă cum era cel ce fusese țesut pentru o altă destinație, zi cu zi a început să prindă o formă ...

 

Dimitrie Anghel - Într-un amurg de toamnă (Anghel)

Dimitrie Anghel - Într-un amurg de toamnă (Anghel) Într-un amurg de toamnă de Dimitrie Anghel Ca un gând rău noaptea se târăște și o mâhnire neînchipuită urcă din lumea plantelor. O umbră umedă și verde, ca răsărită din adâncul unei mlaștini, topește formele și în toată mâhnirea aceasta sufletul meu dornic de lumină luptă și el, ca o flacără ce stă să se stângă… Așa trebuie să fi fost la începutul lumilor, pe atunci când regnul vegetal stăpânea pământul. Arbori și plante uriașe, ierburi ori flori monstruoase, în aburii ce stăpâneau de-a pururi, trebuie să se fi strevăzut ca în fundul unui vis, sau ca o natură zămislită și căzută în adâncul unei ape. Și cum nu se auzea un cântec pe atunci, ori un tril sfios de pasăre, cum nu bătea un fluture din aripi și nici pas nu suna ca să trezească ecouri, astfel e și în colțul acesta de natură, unde ne găsim amândoi după o dulce zi de dragoste… Singurele puncte de senin sunt ochii tăi; dar nu știu cum, prin ce misterioasă ambianță cu cele ce ne împresoară, s-au îndepărtat și s-au făcut străini, de parcă nu mai ...

 

Dimitrie Anghel - Himera (Anghel)

Dimitrie Anghel - Himera (Anghel) Himera de Dimitrie Anghel Publicată în Viața românească , feb. 1909 Plin de dezgust pentru lumea aceasta banală și tristă, Tainic Himerii i-am spus: – „Du-mă pe celalt țărm ! Du-mă-într-o lume mai bună în care să nu fie oameni, Căci între mine și ei nu e nimic obștesc. Tot ce-i încîntă și-i doare pe ei mă revoltă pe mine: Toate le vede întors ochiul meu, altfel făcut. Spre a-i putea îndura și spre-a fi îndurat printre dînșii, Trec ca o mască prin bal, vesel cu lacrămi în ochi...â€� Iute, Himera și-a-ntins atunci aripele-albastre: Cerul deasupra-mi scădea tot mai îngust și mai mic. Tot mai departe de cer coboram ca o piatră-n cădere Și ca un ochi luminos soarele-abia-l mai zăream, Tot mai departe apoi, scînteia ca un fulg de jeratec: Inima-n piept mi s-a strîns cînd păn’și fulgul s-a strîns. Dară pe celalt tărîm cînd ochiul meu orb se deprinse Cu întunericul său plin de fantastice lucruri, Scumpe comori am cules din adîncuri de ...

 

Dimitrie Anghel - Puterea amintirii

Dimitrie Anghel - Puterea amintirii Puterea amintirii de Dimitrie Anghel Publicată în Flacăra , 19 octombrie 1913 Ne vom aduce-aminte de toate pîn' la urmă, O, draga mea... Și dacă viața nu se curmă Ci stăruiește încă închisă în morminte, Atuncea și acolo ne vom aduce aminte ! Inertă de-ar sta mîna pe veci, și gura mută, Ca două negre peșteri ce-arar, își împrumută Ecoul fără voie și cînta în furtună, A noastre două inimi cînta-vor împreună. De nu va vrea ce-i nobil în noi și ce-i lumină Să-și amintească, totuși, aceea ce-a fost tină Va tremura, căci pururi argila modelată, Păstrează urma mînei de care-a fost sculptată. Oricum, pînă la capăt aminte ne-om aduce, Și oricît de departe destinele ne-or duce, Mereu și pretutindeni, oricînd și orișiunde, Cînd mi-oi suna eu lanțul, al tău îmi va

 

George Topîrceanu - Călimara

George Topîrceanu - Călimara Călimara de George Topîrceanu Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o călimară de argint Cu două guri întunecate, ca două porți de labirint, Prin care gîndurile mele s-or afunda neștiutoare Și-adesea n-or găsi ieșire din bezna umedă, la soare. Cu două guri ca de fîntînă, din care ultimul meu vis, Scanfandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis, Va încerca, zădarnic poate, s-adune înșirată-n salbe Recolta de mărgăritare a viitoarelor nopți albe. În călimara asta nouă roiesc ca fluturii imagini Ce vor cădea cîndva inerte, pe cîmpul alb al unei pagini, Închipuiri neplăsmuite și gînduri negîndite încă Pe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui adîncă, Cuvinte șterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte, O ploaie miniaturală de-accente, virgule și puncte - Și-acele arabescuri pe care-o vagă fantezie Sau numai mîna mea distrată le zugrăvește pe hîrtie. În ea, tăcute și smerite, stau viitoarele regrete Alături de bilanțul zilei și de adresa unei fete; Scrisoarea de condoleanțe pe care, poate, o voi scrie Unui amic în doliu după o rudă care încă-i vie; O epigramă inedită; figura unui tip ridicol, Pe care nu- ...

