Căutare text în Literatură

 

Cuvânt

 

Rezultate din Literatură pentru NEDUMERIT

 Rezultatele 11 - 20 din aproximativ 43 pentru NEDUMERIT.

George Topîrceanu - Chemare

George Topîrceanu - Chemare Chemare de George Topîrceanu În zadar te ispitește visul vieții nestatornic! Nu vezi tu că-n înțelesul strânsului de mână dornic, Tremură belșugul unei dulci comori nerisipite De dorinți, pe care ochii nu le lasă tăinuite? Din pustiul păcii tale, tresărind fără să vrei, Ai rămas așa, uimită, cu privirea-n ochii mei, Dar un gând străin, deodată, ți-a înmărmurit avântul — Și sfielnicele buze n-au putut șopti cuvântul... Unde ți-ai lăsat podoaba sufletului de fecioară, Ca să tremuri înaintea gândului ce te-nfioară? Nu vezi tu că fără veste umbra serii te-a cuprins, Când pe cerul tău văpaia dimineții nu s-a stins — Și comoara ta de visuri vânturile-au risipit-o?... O, -ți cunosc povestea toată, parcă însumi am trăit-o. El ți-a fost ursit pe viață, — dar e-atâta de străin Și de inima ta caldă, și de sufletul senin! Cum să-i treacă lui prin minte Să-ți cuprindă trupul tânăr și cu vorba să te-alinte? Și așa, nedumerită, stai pe gânduri ziua-ntreagă, Nici nu-ți mai aduci aminte de ți-a zis ...

 

George Topîrceanu - De profundis (Topîrceanu)

George Topîrceanu - De profundis (Topîrceanu) De profundis de George Topîrceanu I Nu, asta nu pot s-o suport! Curând, e-un an și jumătate De când ați declarat că-s mort În unanimitate. Toți proștii câți m-au cunoscut Ziceau: ,,Mi-era un fel de rudă — Săracul! Cine-ar fi crezut?...â€� Îmi vine să-nviez de ciudă! Profane mâini mi-au răsfoit, La Iași, arhiva. Revistele m-au prohodit, Amicii mi-au mâncat coliva. Mă pipăi, stau nedumerit. Mă trag de păr, simt că mă doare... Nu, n-am murit! Vă dau cuvântul de onoare. Scriu versuri proaste, deci exist! Mi-e dor, mi-e foarte dor de-o fată. Trăiesc, de vreme ce sunt trist Și râd ca altădată. Dar astăzi, negru și zburlit De cum m-a prins dușmanul, — Vă dau de veste c-am sosit Întreg, și eu, și geamantanul! II Am fost la început în rai La Neamț, la mănăstire: Păduri de cetini, flori de plai, Singurătate și iubire... Pe urmă am intrat în iad La Turtucaia, Și încă miroseam a brad Când s-a-nceput bătaia. Acolo jos, un căpitan Cu barba rară M- ...

 

George Topîrceanu - Octombrie

George Topîrceanu - Octombrie Octombrie de George Topîrceanu Octombrie-a lăsat pe dealuri Covoare galbene și roșii. Trec nouri de argint în valuri Și cântă-a dragoste cocoșii. Mă uit mereu la barometru Și mă-nfior când scade-un pic, Căci soarele e tot mai mic În diametru. Dar pe sub cerul cald ca-n mai Trec zile albe după zile, Mai nestatornice și mai Subtile... Întârziată fără vreme Se plimbă Toamna prin grădini Cu faldurii hlamidei plini De crizanteme. Și cum abia plutește-n mers Ca o marchiză, De parcă-ntregul univers Privește-n urmă-i cu surpriză, — Un liliac nedumerit De-alura ei de domnișoară S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit Și de emoție-a-nflorit A doua

 

Veronica Micle - Fugi

Veronica Micle - Fugi Fugi de Veronica Micle Convorbiri Literare , IX (18i5), nr. 9 (1 dec.). p.367 "Fugi", îți zic, căci a mea minte Prevestește numai rău; "Nu te du", șopteste-n taină Sufletul și dorul meu. Tu cunoști câtă iubire Pentru tine eu păstrez, Și-apoi cu cuvinte rele Cum mereu te depărtez; Și nu știi cui a te-ncrede Vorbelor ce ți-am rostit, Sau iubirii făr' de margini Ce tu-n ochii-mi ai cetit. Vai! Și eu nedumerită Mă muncesc cu mult mai mult Căci nu știu ce-a fi mai bine : Mintea, inima s-

 

