Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru ARA
Rezultatele 821 - 830 din aproximativ 1581 pentru ARA.
Antioh Cantemir - Stigletul și canarul
Antioh Cantemir - Stigletul şi canarul O față schimbătoare ș-un grai meșteșugit Sunt chipuri lesnicioase pre om de amăgit; Dar prin așa mijloace Nu-nșeli pre dobitoace Ce nu știu vorbă dulce, nici zâmbet iscusit. Cu un stigleț canarul îmblând după mâncare, Sosi-ntr-un loc, pe care Sta lațuri coperite cu cânepă de-ajuns Ș-un om pândea-n ascuns. Canarul de îndată, Având ispita-n faptă, Căci nu de mult scăpase din temnița vărgată. A zis l-al său tovarăș: noi trebui să fugim De ast loc unde lesne putem să ne robim; Acea sămânță bună scop rău în sine are. Nu este nici un om Atât de galantom Să lase pe câmp roduri cu bună cugetare; Haideți în altă parte!.. — Așa! îți vine bine să dai poveți deșarte, Răspunse lui stiglețul. — Cu gușa plină, vrei Și hrana să mi-o iei! Zicând aceste, zboară, la cânepă se lasă, Ciupește două fire, le află prea gustoase; Dar vai! îndată simte c-a lui picior e strâns. Pândașul sosind iute din tufe, l-a și prins, Și pentru jucărie l-a dat unor băieți. Din fabulă vedeți: Că ...
Antioh Cantemir - Uliul, păunul și cioful
Antioh Cantemir - Uliul, păunul şi cioful Ne povestesc c-odată al păsărilor prinț A fost pierit. În locu-i trei păsări zburătoare La împăratul vultur cerea locul deschis, Păunul, uliul, cioful. Tustrei lămuritoare Cuvinte de dreptate au fost înfățoșat. Cu vitezia uliul fălindu-se, dă multe Dovezi despre războaie în care s-a luptat, Se laudă păunul cu penele-i plăcute, Iar cioful juruiește că noaptea fără somn În veci o va petrece, făcând și jurământ. Deci vulturul aleasă, pre care gândiți, domn? Pe ciof! — Și la aceasta așa își dă cuvânt; Că uliul deși este viteaz ș-a fost oștean, Nu are îndurare, e aprig și avan. El nu a dat dovadă de vreo faptă bună. Nici pe viitorie la dânsul nu e har, Căci dacă tinerețea cu slavă nu răsună, Apoi a vrâstei iarnă se trece în zadar. Păunul este mândru cu lungile lui pene, Dar cioful este pacinic, nu caută pricini, Se apără cum poate, și noaptea fără lene Nu doarme, priveghează. Stăpânitorii lini Și trezi pe când supușii în pace dormitează Mai multă fericire la ei
Anton Pann - Țermonia unui bătrân
Anton Pann - Ţermonia unui bătrân Țermonia unui bătrân de Anton Pann Un bătrân trecut în zile Fiind foarte țermonos, La dame și la copile Era și mai cu prisos. Într-o zi văzând că vine O damă a-l cerceta, El cu părere de bine Vrând ei a se arăta, Ieșind să o-ntâmpineze, Pe loc de brățet o ia, Chip să o ajutoreze Ca să suie scara ea. Dama începu să zică: - "Lasă, mă rog, n-osteni! Că nu sunt vro mititică, Poci și singură veni!" El îi răspunse: "- Prea bine, Te-aș lăsa, sufletul meu! Dar să te ascult nu-mi vine, Că mă tem să nu caz eu" Mulți sunt carii ne arată Politică de prisos, Dar țermonia cea dată Privește-n a lor folos. Această lucrare se află în domeniul public în întreaga lume, deoarece autorul a decedat acum cel puțin 100 de
Anton Pann - Carul frânt - Nevoia învață pe om
Anton Pann - Carul frânt - Nevoia învaţă pe om Carul frânt – Nevoia învață pe om de Anton Pann Un om la lemne mergând Și carul în drum frângând, Ca și alte dăți l-a dres Și la casa sa a mers. Copilul sau alergând Și carul frânt dres văzând, Îl întreabă: "Taică! dar Cine-ți drese carul iar?" Tatăl său răspuns i-a dat: "Eu, fătul meu, cine alt?" "Apoi cine te-a-nvățat?" Copilul iar a-ntrebat. "Nevoia, copilul meu, Ea știe ce nu știu eu" "D-apoi unde șade ea?" Copilul să știe vrea. "În pădure", i-a răspuns. Și la treaba lui s-a dus. Deci copilul mai crescând Și la pădure mergând, Peste loc rău cum a dat, Frânse carul încărcat Și, să-l dreagă neștiind, Fluiera, la el privind. Apoi aminte ș-adus Tatăl sau cum i-a fost spus. Ș-începu a alerga În sus, în jos, ș-a striga: "Nevoie, nevoie, fă! Vin’, mă-nvață, ori îl fă" După ce a văzut dar Că strigă într-un zadar, ...
