Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru LINIȘTI
Rezultatele 91 - 100 din aproximativ 421 pentru LINIȘTI.
Dimitrie Anghel - Oscar Wilde Oscar Wilde de Dimitrie Anghel Publicată în Ramuri , VI, 3 [20], 24 oct. 1910. p. 33—35. Gîndesc la soarta scriitorilor noștri, ce tristă și sarbădă este pe lîngă aceea a scriitorilor din țări străine. Unde-i vremea cînd vechii trubaduri străbăteau lumea, ducînd cuvintele înaripate și sonore din oraș în oraș, din castel în castel ? Unde sunt serbările acele fastuoase, în care se dădea lupta pentru frumos, unde mai sunt jutele și turnois -urile de aezi inspirați care veneau să se măsoare în puterea cîntecului, unde mai e melancolicul Wolfram să-și suspine, înstrunindu-și harfa, romanța la stea, ori impetuosul Tannhäuser să preamărească voluptatea amorului... S-a perdut obiceiul serbărilor de mult. În vastele săli goale în care locuiesc baronii ori prinții noștri, nu se obișnuiesc serbări, pe înaltul scărilor de marmoră nu mai stă cel ce ținea în mîna lui ridicată șoimul pe care magnați și seniori se întreceau să-l ieie, ca un semn că-și iau asupră-și toate cheltuielile serbărilor. Viața noastră e mizeră și cenușie, izvoarele de inspirație nu le putem lua decît din cărți, ochii noștri nu se pot înveseli de fastul ...
Dimitrie Anghel - Preludiu (Anghel)
... poartă o lume aparte în el, dar toate se înfrățesc și fac puterea imensă a mării, toate sfîrșesc prin a se liniști însă și se nivelează, și, goană de valuri obosite împingîndu-se unul pe altul, merg toate către același orizont, ca să vadă răsărind soarele. Acel ...
Dimitrie Anghel - Tata (Anghel)
Dimitrie Anghel - Tata (Anghel) Tata de Dimitrie Anghel Publicată în Minerva , III, 759, 28 ian. 1911, p. 1. Ca un miraj nălucitor te-a chemat pe tine strălucirea aurului, și tu cel dezbrăcat de toate patimele ai alergat după el pînă ce ai căzut. Negrul neant la tine a fost mărginit de un zid de aur și zidul s-a prăbușit peste tine, îngropîndu-te sub el. Ce urmăreai tu, de ce te-ai zbuciumat, de ce flacăra vie a minții tale a ars fără preget, ca vîlvătăile de foc ce le aprindeau și le hrăneau necurmat întîii oameni în vremuri obscure, ca să se apere de dușmănia fiarelor ? După perdeaua de foc a minții tale, ai stat tu ascuns toată viața, apărîndu-te. Vie, puternică, fantastică, se consuma inteligența ta. Mari, flăcările jucau zvîrlind scîntei orbitoare. Vînturile întîmplărilor o înălțau și o coborau și ghearele lacome așteptau cu răbdare să te sfîșie ; sclipitorii ochi pîndeau din umbră stingerea marelui incendiu, ca să poată prin drumul de cenușă să ajungă pînă la tine. Ce te împingea pe tine, căci din înfrîngeri și dureri, ca la mulți ...
Dimitrie Anghel - Tovarășii (Anghel)
Dimitrie Anghel - Tovarăşii (Anghel) Tovarășii de Dimitrie Anghel Din romanul plănuit "Arca lui Noe" Publicată în Ilustrațiuna română , II, nr. 11, nov. 1912. Apărută și în Minerva , III, 1074, 12 dec. 1911, p. 3, sub titlul "Doctorul, trăsura, vizitiul și caii". Era odată un doctor, o trăsură veche, doi cai fără culoare hotărîtă și un vizitiu bătrîn... Zic așa, pentru că sunt anumite ființe pe care nu ți le poți închipui decît ca o pluralitate. Ei singuri nu există, pentru că cer o întregire, ei trebuie să se îngemăneze ca să poată fi, trebuie să-și întovărășească pe alții ca să fie siguri că sunt cineva. Era deci un doctor, plus toate derivatele lui, și ei de douăzeci de ani stăpîneau un oraș. La anumite ceasuri, se trezeau cu toții, privind prin opt ochi somnoroși lumina, tot atîtea fălci se deschideau formînd un uriaș căscat, diferite combustibile înghițeau fiecare și apoi ciudata mașină alcătuită se punea în mișcare. Cînd începuseră tovărășia asta nu erau ca astăzi; doctorul era brun, vizitiul blond, iar bidiviii suri, și uitam să spun că și adecvata trăsură la care erau înhămați cu toții, pe vremea ceea, era solidă, strălucitoare și juca ușoară și legănată ...
