Căutare text în Literatură

 

Cuvânt

 

Rezultate din Literatură pentru POARTĂ

 Rezultatele 11 - 20 din aproximativ 1112 pentru POARTĂ.

Ștefan Octavian Iosif - Artiști

Ştefan Octavian Iosif - Artişti Artiști de Ștefan Octavian Iosif Informații despre această ediție Trei vagabonzi la poartă-mi vin ; Artiști — o mică trupă : Copiii după ei se țin, Și cîinii dau să-i rupă... Sunt doi micuți, e mama lor ; Ea, cu flașneta-n spate. E-o zi de toamnă, pic de nor, Dar cât de triste-s toate ! Cu ochii duși, ca în extaz, Ea cîntă, și ei joacă. Îi cade părul pe obraz Și praful o îneacă. Ei joacă, sar și se-nvîrtesc, Împiedicați în zdrențe ; Răsuflă greu cînd se opresc Și fac la reverențe. Întinde piciul istovit O pălărie spartă : Comèdia s-a isprăvit, De-acu — la altă poartă... Pe urma celor ce s-au dus Vîrtej de frunze-aleargă... Că mulți mai poartă Cel-de-sus Pe lumea asta

 

Alecu Donici - Vaporul și calul

Alecu Donici - Vaporul şi calul Vaporul și calul de Alecu Donici Locomotivul ca fiara muge, Din sânu-i scoate de tartar fum, Și ca balaur șuierând fuge Pe ferecatul cu șine drum. O coadă lungă în urmă-i poartă: Șir de vagoane cu călători; Astfel vaporul fu de la soartă Menit să poarte pe muritori. — Ce naiba duce oare atâta greutate, Și cu o repegiune cât nu e de crezut? Zicea, în spaimă, calul l-al său de hamuri frate, Când trenul a văzut. — Eu! — i-a răspuns vaporul, c-un șuier de mândrie. — Tu, tu? întreabă calul; dar spune-ne ce ești? Și-a noastră datorie, Cum poți să ți-o însușești? Noi, caii, de când lumea, pe om l-am tot purtat. Primblări de gust, vânaturi, călătorii, răzbeluri, Amoruri, fapte grele și alte multe feluri De ale lui capricii, noi i-am îngemănat... — Domnule cal, ascultă, — Vaporul întrerupse, — să-ți spun cât stau pe loc, Căci, fără vorbă multă, Tu ești în toată vremea un vrednic dobitoc, Și eu sunt o putere ce când mă găsesc strânsă Atunci mă întăresc; Împrăștiată însă Îndat'mă ...

 

Alexandru Macedonski - Nebunul din Golia

... un cal sălbatic cu nările umflate Ce știe că-ntre oameni se află-ntre dușmani! Din cap până-n picioare făcut pentru iubire, În ochi purta un trăsnet cu palidă lucire... Părea tot într-o vreme un înger ș-un demon... Sub galbenele-i tâmple purta un Lord Byron! Sprâncenele-i arcate urcau sub a lui frunte Ca tinere lăstare sub umbra unui munte, Și părul, în inele căzându ...

 

Alexandru Macedonski - Rondelul sfârșitului

Alexandru Macedonski - Rondelul sfârşitului Rondelul sfârșitului de Alexandru Macedonski Omenirea e ca moartă. Vii sunt numai flori și plante. Ea-și deschise neagra poartă Ce clădită-a fost de Dante. Stema ei de diamante Nimicită-a fost de soartă. Omenirea e ca moartă. Vii sunt numai flori și plante. Spre-ale visului ghirlante Nici-o aripă n-o poartă; Obosit e chiar Atlante, De povara ce tot poartă. -- Omenirea e ca

 

Cincinat Pavelescu - Revistei Rodica

... albastră, purtând ca deviză versurile lui Alecsandri: Purtând cofița cu apă rece, iar textul revistei era plin de injurii la adresa tuturor scriitorilor noștri recunoscuți Purta

 

Dimitrie Anghel - Calvarul florilor

Dimitrie Anghel - Calvarul florilor Calvarul florilor de Dimitrie Anghel Publicată în Viața socială , I, 5—6, iunie-iulie 1910, p. 334—336. Cine a trăit mult timp în preajma grădinilor și s-a deprins să urmărească jocul umbrelor în creșterea și scăderea luminei, ori s-a lăsat îmbătat de miresmele ce le poartă și le împrăștie vîntul, și apoi e silit să trăiască într-o casă ale cărei ferești dau pe un orizont de hornuri și de coperișuri, acela păstrează în suflet melancolia înduioșată, ce trebuia s-o resimtă întîiul om după raiul pierdut. Eu am trăit mult în preajma lor, și întîiele mele visuri le-am scuturat din caliciul florilor. Ele, din vremile cele mai vechi, au spus în graiul lor mut ceea ce nu poate spune gura, au fost semnul de pietate al celor morți, cununa celui victorios, ghirlanda zilei de sărbătoare, prinosul de dragoste iubitei. În orașele mari, unde scuarele și grădinile sunt mai dese, nu ca la noi, poți urmări mersul anotimpurilor, și în parterele împrejmuite de verdeață florile se perindă ca niște călători ce vin și pleacă, de la umila viorică, pîn' la capricioasa crizantemă. Crizantemele mai cu ...

