Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru DEFĂIMA
Rezultatele 1 - 10 din aproximativ 57 pentru DEFĂIMA.
Antioh Cantemir - Antioh Cantemir: Satira VIII
Antioh Cantemir - Antioh Cantemir: Satira VIII Ferice de acela ce stând pe un picior Compune două sute de versuri într-un ceas, Mânjind o jumătate de conț pe toată ziua; Ce scrie cum îi vine, fără să-și bată capul Să afle din ce parte afară suflă vânt. Pre mine, însă, soarta cumplit mă osândi Să scriu cu îngrijire, cu trudă și cu număr. Când voi s-apuc condeiul, mă-ntreb întâi pre sine: De nu silit de patimi doresc a fi autor? Nu oare fala slavei la care aș privi, Sau pizma ori mânia, dorința clevetirii, Îmi predomnesc în minte? Căci oricât de cinstită O faptă e în sine, dar poate fi prea rea, Când scopul ei se trage din vicios izvor. De văd că al meu cuget nimică nu-mi impută, Atunci întorc privirea și cercetez năravuri, Mă sârguiesc din rele s-aleg ce-i de folos; Eu laud ce e bine și râd de ce e rău. Găsind un sujet vrednic de mica mea putere, Slobod la scris condeiul, dar făr-a-i lăsa frâu Nu mă lenesc a șterge de scriu puțin sau mult. Nu mă aprind, ci caut ...
Anton Pann - Ce zic oamenii de mine
... Asta, cum zice cuvîntul, Este de cînd e pămîntul, Cel slab, pre cel cu putință, Cel prost pre cel cu știință A-l defăima totdauna, Ca cîinii cum latră luna. Această lucrare se află în domeniul public în întreaga lume, deoarece autorul a decedat acum cel puțin ...
Gheorghe Asachi - Iubirea de patrie
... simpatii și interesului comun, ce domnește între mădulările din care se alcătuiește o nație ar fi totuna, ca și când mania de a defăima ar descuviința iubirea de părinte și de fiu, înfățoșându-se ca pe o conjurație între fiecare părinte și fiii săi. Să ne aducem aminte, că ...
Alphonse de Lamartine - Safo Safo de Alphonse de Lamartine (Elegie veche) Traducere de Constantin Stamati Zorile poliia munții sub care clocotea marea, Iar Safo tocmai pe piscul țărmului sta în picioare; A Lesbosului fecioare, lângă dânsa încimpite, Privea sub țărmuri noianul de groază încremenite! Atunci Safo, luând lira, sună în ea cu putere Și cântă aceste versuri cu un glas plin de durere: “O, grozave țărmuri, o, noian cumplit! Iată, făr’ de frică aici acum șez, Căci eu Afroditei vreau să m-oferez, Defăimându-i templul unde am servit... O, Posidoane puternic, cred că-mi vor fi mai plăcute A tale ape amare decât un trai osândit. Privește cu ce cunună mi-am împodobit eu fruntea, Privește această frunte ce de chinuri s-au zbârcit. Că acum îi coronată pentru a mea mormântare, Ca când pentru a mea nuntă, sau pentru o sărbătoare. Îmi spun că la tine, de nu m-amăgesc, Scapă orișicine de crudul amor; Îmi spun că prin tine acei ce iubesc Uită de tot focul acel arzător. Dar, o, Dumnezeu puternic, orice ajutor poți face, Eu rog a tale noianuri să curme ...
Constantin Stamati - Safo Safo de Alphonse de Lamartine (Elegie veche) Traducere de Constantin Stamati Zorile poliia munții sub care clocotea marea, Iar Safo tocmai pe piscul țărmului sta în picioare; A Lesbosului fecioare, lângă dânsa încimpite, Privea sub țărmuri noianul de groază încremenite! Atunci Safo, luând lira, sună în ea cu putere Și cântă aceste versuri cu un glas plin de durere: “O, grozave țărmuri, o, noian cumplit! Iată, făr’ de frică aici acum șez, Căci eu Afroditei vreau să m-oferez, Defăimându-i templul unde am servit... O, Posidoane puternic, cred că-mi vor fi mai plăcute A tale ape amare decât un trai osândit. Privește cu ce cunună mi-am împodobit eu fruntea, Privește această frunte ce de chinuri s-au zbârcit. Că acum îi coronată pentru a mea mormântare, Ca când pentru a mea nuntă, sau pentru o sărbătoare. Îmi spun că la tine, de nu m-amăgesc, Scapă orișicine de crudul amor; Îmi spun că prin tine acei ce iubesc Uită de tot focul acel arzător. Dar, o, Dumnezeu puternic, orice ajutor poți face, Eu rog a tale noianuri să curme a ...