Anton Pann - Critica oamenilor
Anton Pann - Critica oamenilor Critica oamenilor de Anton Pann Un om bătrîn oarecînd Tot numai un cal avînd, Sui p-al său copilaș Ș-așa ieșea din oraș. Pe drum unii din norod Striga zicînd: - Ce nerod: Că el, bătrîn, n-are hal, Ș-a pus copilul pe cal, Care este putincios Să se ducă și pe jos Și să fi-ncălecat el, Ce bătrîn prost și mișel! Iar bătrînul auzind Pe oameni asfel vorbind, S-a rușinat oarecum Și puțin mergînd pe drum Pe copilul jos a dat Și el a încălecat. Ducîndu-se dar asfel, Cu copilul după el, Auzi pe alți rîzînd Și după dînsul zicînd: - Mă! ce bătrîn nătărău! A lăsat pe pruncul său Ca să alerge pe jos, Mic și crud, neputincios, Și nu-l suie după șa, Că nu este greu așa. Bătrînul iar auzind Acestea lumea vorbind, Puțintel daca s-a dus, Și pe copilul a pus. Deci pe drumul său urmînd Auzi pe alți zicînd : Mă-ă! mă-ă! ia vedeti Pe acești nevoiași beți! Cum s-au pus doi cît un mal Să deșele bietul cal! ...
Anton Pann - Feciorul moștenitor
Anton Pann - Feciorul moştenitor Feciorul moștenitor de Anton Pann Unul avînd opt feciori, Tot mari, ajunși negustori, În pat bolnav cum ședea Și sufletul vrea să-și dea, Fără să lase înscris, Numai atîta a zis: -Al meu mult-puțin rămas La un fecior tot îl las. Dar n-a numit, la Coman, Vîlcan, La Stan, la Bran, or la Nan. După ce dar l-a-ngropat, De ceartă s-a apucat, Vrînd fiecare fecior Să fie moștenitor; Trăgea tot în partea sa Ș-altor nimic nu lăsa. Daca văd că nu să-mpac, Ci mai mult gîlceavă fac, La judecată să duc Și să arate apuc Că de către răposat Diată nu s-a lăsat. Ci-a zis: Tot al meu rămas La unul din voi îl las." Judecata a răspuns: -Aici e sicret ascuns, Ci mergeți de odihniți Și dimineață veniți Toți cu cîte un ciomag (Să vază cui a fost drag). Deci a doua zi viind Și în-mîini bîte țiind, Județul cum i-a văzut Să ardică din șezut Și își dă al său cuvînt, ...
Anton Pann - Vînătorul Vînătorul de Anton Pann Un vînător în pădure Văzînd pe urs mîncînd mure, Pușca la dînsul întinse, Dar bine nu i să prinse; Așa făcu judecată Ca să vie altă dată, Fiindcă, cum trebuiește, Văzu unde lăcuiește. Asfel gîndind, aci-l lasă Și să duce trist acasă. Deci într-o zi să-ntîlnește C-un cojocar ce cîrpește Și fără nici o-ndoială Să apucă la tocmeală, Zicînd : -Frate cojocare ! Am o piele de vînzare Bună de tot, nestricată, Tocma prin șale-mpușcată. Cojocarul îi vorbește : -Dară, frate, trebuiește. De lup e, or de ce treabă ? -E de urs, răspunse-n grabă. -Aici o ai, or acasă ? -Ba, zise,-n pădurea deasă, Că-i știu vizuina bine; De vei, poți merge cu mine. -Ce ceri pe ea ? Este mare ? Îi făcu iar întrebare Este ca cea de berbece ? -Ba zice, d-un stînjin trece. Ursul în pădure șade, Ei să tocmesc cum să cade. După ce i-a dat arvună, Și bea-ldamașu-mpreună, Să apucă vînătorul. Vrînd să-și împlinească dorul, Umple pușca o gătește, Cu glonțuri o-nțepenește, Cînd pe umăr s-o ardice, Atunci cîrpaciului zice : -Ai frate, acum cu mine, ...
