Căutare text în Literatură

 

Cuvânt

 

Rezultate din Literatură pentru APLECAT

 Rezultatele 11 - 20 din aproximativ 176 pentru APLECAT.

Ion Luca Caragiale - La conac

Ion Luca Caragiale - La conac La conac de Ion Luca Caragiale Din Poenița vine domol la vale Silviu cel tânăr în buiestru țâcanit... N-are de ce să gonească; soarele nu s-a ridicat nici de două sulițe; înainte de nămiezi, are să ajungă la conac, la Sălcuța, dincolo de jumătatea drumului... Acolo stă un ceas, să dea grăunțe calului; până la toacă, e-n oraș la boierul. Gândindu-se la boierul, se pipăie-n sân - legătura cu banii stă bine. A trecut de cotul dealului la câmp deschis. E a doua zi de sfântul Gheorghe. Ceru-i fără pată cât de slabă în tot largu-i de jur împrejur. La vale, în zare adâncă, sclipește undoind aerul dimineții calde, iar în păduriștea de mesteacăni de pe poala din bătaia soarelui, păsările primăverii se-ngână și care de care se-ntrec în feluri de glasuri. - Da-ncotro, -ncotro, flăcăule? întreabă cineva din urmă pe tânărul călăreț. Acesta întoarce capul. Din urmă îl ajunge un alt călăreț. De unde a răsărit omul acesta? fiindcă, tot drumul, tânărul, măcar că și-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, ...

 

Ion Luca Caragiale - Monopol...

Ion Luca Caragiale - Monopol... Monopol... de Ion Luca Caragiale Apărut în 1907 În vara anului 1907, aflându-mă în străinătate și având în țară daraveri, m-așez în trenul Berlin-București, cu gândul să m-abat o zi-două pe la Iași, unde să vizitez pe niște vechi și buni prieteni, familia Ronetti Roman. A doua zi, mă cobor în gara Pașcani la 12.30 p.m. Numaidecât întreb cu respect pe un domn impiegat de mișcare foarte tânăr, care poartă o șapcă prea matură, odinioară desigur stacojie, "pe ce linie este tras trenul ce trebuie să plece peste câteva minute spre Iași"... Domnul impiegat îmi răspunde politicos că, "în legătura cu Berlin- București, pleacă din Pașcani spre Iași numai un tren, la 4.10, cu sosirea la 6.5 p.m.". - Dar... - Știu, mă-ntrerupe ghicindu-mi gândul, este și un tren cum vrei dumneata; dar acela nu umblă... - Este, dar nu umblă? - ...nu umblă decât pe zezonul băilor. - Am înțeles, răspund eu pe jumătate domirit. Firește, e prea de timpuriu, înainte de sfârșitul lui mai, să-nceapă băile... Dar nu știam să fie acuma și-n Berlin pătimași cari vin să se caute la băile din Iași. ...

 

Ștefan Octavian Iosif - Dunărea

Ştefan Octavian Iosif - Dunărea Dunărea de Eduard Mörike , traducere de Ștefan Octavian Iosif Publicată în Sămănătorul , 19 august 1907 Baladă, după Mörike Pe Dunăre ușor plutea O barcă, doi copii în ea, El — de o parte, ea — de alta. Ea zice: — Dragă, spune dar, Ce lucru vrei să-ți dau în dar? Ea mînica și-o sufleca Și peste apă se pleca. Băiatul rîse și, la fel Pe apă s-aplecă și el. — Ah, dă-mi un dar, frumoasă Dună, Tu, care ești așa de bună ! O mîndră spadă scoase ea, De mult băiatul o dorea. Băiatul însă-n mîni ce are? O salbă de mărgăritare ! I-o așeză în negru-i păr, Părea-o prințesă-n adevăr ! — Mai dă-mi un dar, frumoasă Dună. Tu care ești așa de bună ! Copila mai încercă iară Și scoate-un scut de-oțel afară. Băiatul rîde aiurit, Și-i scoate-un piepten aurit. A treia oară ea încearcă, Dar ah ! alunecă din barcă. El sare după ea s-o scape, Dar Duna-i fură între ape. Îi pare rău de comoara ei Și se răzbună acum pe ei. Pustie barca se scufundă ...