Constantin Stamati - Gafița blestemată de părinți
Constantin Stamati - Gafiţa blestemată de părinţi Gafița blestemată de părinți de Constantin Stamati Îndesară doamnă-n țară, Toată noaptea-mpărătiță, În zori ca o văduviță, Amiază călugăriță... (Cântec vechi al unei doamne nenorocite.) I Nouri groși acoperise a stelelor strălucire, Și ceață de promoroacă pudruia codrii pustii, Crivățul cu-a sa suflare împrăștie pustiire, Lăsând urme de pieire pe dealuri și câmpii. Pe domnii codrilor, brazii, pe stejarii cu virtute, Îi zbuciuma cu-al său vifor, să i se plece gemând, Și zburând peste-a lor vârfuri drepănate sau căzute, Pân-în locuri depărtate ducea viscol șuierând. Iar scârboasa cucuveică ținterimul părăsește, Și cu-al său fioros țipăt, vaiet și moarte vestește. Tocmai atunci și Gafița de-al său amat interită, Se trăgea mai de tot moartă spre bordeiul părintesc, Căci neprihănita fată, de Iancu ademenită, Pentru dânsul înșelase pe părinții ce-o bocesc; Pentru dânsul defăimase a sale amici iubite... Încât orbind-o păcatul, făr’ să știe au greșit, De și-au părăsit părinții și datoriile sânte, De și-au pângărit și legea și de s-au ticăloșit. Și pentru așa greșeală Gafița nenorocită De Iancu fu rușinată, de Iancu ...
Alecu Donici - Autorul și hoțul
Alecu Donici - Autorul şi hoţul Autorul și hoțul de Alecu Donici În întunericul lăcașului de umbre, În tartarul cumplit Unde de grozăvii trist sufletu-ți se umple Și unde merge omul de fapte osândit, Sosiră totodată La aspra judecată Un hoț răutățit, În sânge încruntat Care au și murit, Pe viață spânzurat, Și un autor vestit, Puternic în condei, Care au dezvelit Mult slobode idei, Ce-ntocmai ca Sirene* Era la glas duios, Dar, potrivit cu ele, Și mult primejdios. Orânduielile la iad sunt cu grăbire, Nu este ca la noi zadară prelungire Și hotărârile se dau într-un minut. Fără zăbavă dar, Pe două strașnice grătare de metal S-au pus două căldări, cu smoală s-au umplut Și bieții vinovați în ele au intrat. Dar sub tălhari au pus un munte-ntreg de brad, La care singură Alecto** foc au dat, Stârnind o flacără atâta de grozavă, Cât bolțile la iad Mai toate au crăpat; Iar către autor părea asprime slabă. Sub el la început Ardea un focușor abia-abia văzut, El însă ne-ncetat mai rău se aprindea. Trecură zile, ani și sub tâlhari de mult Cenușă s-au făcut, Iar focul sub autor necontenit ardea. ...
Alecu Donici - Ursul la priseci
Alecu Donici - Ursul la priseci Ursul la priseci de Alecu Donici La o alegere, făcută după legi Ce dobitoacele povățuiesc din veci, Pe urs l-au fost ales nazâr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt, oricare fie, Să prindă o așa cam grea dregătorie. Căci ursul dacă dă de miere, Apoi se-ncurcă-n socotele. Dar pasă tu de cere La fiare rânduiele!.. Oricine au dorit să intre-n așa post, Nevrednic, defăimat de către toți au fost Și parcă înadins Asupra ursului majorita s-au strâns. Toți l-au heretisit, Iar el au mulțumit, Ba încă la cei mari și labele au lins. Dar răul în priseci curând s-au dezvelit; Căci ursul, cum au mers la tact, s-au apucat De curățit, de retezat Și, drept, oricare stup în labă-i au intrat L-au scos de tot curat, Iar mierea la bârlog mergea necontenit, Pân' ce la sfat s-au dat de știre Și s-au orânduit La fața locului pe forme deslușire. Au mers, au cercetat, au scris, au lămurit, Dar mierea n-au înapoit; Iar ursul de pe loc S-a și trimis surghiun pe iarnă la bârlog. El ...