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Bunica (Delavrancea)
Barbu Ştefănescu-Delavrancea - Bunica (Delavrancea) Bunica de Barbu Ștefănescu-Delavrancea Publicată în 1893 în revista Literatură și știință O văz, ca prin vis. O văz limpede, așa cum era. Naltă, uscățivă, cu părul alb și creț, cu ochii căprui, cu gura strânsă și cu buza de sus crestată în dinți de pieptene, de la nas în jos. Cum dăschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binișor mâna în sân și-mi zicea: - Ghici... - Alune! - Nu. - Stafide! - Nu. - Năut! - Nu. - Turtă-dulce! - Nu. Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân. Și totdauna sânul ei era plin. Îi sărutam mâna. Ea-mi da părul în sus și mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii. Ea își înfigea furca cu caierul de in în brâu și începea să tragă și să răsucească un fir lung și subțire. Eu mă culcam pe spate și lăsam alene capul în poala ei. Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră. - Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica. Surâsul ei mă gâdila în creștetul capului. - Să spui... Și niciodată nu isprăvea basmul. ...
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Neghiniță
Barbu Ştefănescu-Delavrancea - Neghiniţă Neghiniță de Barbu Ștefănescu-Delavrancea A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Și mâinile îi umblau la ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe unchiașul ei. Și unchiașul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi țiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănunat și n-ar fi tușit câteodată. Ba uneori, ca să-și mai ție de urât, tot ea vorbea și tot ea răspundea. Și râdea ea de ea, ca și cum ar fi râs ea de altcineva, înșirând ochiurile pe cârlige. — Ei, ei, ce n-ar plăti un flăcău la bătrânțile noastre! — Cât, de? cât? — Ihi, ihi, mult de tot! — Adică ce, nu te-ai mulțumi și c-o fată mare? — Ba, ce să zic, bine ar fi ș-o fată... — Da, dar la fată vrea zestre. — S-ar găsi, că eu și unchiașul avem ce ne trebuie și nu ne trebuie mult, trei coți de pânză albă și câte ...
Bogdan Petriceicu Hasdeu - Dorul (Hadeu)
Bogdan Petriceicu Hasdeu - Dorul (Hadeu) Dorul de Bogdan Petriceicu Hasdeu I Privind tăcuta undă, Pe gânduri am rămas: Cât este de profundă La fiecare pas; Și totuși izvorăște Din depărtate văi, Apoi se risipește Prin mii și mii de căi! Asemenea-i și dorul În pieptul meu sădit: E depărtat izvorul Din care mi-a venit, Și-n multe lumi străine Cărările-i s-ascund, Dar revărsat în mine Cât este de profund! II Când razele din soare, Cătând iubirea jos, Pe-mbălsămata floare Aruncă voluptos Lumină și căldură, Eu mă gândesc uimit Că ele străbătură Un spațiu nefinit! Și dorul meu își are Un soare născător; Un cer fără hotare Străbate ș-al meu dor; Dar prin întunecime, Pe drumu-i răcoros, El vine din nălțime Și cald și luminos! III O rază diafană Și undele d-azur De nor și buruiană Lovindu-se-mprejur, O sferă-nveninată Înfruntă ne-ncetat, Dar flacăra-i curată Și valul e curat! Așa-i și doru-n lume! În negură și spin, Menite să-l sugrume, Rămâne tot senin; Nu simte și n-aude Sarcasmul trivial: Ispitele-i sunt crude Și-i pur ca un
Bogdan Petriceicu Hasdeu - Lui N. Nicoleanu
Bogdan Petriceicu Hasdeu - Lui N. Nicoleanu Lui N. Nicoleanu de Bogdan Petriceicu Hasdeu 1866 Râde omul cât e june; Cât e june, omul plânge; Și râzând-plângând, Cântă cântece nebune, Cântă cântece de sânge, Cântă vrând-nevrând! Râsu-i o speranță plină, Plânsu-i urma de speranță Ruptă din apus: Iar speranța-i o grădină D-unde cântecul se nalță Drept la Cel-de-Sus! Însă iată fără veste Focu-n spuză se preface, Spuza piere-n vânt: Când speranța nu mai este, Tace plânsul, râsul tace... Cum vrei să mai cânt! Am ajuns o căzătură Și privesc cu nesimțire Împrejurul meu: Fără teamă de tortură, Fără dor de fericire, Voi să cuget eu! Suflet veșted, minte rece, Mi-a rămas atâta-n lume S-o tot cântăresc: Orice țipă, orice trece, Să despoi de mândru-i nume, Masca să-i răpesc! Tot ce-i falnic, tot ce-i mare, Tot ce-ți place în natură, June cântăreț, Nu-i așa precum se pare! Totul merge cu măsură! Totul are preț! Ziua zboară, noaptea vine; Când din marea vieții june Vei sosi la mal, O să vezi și tu ca mine, Și ca mine tu vei spune: ...