 

Ion Heliade Rădulescu - La Schiller

... o, Schiller, și luptă avuși mare! Căci lungă e durerea, și fericirea scurtă! Și strâmtă și spinoasă e-a cerului cărare! Și greu, inert e corpul! greu dreptul la viață! Du sarcina, o, suflet, du corpul după tine, În sus, pe calea strâmtă, cu filii, cu consoarte; Te luptă ...

 

Mihai Eminescu - Ce suflet trist...

... mi-au dăruit Părinții din părinți, De-au încăput numai în el Atâtea suferinți? Ce suflet trist și făr- de rost Și din ce lut inert, Că după-atâtea amăgiri Mai speră în deșert? Cum nu se simte blestemat De-a duce-n veci nevoi? O, valuri ale sfintei ...

 

Dimitrie Anghel - Cucuveaua

... pe măsuță, fluturară, flacăra candelii de lîngă iconostasul de argint flutură și ea și cîteva umbre livide își mutară locul. Și în aceeași clipă, brațul inert al celui ce dormea, la chemarea aceasta prevestitoare de moarte, se mișcă deodată, pipăind cu mîna păroasă locul unde era pușca, dar, ca și cum ...

 

Ion Luca Caragiale - Ultima emisiune

Ion Luca Caragiale - Ultima emisiune Ultima emisiune de Ion Luca Caragiale La răspântia unei mahalale mărginașe, strălucește de departe în fel de fel de fețe geamlâcul unei cârciume, razele lămpii din tavan trecând afară prin clondire pline cu deosebite vopseli străvezii. Afară e o vreme câinească; plouă ca prin sită și bate vânt rece. Începe iarna. A-nnoptat bine. Prin dâra de lumină, se vede o umbră înaintând cu pași grăbiți. Umbra urmează calea luminată, ferindu-se de băltoace, se apropie și intră în cârciumă. — Bună seara. — Bună seara, d-le Iancule, răspunde negustorul de la tarabă. — E cineva d-ai noștri p-aci? — Încă n-a venit nimeni. — Nici d. Tomița? — Nu... Pesemne s-a mai abătut pe undeva; dar trebuie să pice acuma. Persoana care a intrat și întreabă de domnul Tomița este domnul Iancu Bucătarul. E un om ca de șaizeci de ani; dar cam prea trecut pentru vârsta lui. A și pătimit multe. De mic, fiind copilul unui rob, bucătar vestit pe vremea lui, a învățat arta culinară de la tată-său, pe care l- ...

 

Vasile Pârvan - Datoria vieții noastre

Vasile Pârvan - Datoria vieţii noastre Datoria vieții noastre de Vasile Pârvan Lecție de deschidere a cursurilor de istoria antică și de istoria artelor, ținute în semestrul de iarnă 1919 - 1920 la Universitatea din Cluj, citită în ziua de 3 noiembrie 1919 De la o zi la alta popoarele trăiesc prin munca, mereu aceeași, a celor mulți. Singura oboseală ce și-o dă sufletul omului simplu e de a păstra cât mai neschimbat meșteșugul din bătrâni, care îi dă - după meseria ce o are - hrana. Și memoria populară e foarte precisă: unele procedee își au începutul lor, identic cu forma de azi, în epoca preistorică. Continuitatea civilizațiilor populare în cursul mileniilor e propriu-zis un simplu reflex al continuității vieții din natură: evoluția acesteia se petrece în limite de timp așa de imense, încât sunt neaccesibile controlului uman; se poate așadar vorbi de o adevărată eternitate a primitivismului popular, conservativ. Istoric, adică evolutiv-uman, popoarele trăiesc numai prin fapta precursorilor și revoltaților. Aceștia tulbură ca niște demoni, perpetuu nemulțumiți, beatitudinea lenei spirituale a contemporanilor, le deșteaptă iluzii și apetituri, le răscolesc patimile, le dărâmă prețiosul echilibru al perfectei inerții. Fie ...

 

   Următoarele >>>