Alexandru Hrisoverghi - Ruinelor Cetății Neamțu
Alexandru Hrisoverghi - Ruinelor Cetăţii Neamţu Ruinelor Cetății Neamțu de Alexandru Hrisoverghi I Vă iubesc, răsipuri sfinte, sămn mărirei strămoșești, Zid vechi ce de p-al tău munte, încă patria-mi slăvești. A cărora-nfățoșare orișicui samini a zice: „M-au părăsit cetățenii, m-au daramat cruda vreme, Dar copii strămoșii voștri odineoară aice Ocrotea patria voastră de vrăjmași făr-a se temeâ€�. O, singure monument ce te aveam drept dovadă Slavei acei strămoșești! Videți-l cum a să cadă! O, ziduri din care Ștefan, înviat la bărbăție, Întorcându-se cu grabă, pe vrajmași au biruit, Însuflețiți-mi puterea, dați-mi glas, dați-mi tărie, Să pot tângui cu jale starea-n care ați venit. II Rădice-se pân' la ceruri tânguirea și strigarea A obștiei moldovene! Plânsul, bocitul și jalea Meargă adânc să răsune pe bolta acea cerească; A lor zile cu Cetatea Neamțul să se risipească! Vedeți sfântul loc acela, unde viteji-au murit, De copii cum se dăramă, se sapă păn-în pământ. Lăcomia unor aprigi, după vreme patrioți, Sfântul loc îl defăimează, ca niște vitregi, ca hoți! O, pavăză neînvins-a ...
Anton Pann - Cucul și privigatoarea
Anton Pann - Cucul şi privigatoarea Cucul și privigatoarea de Anton Pann Privigătoarea micșoară, Stînd veselă pe tufșoară, Își răsuna cîntecelul Întorcîndu-l în tot felul. Cucul, ce abia tăcuse Și din cucuit stătuse, N-a mai putut să-i asculte Sfărămăturile multe, Ci necăjindu-se tare Îi zise cu supărare : -N-auzi tu, pasăre sură ! Proastă, farfara de gură, Ce te fărîmi într-atîtă Cu cîntarea-ți cea urîtă ? Astîmpără-te mai bine Și stînd ascultă la mine, S-auzi o dată cîntare, Dulce și cu răsunare, Iar nu supțiri gheonghenele, Ce n-au nici un haz în ele. -Jupîn cucule, ea zise, Aieve-mi vorbești, or vise, De îmi tot defaimi cîntarea Și îți lauzi răsunarea ? Într-adevăr, ai glas mare, Dar cine la gust îl are ? Cîntarea-ți e monotonă Toată, toată o broboană, "Cucu, cucu", o ții una, Atîta zici totdauna. Ca să mai făci vro figură Nu poți să o frîngi în gură, Că nu ți-e dat din natură, N-ai talent în căscătură, De cîntare nu ți-e glasul, Ești bun numai sa ții basul. -0, tu, pasăre neroadă ! Zise el mișcînd din coadă, Nu te ținea-nfumurată Că cînți mai ...
Barbu Paris Mumuleanu - Cei mari
Barbu Paris Mumuleanu - Cei mari Cei mari de Barbu Paris Mumuleanu Informații despre această ediție O, ce ciudă, cît mă mir, D-al celor mari caractir ! Ce schimbate la ei firi, Ce gusturi, ce diferiri ! Precum ceriul de pămînt, Așa ei de cei mici sînt. Toți trîndavi, toți lenevoși, Nestatornici, furtunoși, N-au ei fapte bărbătești, Toți au minți copilărești Toți de mititei iubesc Lucruri care nu cinstesc. Toți, de cînd sînt băieței, Înclinează lîngă ei Oameni care-i lingușesc, Care-i laud' și-i slăvesc. Totdeauna cei mari vor Să aibă-n casele lor Prefăcuți ce le vorbesc Tot cele ce ei voiesc. Vor de mulți fi-ncungiurați, Să stea-ntre ei îngîmfați, Să le dea închinăciuni, Să le spuie la minciuni. Ei adevăr nu voiesc, Nu le place, nici iubesc. Socotesc că cîte fac Și la alți oameni le plac, Și d-ar greși cît de mult, Ei îndreptări nu ascult. Ei în sine socotesc Că la nimic nu greșesc. Nu le place-a fi-ndreptați, Vor a fi tot lăudați. Fac mese mari, cheltuiesc, Chem oaspeți ce-i lingușesc, Să-i aude că-s galanți, Sînt nobili, sînt figuranți : Și cu mesele ...