 

Ștefan Octavian Iosif - Fîntîna vrăjită

Ştefan Octavian Iosif - Fîntîna vrăjită Fîntîna vrăjită de Ștefan Octavian Iosif Informații despre această ediție Jos, la fîntîna dintre plopi, Descînt-o vrăjitoare. Se umflă apa — joacă stropi În scăpătat de soare. Se umflă apa, scade iar, Și parcă vrea să fiarbă, Se-ndoaie plopii și tresar, Vrăjiți de hîda oarbă. Și tot șoptind, și tot vrăjind, Aruncă bobii-n sită. Se-ndoaie plopii vîjăind, Și noaptea e sosită. Și tot vrăjind, și tot șoptind, Ea face-un semn cu mîna — Din plopi foi moarte se desprind Și clocote fîntîna. Legate-s apele de-acum, Ea-n umbră stă și-așteaptă. Un călăreț trudit de drum Spre cei doi plopi se-ndreaptă. Spre gura însetată el Găleata o apleacă, Bea apa descîntată el, S-aruncă-n șea și pleacă. Dar nici doi pași nu face-n drum, Stă roibul, sforăiește, Și două brațe-l prind acum Pe călăreț în clește. Se apără cu suflet stîns, Și luptă, și se zbate, Dar vrăjitoare-l ține strîns Și-i călărește-n spate. Cu pintenii el bate-n cal, Stă zările să soarbă, Pădure, holde, vale, deal Se pierd în noapte oarbă. Și-n zori de zi au fost găsiți ...

 

Ștefan Octavian Iosif - Nimfele

Ştefan Octavian Iosif - Nimfele Nimfele de Heinrich Heine Traducere de Ștefan Octavian Iosif Publicată prima oară în Floare-albastră , 10 ianuarie 1899 Bat valuri plescăind în țărmul Pustiu, și luna-i sus, pe mare... Pe dună zace cavalerul Cuprins de leneșă visare. Ies albe nimfe din adîncuri, Un văl ușor e a lor haină; Crezînd că doarme dus voinicul, S-apropie de el în taină. Întîia stă, i-admiră coiful Cu penele strălucitoare, A doua și-află joc cu lanțul Și ciucurii la cingătoare... Și, fulgerînd din ochi, a treia Îi trage spada sclipicioasă: Proptită-n spadă mi-l privește Și-i rîde-n față, drăgăstoasă. A patra drăgălaș s-alintă Pe lîngă el, șoptindu-i glume: — O, de-aș putea să-ți fiu iubită, Drag făt-frumos din altă lume ! A cincea mîinile-i dezmiardă ! A șasea parcă nu se-ndură, Sfios s-apleacă și-l sărută Întîi pe ochi, apoi pe gură... Șiret, el nu deschide ochii, Se simte-așa nespus de bine: Sub farmecul tăcut de lună Se lasă răsfățat de

 

Ștefan Petică - VII (Păunii verzi plecară în noaptea solitară)

Ştefan Petică - VII (Păunii verzi plecară în noaptea solitară) Păunii verzi plecară în noaptea solitară de Ștefan Petică   Păunii verzi plecară în noaptea solitară Cu strigăte de jale ca nota care trece Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară. Și palidele trupuri de roze s-adunară Pe marginea-n ruină încet să se aplece Murind ca niște albe columbe-n noaptea rece. O, visele, poema de vise-n noaptea clară! Și noaptea cea muiată în aurul de lună Părea apoteoza fantastică și vagă Căzând pe frunți de ceară în taina lor nebună. Poeme dulci de vise, poeme de petale, Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă! Departe trec păunii cu strigăte de

 

Alexandru Macedonski - Naufragiu

Alexandru Macedonski - Naufragiu Naufragiu de Alexandru Macedonski     Țărmurile sunt departe, marea urlă-nfuriată,     Luntrea cade sfărâmată;     Tânărul pescar ce are cap de înger, corp de-atlet,     Înghițit se duce-ncet.     Brațul său, în care mușchii stau ca funii încordate,     E destins pe jumătate.     Ș-aplecându-se pe gâtu-i, al său chip atins de val     Poartă-al morții semn fatal.     S-a sfârșit! Dar sub făptura ce de-a lungu zace-ntinsă     Apa-n brațele-i cuprinsă,     De-o simțire nențeleasă e pătrunsă până jos     Și se mișcă

 