Dimitrie Anghel - Jertfa

Dimitrie Anghel - Jertfa Jertfa de Dimitrie Anghel Publicată sub titlul "Trandafirii roșii", în Sămănătorul , II, 11, 16 martie 1903, p. 162—165. Semnat : Teofil Jianu. Ca o floare era fata împăratului între florile ei, și flori de cîmp ori flori rare de grădină, toate-și întorceau fața spre dînsa ca spre o stăpînă. Și unde odrăslește pămîntul flori și ramurile copacilor urzesc umbră, acolo se aciuiază și cuiburi, și toate gîngăniile se strîng, ca să aibă soarele pe ce-și împrăștia razele, și oglinzile acelea pe care le-a lăsat Dumnezeu omului : ochii să le poată răsfrînge în ei și să se veselească. Naltă și zveltă, pe unde trecea, vîntul avea grijă s-o ia înainte și, aplecat pe gura scorburilor, să-i cînte ca dintr-un nai uriaș tot soiul de melodii. Cucii își amestecau și ei nota lor stingheră, gheonoaiele băteau și ele la răstimpuri măsura, măruntele păsări împrăștiau cascade de triluri. Gîngăniile mici, fărîmăturile acestea de nestemate împrăștiate pe fața pămîntului, urcau încet pe poala rochiei ei albe și încremeneau locului, împodobind-o ca niște juvaere. Rîndunelele și lăstunii o înconjurau în cercuri nebune, împrospătîndu-i aerul cu aripele lor. Miresmele o întîmpinau pretutindeni, ...

 

Ion Creangă - Prostia omenească

Ion Creangă - Prostia omenească Prostia omenească de Ion Creangă Povestire publicată prima dată în Învățătorul copiilor... , ed. III, Iași, 1874 A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Noi nu suntem de pe când poveștile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci și nouă de ocă de fer la un picior și tot i se părea că-i ușor. Cică era odată un om însurat, și omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de țâță, era cam proastă; dar și soacră-sa nu era tocmai hâtră. Întru una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-și scăldă copilul, îl înfășă și-i dete țâță, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă și-l dezmerdă, până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puțin pe gânduri ș-apoi începu a se boci cât îi lua gura: "Aulio! copilașul meu, copilașul meu!" Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din ...

 

Urmuz - Pâlnia și Stamate

Urmuz - Pâlnia şi Stamate Pâlnia și stamate Roman în patru părți de Urmuz Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV I Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, având terasă cu geamlâc și sonerie. În față, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strâns înfășurată în cearceafuri ude... O masă fără picioare, bazată pe calcule și probabilități, suportă un vas ce conține esența eternă a „lucrului în sine", un cățel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ținând în mână o sintaxă și... 20 de bani bacșiș... Restul nu prezintă nici o importanță. Trebuiește însă reținut că această cameră, vecinie pătrunsă de întuneric, nu are nici uși, nici ferestre și nu comunică cu exteriorul decât prin ajutorul unui tub, prin care uneori iese fum și prin care se poate vedea, în timpul nopții, cele șapte emisfere ale lui Ptolemeu, iar în timpul zilei doi oameni cum coboară din maimuță și un șir finit de bame uscate, alături de Auto-Kosmosul infinit și inutil... A doua încăpere, care formează un interior turc, este decorată cu mult fast și conține tot ...

 

Bogdan Petriceicu Hasdeu - Dumnezeu (Hasdeu)

Bogdan Petriceicu Hasdeu - Dumnezeu (Hasdeu) Dumnezeu de Bogdan Petriceicu Hasdeu Revista nouă , an. VII, nr. 3, decembrie 1894. Avez-vous entendu, quand la nuit est sans voiles La vaste mer chanter sa chanson aux ètoiles? Quelle musique, amis! Dieu parle en cette voix. Sublime crĂ©ateur de l’infini — son monde — Dieu prĂȘte Ă  l’ocĂ©an cette basse-profonde Et l’ocĂ©an chante ses lois. Bonsoir, amis! Ce Dieu, par qui le flot murmure, Par qui tout prend naissance, et vit dans la nature Qui fit ce qu’on ne peut ni comprendre ni voir, Comme les flots des mers, comme les choeurs des anges, BĂ©nissez-le sans cesse et chantez ses louanges. Au clair de lune, amis, bonsoir! Iulia Hasdeu , Au bord de la mer Aș vrea să smulg din mine un cântec, numai unul, Un singur de pe urmă: copil întârziat Ce nu se naște încă, dar, totuși, plin de viață, Duioasa mumă-l simte sub inimă zvâcnind. Un cântec, numai unul, acum la căruntețe, Ca Făt-Frumos din basmul cu "fost-au fost un moș". E gârbovit bătrânul, dar fiul cât un munte Miratei lumi va zice: dintr-însul m- ...

