Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru AIURA
Rezultatele 1 - 10 din aproximativ 25 pentru AIURA.
Cincinat Pavelescu - Frica poetului
Cincinat Pavelescu - Frica poetului Frica poetului de Cincinat Pavelescu Te iubesc adânc, copilă, și de mult Dar niciodată N-am lăsat un gest să spună Dulcea taină ce mă-mbată. Tânără, copil aproape, E mai bine să nu știi Ce dureri nenchipuite Ard iubirile târzii. Noaptea însă, când voința Și gândirea aiurează, În odaia mea te-aduce Visul meu și te-ntrupează. Simt cum vii și cum te-apropii, Tremuri toată și te-apleci; În privirea mea tot gândul Și destinul să-ți îneci. Apoi mijlocul subțire Ți-l mlădii ca-ntr-o gavotă, Și nu știu pe pian sau buze Rătăcește-ntâia notă... De când visurile astea Cu beția lor mă-nving, Fug de tine, mâna albă Chiar mă tem să ți-o ating. Și mi-e frică deodată, În privirea ta cuminte Să nu văd, cuprins de groază, Că și tu ți-aduci
Dimitrie Anghel - În furtună În furtună de Dimitrie Anghel Sînt seri cînd murmurul furtunei e-așa de blînd, încît ai spune Că s-a ascuns în umbr-un înger și povestește o baladă. Pe-astfel de seri, fără de voie, pe mînă fruntea-mi las să cadă, Și nu știu pentru ce atuncea aș vrea să-ngîn o rugăciune. Aș vrea, dar nu mai sunt în stare s-adun pioasele cuvinte, Și-atunci visez învins de jale, în timp ce vîntul aiurează La cei ce mi-au lăsat să moară divina candelă de pază, De stau acum prin întunerec să lupt cu-aducerile-aminte. Ardea cu toate-aceste pururi în liniștea odăiei mele, Și eu dormeam sub ea în tihnă și de nimic nu mi-era teamă, Dar mi-au lăsat-o să se stingă, căci nimeni n-a băgat de seamă Cît întunerec stă la pîndă la agonia unei stele. Și de atunci în mine umbra a prins în tihnă să s-adune, M-a revărsat, și-arare totuși, în noaptea deznădejdei mele, Presimt că e lumină încă după-ale umbrelor perdele, Și-atuncea sufletul mi-aș vinde să pot ...
Mihai Eminescu - Sarmis Sarmis de Mihai Eminescu Mijește orizonul cu raze depărtate, Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate Spre zarea-i luminoasă pornește să-și unească Eterna-i neodihnă cu liniștea cerească. Natura doarme dusă, tăriile în pace. Din limpedea nălțime pe-alocuri se disface O stea, apoi iar una; pe ape diafane Iși limpezesc în tremur pe rând a lor icoane. Tot mai adânc domnește tăcerea înțeleaptă Â Se pare cum că noaptea minunea și-o așteaptă. Deodată luna-ncepe din ape să răsaie Și pân- la mal durează o cale de văpaie. Pe-o repede-nmiire de unde o așterne Ea, fiica cea de aur a negurei eterne. Cu cât lumina-i dulce pe lume se mărește. Cresc valurile mării și țărmul negru crește Și aburi se ridică din fund de văi spre dealuri. O insulă departe s-a fost ivind din valuri, Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare, Sub blândul disc al lunii, stăpânitor de mare. Din umbra de la maluri s-a desfăcut la larg O luntre cu-a ei pânze sumese de catarg. Tăind în două ...
Traian Demetrescu - Cireşele Cireșele de Traian Demetrescu Doamnei M. C. - „Dă-mi, fa, cireșele!...â€� — Ea tace, Dar ochii ei, uimiți, îi spun: „Auzi, cireșe în Dechemvre!... Zău, mă băiete, ești nebun!â€� — „Dă-mi, fa, cireșele!...â€� — Ea coase Cămașai prinsă în ghierghief, Și-l lasă-n voie s-aiureze: Îl vede ea că e cu chief. — „Dă-mi fa, cireșele !...â€� — Ea rîde, Pricepe făr-a-l întreba; Și-acopere cu mîna sînul, Șoptindu-i rușinată: „Ba!
Bogdan Petriceicu Hasdeu - La casa de nebuni
Bogdan Petriceicu Hasdeu - La casa de nebuni La casa de nebuni de Bogdan Petriceicu Hasdeu Revista nouă , an. II, nr. 8, august și septembrie 1839. Tăcând, c-un, semn opresc trăsura: Tăcut mă sui. Alt semn mai fac, Plecăm făr-a deschide gura. Birjarul, eu și caii tac. Căci dobitoacelor cu minte Degeaba le mai ții un spici, Când ele fără de cuvinte Pricep mai repede un bici. Vreau să vorbesc, dar cu nebunii În falansteru-n care unii Sunt mari poeți și mari tribuni. Deci: hai la casa de nebuni! Îmi iese doftorul.—Dă-mi pace! Cu cei mintoși eu n-am ce face, Ș-aș vrea pe toți să-i pot uita: Venit-am nu la dumneata... În jurul meu se-ntinde un petec de grădină Cu flori și pomi, amestec de umbră și lumină; Iar printre ele falnici, încet, nepăsători Pășesc, albind ca spectri, superbii visători. În fund, tot alb ca dânșii, salcâmul înflorește Nebun și el, mirosu-i în vânt îl risipește. Jos la tulpina-i largă, sub desu-i coveltir, Stă neclintit un tânăr c-o față de martir. Privire mai senină și mai pătrunzătoare, Mai multă bunătate pe-o buză ...