Dimitrie Anghel - Ultimele pagini
Dimitrie Anghel - Ultimele pagini Ultimele pagini de Dimitrie Anghel O, misterioasă și tainică pasăre cu nevăzute aripi, suflet, cum știi tu să renaști și să-ți iei zborul din nou ; Phoenix misterios, ce dreptate am avut să cred în tine, cînd am început să scriu primele pagini ale acestui volum ! Ca un Lazăr reînviat, mi-am scuturat giulgiul albelor pagini și am privit din nou viața și n-am blestemat-o ca dînsul, ci cu soarele ce mi-l dăruia primăvara, cu viorelele și toporașii presărați subt pașii mei, cu galbena floare a cornilor timpurii înfloriți, cu sfiosul verde ce abia îndrăznia să mijească în vîrful fragedelor ramuri de liliac, m-am bucurat și am binecuvîntat prisosul de putere ce rămăsese în mine. Albe, zăpezile acum se aștern, mistice roze de jăratec fărîmă focul în gura vetrei, prietenos luminează cercul alb de lumină subt globul lămpii, spre seară, și noile mele visuri laolaltă cu gîndurile vechi, trecutele mele amintiri și cele de mai curînd, se strîng iarăși în jurul meu și mă îmbie să nu le las să piară și să le dau prinosul ce li se cuvine. Tihnitul sanatoriu, cu mobilele lui albe, îmi revine în ...
Dimitrie Anghel - Wagnerism Wagnerism de Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel Informații despre această ediție Azi dimineață Cișmigiul părea un parc de vechiu castel Și, ca un rege singuratec, eu singur mă plimbam prin el. Treceam cu mânile la spate tăcut, pe-aleele pustii, Copacii moțăiau din creștet ca niște uriași cheflii. Dar iat-un brad că se deșteaptă și cu un ram bătând ușor. Asemeni unui capelmaistru le dă semnal în do minor. Buimaci de somn se-ntind giganții trosnind a lor încheieturi Și tumultuoși pornesc să cânte preludiul unei uverturi. Ca un catarg interminabil d-asupra negrelor boschete, Un plop s-alintă-n neastâmpăr, bătând din mii de castagnete. Un teiu stufos ca un Dinicu, s-a deșteptat acum și el . Și amoroso plânge-n umbră cu nota lui de violoncel. Privindu-se ca-ntr-o oglindă în luciul apei liniștite, Din harfe sălciile cântă ca niște fete despletite. Alăturea, ursuz, platanul, mâncat și găurit de ploi, Prin scorburile lui respiră cu note grave de oboi. Tresare ca din altă lume, mișcându-și foile ei late, Și, la răstimpuri, sgomotoasă din talgere catalpa bate. Se întregește simfonia și tot mai veselă devine, Staccato ...
Duiliu Zamfirescu - Ca un mănunchi de ramuri
Duiliu Zamfirescu - Ca un mănunchi de ramuri Ca un mănunchi de ramuri de Duiliu Zamfirescu Te-a zămislit blânda natură Ca pe o floare de pe plai; Din carminul rozei de mai Ți-a zugrăvit, rotunda gură, Iar din albastrul de cicoare Ți-a-nduioșat privirea vie, Așa că bine nu se știe De ești femeie sau ești floare. La brâu te-a strâns ca pe-un mănunchi De ramuri tinere de crin Și nu știu ce ți-a pus în sân Și de la sân pân-la genunchi, Că parcă-i fi un vis croit După gândirea mea nebună, Cu sufletul ca alba lună, Cu trupul cald și liniștit. În trista mea singurătate Au răsărit colo și colo Vedenii cu cap de Apollo Și ochi plini de bunătate: Dar dacă tu ai ști anume Cât farmec e-n făptura ta, Ai face aripi și-ai zbura, Căci prea ești singură în lume. (
Duiliu Zamfirescu - Ofelia Ofelia de Duiliu Zamfirescu Pe cap cu veștedă cunună, Cu ochii mari sub gene plînse, Cu brațele de sine strînse, Privește, mută, către lună, Salcîmii, prinși ca de fiori, Au nins pe apa de pe prund, Încununînd cu albe flori Icoana stelelor din fund. Dar iat-o, a ajuns la rîu; În juru-i rochia și-o strînge, Dintr-un salcîm un ramur frînge Și floarea și-o anină-n brîu. Apoi, pe apa curgătoare, Cu fața către cer senin Și-ntinde brațele și moare: Suflet, în lumea lui, străin. Pe sub frunzișul înverzit, Sub bolți feerice de stele, În cîntece de păsărele, Convoiul trece liniștit. În lungul vremii, călător, El se tot duce și se duce, Căci moartă-i moarta din amor: Nici țintirim, nici semn de cruce. (
Duiliu Zamfirescu - Plecată cu capul...