 

Emil Gârleanu - Înecatul

Emil Gârleanu - Înecatul Înecatul de Emil Gârleanu Gheorghe Nicoară, călăraș cu schimbul, și frate-său, un băiețandru căruia nu-i mijise mustața, veniseră să adape caii în Siret. Cum coborau spre vad, băiatul spuse: — Ia te uită, bădiță, colo, sub mal, ce buștean a adus apa! Călărașul privi într-acolo, apoi strânse calul în călcâie și intră până la mijlocul râului. După ce se uită, țipă deodată: — Ira, măi, un om înecat! Băiețandrul încremeni locului. Călărașul îi strigă: — Fugi până ici la moară și cheamă pe moș Vasile. Băiatul lovi cu funia căpăstrului în cal și o luă spre moară. Se întoarse repede înapoi. Morarul nu era acolo. — Atunci repede-te și adu pe tătuca. Luați și o frânghie. Rămas singur, călărașul se apropie să se uite. Privi îndelung. Înecatul fusese izbit de apă în mâncătura malului și se prinsese între niște rădăcini. Șuvoiul îl bătea, mai să-l smulgă, să-l ducă la vale. Călărașul auzi niște glasuri, se întoarse și el și, cunoscând pe cei de pe mal, le răcni: — Măi Toadere... Năstase... Veniți, că-i un om înecat! Hai de l-om scoate! Flăcăii rămaseră puțin pe gânduri, apoi ...

 

Emil Gârleanu - Cine a iubit-o!

Emil Gârleanu - Cine a iubit-o! Cine a iubit-o! de Emil Gârleanu Boierul Toma privea de la fereastră cum creșteau, văzând cu ochii, troienele în ogradă. Niciodată nu i se păruse iarna mai plină de întristarea aceea care o răspândește căderea molcomă a fulgilor înfoiați de zăpadă. Cădea întruna ninsoarea, cădea fără să contenească, legănându-se ca penele, înceată, gânditoare parcă unde să se așeze. Îngropase ograda, legând-o de-a dreptul cu șleahul dinspre sat, prefăcuse șurile, șoproanele într-un singur morman, aruncase peste toate aceeași învelitoare albă, de sub care se părea că niciodată nu vor mai răsări lucrurile cunoscute. Boierul căuta să pătrundă cu vederea prin perdeaua deasă a ninsorii, dar nu putea; zarea se închidea sură. Căută să prindă cu auzul un vuiet, un strigăt, strigătul unui om din sat, lătratul unui câine, țipătul unei păsări înfrigurate. Nimic. Gândurile-l năpădeau. Era întâia iarnă pe care o petrecea singur. De la moartea nevestei lui se împlinise jumătate de an și singurătatea îl silea să simtă că-i lipsește cineva, că suferă o pierdere, ca aceea ce ar îndura când n-ar mai avea haina ...

 

Emil Gârleanu - Sineturile conului Gheorghieș

Emil Gârleanu - Sineturile conului Gheorghieş Sineturile conului Gheorghieș de Emil Gârleanu În odaia mică, bine încălzită de focul care pâlpâie în soba cu stâlpi zugrăviți, vălmășagul furtunii dinafară răzbate, uneori, în chiuituri puternice, prin hogeag. Crengile desfrunzite ale copacilor de lângă ferestre bat cu neastâmpăr în geamuri. Perdeaua de creton portocaliu tresaltă, când mai tare, când mai încet, după cum vântul pătrunde, mai blând sau mai furios, pe crăpătura de sus, dintre cercevele, uitată, se vede, neastupată, de către cucoana Ruxanda Hrașcu, soția conului Gheorghieș Hrașcu, proprietarul acestei case mici, vesele și curate. Din jilțul de lângă sobă, coana Ruxanda nu-și poate da cu mintea cum de-a putut lăsa, neastupată, crăpătura de la fereastră: sare repede, cotrobăiește prin niște saltare, scoate o bucată de vată, ia un cuțit și se suie, sprintenă, pe prichiciul ferestrei. Cu limba cuțitului îndeasă bine vata în crăpătura dintre cercevele și așteaptă să vadă de se mai mișcă perdeaua. Dar vântul nu mai are pe unde pătrunde. — Iar te-ai cucuiet pe ferestre, omule, ai să cazi, nu altceva. Conul Gheorghieș dă la o parte, de pe brațe, bisacteaua cu sineturi, se coboară, cam greoi, de pe divanul în ...

 

<<< Anterioarele      Următoarele >>>