Mihai Eminescu - Satira IV Satira IV de Mihai Eminescu Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri; Se înalță în tăcere dintre rariștea de brazi, Dând atâta întunerec rotitorului talaz. Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numa Lungi perdele încrețite, care scânteie ca bruma. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește, Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește, Iar stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară. Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii, Domnitoare peste ape, oaspeți liniștei acestei, Cu aripele întinse se mai scutură și-o taie, Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie. Papura se mișcă-n freamăt de al undelor cutrier, Iar în iarba înflorită, somnoros suspin-un grier... E atâta vară-n aer, e atât de dulce zvonul... Singur numai cavalerul suspinând privea balconul Ce-ncărcat era cu frunze, de îi spânzur prin ostrețe Roze roșie de Șiras și liane-n fel de fețe. Respirarea cea de ape îl îmbată, ca și sara; Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara "O, arată-mi-te iară-n haină lungă ...
Mihai Eminescu - Scrisoarea IV
Mihai Eminescu - Scrisoarea IV Scrisoarea IV de Mihai Eminescu Stă castelul singuratic, oglindindu-se in lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri; Se înaltă în tăcere dintre rariștea de brazi, Dînd atîta întunerec rotitorului talaz. Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numa Lungi perdele încrețite, care scînteie ca bruma. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește, Muchi de stîncă, vîrf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește, Iar stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară. Numai lebedele albe, cînd plutesc încet din trestii, Domnitoare peste ape, oaspeți liniștei acestei, Cu aripele întinse se mai scutură și-o taie, Cînd în cercuri tremurînde, cînd în brazde de văpaie. Papura se mișcă-n freamăt de al undelor cutrier, Iar în iarba înflorită somnoros suspin-un grier… E atîta vară-n aer, e atît de dulce zvonul… Singur numai cavalerul suspinînd privea balconul Ce-ncărcat era de frunze, de îi spînzur prin ostrețe Roze roșie de Șiras și liane-n fel de fețe. Respirarea cea de ape îl imbată, ca și sara; Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara; „O, arată-mi-te iară- ...
Mihai Eminescu - Strigoii Strigoii de Mihai Eminescu I ... că trece aceasta ca fumul de pre pământ. Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăiat, cu pânză se înfășură, cu pământ se acopere. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici, Între făclii de ceară, arzând în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar, Logodnica lui Arald, stăpân peste avari; Încet, adânc răsună cântările de clerici. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă Și păru-i de-aur curge din raclă la pământ, Căzuți în cap sunt ochii. C-un zâmbet trist și sfânt Pe buzele-i lipite, ce vinele îi sunt, Iar fața ei frumoasă ca varul este albă. Și lângă ea-n genunche e Arald, mândrul rege, Scânteie desperarea în ochii crunți de sânge, Și încâlcit e părul lui negru... gura-și strânge; El ar răcni ca leii, dar vai! nu poate plânge. De zile trei își spune povestea vieții-ntrege. "Eram un copilandru. Din codri vechi de brad Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul, Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gândul... Visând că toată lumea îmi asculta cuvântul, În valurile Volgăi cercam cu spada vad. Domnind semeț și tânăr ...
Petre Ispirescu - Zâna zânelor
Petre Ispirescu - Zâna zânelor Zâna zânelor de Petre Ispirescu A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un împărat mare și puternic, și el avea trei feciori. Făcându-se mari, împăratul se gândi fel și chipuri cum să facă să-și însoare copiii ca să fie fericiți. ÎntrÂo noapte, nu știu ce visă împăratul, că a doua zi, de mânecate, își chemă copiii și se urcă cu dânșii în pălimarul unui turn ce avea în grădină. Porunci să-și ia fiecare arcul și câte o săgeată. - Trageți, copii, cu arcul, le zise împăratul, și unde va cădea săgeata fiecăruia, acolo îi va fi norocul. Copiii se supuseră fără a cârti câtuși de puțin, căci ei erau încredințați că tatăl lor știa ce spune. Traseră, deci, și săgeata celui mai mare din fii se înfipse în casa unui împărat vecin; a celui de al doilea se înfipse în casa unui boier mare d-ai împăratului; iară săgeata celui mai mic se urcă în naltul cerului. Li se strâmbaseră gâturile uitându-se după dânsa, și p-aci, p-aci, era să o piarză din ochi. Când, o văzură coborându- ...
Petre Ispirescu - Fata săracului cea isteață
Petre Ispirescu - Fata săracului cea isteaţă Fata săracului cea isteață de Petre Ispirescu A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un om și o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. Muncea bietul om de dimineața până seara târziu, alături cu muierea, de-i treceau nădușelele, și ca să dea și ei în spor, ba. Se ținea, vezi, norocul după dânșii ca pulberea după câini, cum se zice. Umblau cu tărăbuțele de colo până colo, și ca să se statornicească și ei la un loc, nu găseau. Căci cine era să-i priimească pe ei, doi calici, cu leaota de copii după dânșii?! Adică uitasem să vă spui. Aveau acești oameni o spuză de copii. Din acești copii, cei mai mari erau numai fete, iară băieții erau mărunței și stau lângă dânșii ca ulcelușele. Să nu vă fi dus Dumnezeu vrodată să fiți față când venea omul de la muncă, că v-ați fi luat câmpii. Ieșeau toți afară înaintea lui, jigăriți și hărtăniți, ca niște netoți, subțiratici și pițigăiați, mă rog, ...
Petre Ispirescu - Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
Petre Ispirescu - Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte de Petre Ispirescu A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești; De când se scria musca pe părete, Mai mincinos cine nu crede. A fost odată un împărat mare și o împărăteasă, amândoi tineri și frumoși, și, voind să aibă copii, a făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; a îmblat pe la vraci și filosofi, ca să caute la stele și să le ghicească daca or să facă copii; dar în zadar. În sfârșit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaș dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimișilor că: cine are trebuință, să vie la dânsul. S- ...