Duiliu Zamfirescu - Plecată cu capul... Plecată cu capul... de Duiliu Zamfirescu Plecată cu capul pe albe genunche Fecioara cu ochi liniștit Din apa curată adună mănunche De ramuri de tei înflorit. O rază de soare furiș se coboară Și lung o sărută pe gît, Iar dorul deschide în gînd de fecioară O poartă pe-un cîmp de urît. Cu raza cea caldă vin visuri nebune, Vedenii cu aripi de fluturi, Ce cad din lumină pe genele-i brune Ca ploaia din crengi ce le scuturi. Atunci de pe dealuri, văzînd-o că-i goală Și soarele prea arzător Un vînt se adună, din lanuri se scoală, Și pleacă încet spre izvor. El părul ei moale cu vinete unde Ușor i-l desprinde în sus, Și-ntreaga-i ființă în păr i-o ascunde, Și trece tăcut spre apus. (
Emil Gârleanu - Cât un fir de neghină
Emil Gârleanu - Cât un fir de neghină Cât un fir de neghină de Emil Gârleanu „Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poți judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori cât un fir de colb, dacă ai în căpușorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ți-i de ajuns: știi ce ești, de unde vii și-ncotro trebuie să te îndrepți.â€� Gândirea aceasta i-o spusese gânganiei o furnică. Și spusa muncitoarei îi intrase atunci pe o ureche și-i ieșise pe alta. De-abia văzuse de câteva zile lumina soarelui, pământul, florile! În iarbă i-au părut toate un rai; dar când a întins aripioarele și-a zburat, mirându-se că poate să străbată aerul, când apoi a căzut istovită de oboseală, pe-o frunză, atunci întâiași dată a cunoscut greul. Și spusele furnicii i-au venit în minte... Ce era? O gânganie mică, fără strălucire, rotundă, ca o sămânță. De unde venea? Din iarbă; ținea minte că se trezise sub o rochița-rândunicii . Dar încotro avea să se îndrepte? Ei, asta era greul! S-a coborât de pe frunză ...
Emil Gârleanu - Fraţi Frați de Emil Gârleanu Fără să ridice privirea de pe hârtiile ce iscălea, maiorul răspunse răstit: — Va merge cornistul companiei. Ofițerul vroi să mai adauge ceva, dar maiorul nu-i dădu vremea, ridică în sus capul și, cu acea luminiță gălbuie în ochi, ce dădea căutăturii lui un aer de veselie, chiar atunci când era înfuriat, spuse răspicat: — Cred c-ați înțeles, domnule sublocotenent. Ofițerul răspunse scurt că a-nțeles, și plecă. Străbătu sala pe lângă camarazii ce-l priveau bănuitori, apoi luă drumul drept înspre compania lui. În ușă îl aștepta sergentul-major. Ofițerul îi porunci, la rândul lui, cu un glas ce împrumutase ceva din acel al maiorului: — Va merge cornistul companiei. Sergentul-major se întoarse și strigă: — Va merge... Dar nu avu când să sfârșească, cineva din fundul întunecos al sălii, cornistul, care și auzise ordinul comandantului de pluton, răspunse înăbușit, dar hotărât: — Am înțeles, să trăiți, domnule sergent-major. În această vreme, ofițerul intră în cancelaria companiei, își puse mantaua, își luă chipiul și, ridicându-și gulerul, ieși în curte, îndreptându-se spre poartă; o luă pe o stradă lăturalnică, mai apropiată. Ajunse acasă, își ...