 

Dimitrie Anghel - Sonata lunii

Dimitrie Anghel - Sonata lunii Sonata lunii de Dimitrie Anghel Publicată în Țara nouă , I, 3, 25 dec. 1911, p. 188—190. Dulce și liniștitoare, noaptea se statornicește. Umbre încărcate de somn, sfioase, moi și încete, lunecă deasupra pămîntului ca o apă. Sfioase, moi și încete, se desfășură, cresc, ca aburii purtați de vînt deasupra unei prăpăstii, se strecoară printre arbori, se tîrăsc spre înălțimi. Luminile biruite, decolorate, palide, albe ofilesc, descresc și dispar. Un ritm ascuns prezidă și rînduiește năvala aceasta mută a tonalităților încărcate de vis ce se așază. Un farmec mistic trece prin aer, și acum o ultimă umbră, ca un steag de doliu și de fatalitate, purtat de o mînă nevăzută, flutură ca și cum ar vrea să dea un semnal. De la fereastra lui, Beethoven, cu un zîmbet amar pe buze, lăsîndu-și capul pe mînă, privește. Părul, mai negru ca umbrele de afară, îi face o cunună de noapte pe frunte. Departe orașul își tremură fosforescențele și amestecă la orizont lucirile cu întîiele stele, întinde lanțuri luminoase prin negură, scrie arabescuri de aur în întunecimi, joacă imaginare constelații, desemnează capricii de foc. Un murmur neîntrerupt, ca o apă care bate într-un ...

 

Dimitrie Gusti - Forfica și croitoru

... Pe deasupra înca-i bine Un frac negru a-mbrăca Că-i de modă și oricine Cu gust poate a-l purta. Dar în loc de vro mantilă Poate pune o giubè, Că-i ușoară și gentilă, Sau barișul cum va vrè. Încât pentru-ncălțăminte Poarte nergi ...

 

Duiliu Zamfirescu - Levante și Kalavryta la Missolonghi

Duiliu Zamfirescu - Levante şi Kalavryta la Missolonghi Levante și Kalavryta la Missolonghi de Duiliu Zamfirescu Voi, ce-n fața mea, tăcute, mari ruini de amintire, Înălțați zidiri știrbite, triste resturi de mărire, Vorbiți, spuneți, ce e timpul, voi care-ați purtat pe umeri, Veacuri mari ca vecinicia, ani ce nu mai poți să-i numeri! Spune, Zante, unde-i timpul când Byron, în liniștire, Pe-ale mării tale valuri dorul său și-l legăna..., Ș-ale vântului suspine când nebuna sa iubire Cu suspine le-ngâna? Missolonghi, unde-i vremea când pe zidurile tale, Surâzând mureau toți grecii ca eroii din povești? Unde-s sfintele morminte după adormita vale Ce opreau cu-ale lor umbre pe drumeț în a sa cale? Unde-i Botzaris eroul?... — Missolonghi, unde ești? Vântul singur îmi răspunde: “Tot pe lume-i trecătorâ€� Iar pe mare echo strigă, prins de-un val spumegător: “E trecător..., e trecător...â€� I De la Zante care-și scaldă portocalii săi în mare Împrejur, cât vede ochiul în nemărginita zare, N-a purtat vreodată valul, pe-al său braț legănător, Lopătar mai fară grijă, mai frumos decât Levante De la Zante. Către ...

 

Emil Gârleanu - Tovarășii

Emil Gârleanu - Tovarăşii Tovarășii de Emil Gârleanu E încă întuneric. Pământul e jilav de rouă și brazdele, răsturnate, în ajun, de către fierul plugului, miroase a proaspăt. În văzduh, o rață sălbatică zboară, furișându-se, măcăind speriată, ca alungată de glonț. Pe o grămadă de coceni, plugarul, rămas peste noapte în câmp, doarme învelit cu niște saci; și mai încolo, boulenii treji, Duman și Joian, stau cuminți, cu gâturile întinse, așteptând jugul. Dar departe, în sat, încep să cânte cocoșii, căci zorile prind să mijească. Lumina se cerne din ce în ce mai deasă, și-n vreme ce cununa cerului se luminează, pe pământ se deslușesc toate: satul; încolo, pe coastă, ca urnită din loc, pădurea; în fund, dealurile gemene unul după altul, ca pe o scară. Și-n cea dintâi clipă de revărsare a luminii, grija, care țârâie în urechea plugarului ca un greier, îl scoală. Omul aruncă sacii la o parte, sare în picioare, își freacă ochii cu dosul mâinii stângi și cu dreapta își îndreaptă șalele. Apoi pornește spre boi. I-a înjugat... Slabi, de li se văd coastele ca niște arcuri sub piele, boii își încoardă mușchii, își potrivesc ...

 

Garabet Ibrăileanu - Addenda la privind viața

Garabet Ibrăileanu - Addenda la privind viaţa Addenda la Privind viața de Garabet Ibrăileanu Nu imaginea vieții pe care avem s-o mai trăim de-acum înainte ne inspiră groaza de moarte, ci viața pe care am trăit-o până acuma. Când ne gândim la moarte nu ni se răzvrătește ființa din cauza planurilor pentru viitor, ci din cauza cântecului duios al amintirilor. Toți acei care au fost rând pe rând noi, îi purtăm în fundul sufletului nostru ca într-un mormânt. Dispariția acestui mormânt viu, în care zac cei ce au fost noi, ne inspiră groaza de moarte. De aceea oamenii lipsiți de sentimentul trecutului sunt mai bravi în fața morții. În viață fiecare purtăm un steag pe care e scris cu litere mari: Eu ! Culmea discreției este să știi să-ți ascunzi discreția. Animalele casnice devin pentru unii din noi persoane, față cu care simțim că avem îndatoriri sociale și morale. Sufletele de rând dau altora tocmai contrariul de ceea ce cer de la alții. Realist în observație și idealist în aspirații -- este fizionomia sufletelor bine organizate. Nu clădi pe nisip, nu clădi pe ipoteza sentimentelor altora pentru tine, bune sau rele. Nu ofensa nici pe cea mai ...

 

<<< Anterioarele      Următoarele >>>