Alexandru Macedonski - Neron

Alexandru Macedonski - Neron Neron de Alexandru Macedonski Privire-adâncă. Searbăd. Ca cioc de vultur, nasul; Sprâncene arcuite și trase cu compasul; O frunte largă; buze ca veșteji trandafiri; Pe ochi perdea de gene din pleoapele subțiri Ce lasă să străbată cum stau întredeschise O lume de concepții ș-o lume de abise. De lebădă-i e gâtul; de marmură-al său piept, Aci, de pe-o terasă, îl vezi semeț și drept Privind albastrul Tibru, panglică lucitoare, Pierdut cu mintea-n visuri, scăldat cu fruntea-n soare; Aci, molatec, leneș, apleacă, feminin, Grumazul său de fildeș pe toga sa de in. Neron!... Palatul, noaptea, răsună de orgie Precum răsună, ziua, orașul de urgie... Banchete, flori, Falerno și cântece de-amor Ciocnindu-se, adesea, cu țipete ce mor, Pornesc, peste tot locul, un haos fără nume -- Dar haosu-nsemnează o epocă, ș-o lume.     Neron!...      E Roma-n flăcări, în lacrimi și-n măcel, Căci Cezarul o știe mai rea și decât el; E vinu-n cupe de-aur și sângele pe scară; Desfrâu de vin-năuntru, desfrâu de sânge-afară... Dar astfel precum este: bizar și criminal, Neron e încercarea de-a fi

 

Alexandru Macedonski - Noaptea albă

Alexandru Macedonski - Noaptea albă Noaptea albă de Alexandru Macedonski Luna varsă în odaie O fantastică văpaie, Iar cu capul aplecat Stă poetul care-odată Pe o coardă fermecată Lumea toată a-ncântat. Fruntea lui nensuflețită Pare-n raza strălucită Ca un munte pleșuvit, Ochii lui fără privire Îți insuflă o-ngrozire Ce te lasă-nmărmurit. Printre florile de-afară Doarme geniul pe scară Ca un mort de nemișcat, Pe când luna maiestoasă O lumină îndoioasă Pune-n cerul

 

Alexandru Macedonski - Noaptea de ianuarie

Alexandru Macedonski - Noaptea de ianuarie Noaptea de ianuarie de Alexandru Macedonski I Deznădejde fioroasă, strălucitu-mi-ai pe frunte, Și încinsu-m-ai cu flăcări care-ntreg m-au mistuit, Nu mi-ai pus pe piept o stâncă, mi-apăsași pe el un munte, Dar mi-ai dat ș-a ta putere spre a nu fi de el strivit. Îmi făcuseși o coroană ce ca pietre nestemate Avea lacrimile mele ce luceau la focul tău; M-ai ținut în orice clipă cu simțirile-ncordate, Mi-ai fost soră preaiubită și mi-ai fost și crud călău. Ca Iacov frumos și tânăr ce-adormise la fântână, Deșteptat fără de veste de un înger lucitor, Mă chemași la luptă cruntă și ai vrut să-mi fii stăpână Și să-mi pui pe beregată uriașul tău picior... Ca Iacov intrai în luptă ș-am ieșit ca el de-asemeni, Și nici tu nu ești învinsă și nici eu învingător, Dar alături de-oboseală ne-am culcat ca niște gemeni Ș-am dormit, de este-o vreme, într-un somn îngrozitor. Lumea care este-o mare cu talazuri furtunoase Mi-a văzut a vieții navă ...

 

Alexandru Macedonski - Vaporul morții

Alexandru Macedonski - Vaporul morţii Vaporul morții de Alexandru Macedonski Între nori și între apă se ducea fără-ncetare Rătăcit din orice cale sub trăsnitul lui catart; Valuri-valuri dând năvală și smucindu-l tot mai tare Îl făceau să șovăiască peste pântecul cel spart. Vântu-n funii șuierându-și uriașa simfonie Alerga săpând prăpastii în adâncul guraliv, Răspândind în largul mării o-ndârjită ironie Printre urlete grozave de dușman nemilostiv. Noaptea neagră de pe valuri îl vedea ca o nălucă Punct mai negru pe cerneala orizontului rotund, Fără om ca să-i dea suflet, fără minte să-l conducă Peste unda lătrătoare de la creștet pân-la fund. Călătorii și matrozii putrezeau pe puntea rece, Frunți albastre, buze vineți, pumni închiși și ochi sticliți, Toți muriseră de-a rândul; cinci și șase, opt și zece, Și zăceau, mormane-nalte, galben-verde muceziți. Repezi fulgere prin noapte albăstreau de răutate, Spintecând în larg văzduhul sub tăiușul lor de foc, Și-n zigzaguri ce iau văzul prin colori amestecate Se stingeau șuierătoare într-al valurilor joc. Câte-un chip ieșea deodată pentr-o clipă în lumină Când de om trăit pe mare sub un vânt argăsitor, Când de tânăr ...

 

<<< Anterioarele      Următoarele >>>