Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru PĂZI
Rezultatele 81 - 90 din aproximativ 327 pentru PĂZI.
Emil Gârleanu - Cât un fir de neghină
Emil Gârleanu - Cât un fir de neghină Cât un fir de neghină de Emil Gârleanu „Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poți judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori cât un fir de colb, dacă ai în căpușorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ți-i de ajuns: știi ce ești, de unde vii și-ncotro trebuie să te îndrepți.â€� Gândirea aceasta i-o spusese gânganiei o furnică. Și spusa muncitoarei îi intrase atunci pe o ureche și-i ieșise pe alta. De-abia văzuse de câteva zile lumina soarelui, pământul, florile! În iarbă i-au părut toate un rai; dar când a întins aripioarele și-a zburat, mirându-se că poate să străbată aerul, când apoi a căzut istovită de oboseală, pe-o frunză, atunci întâiași dată a cunoscut greul. Și spusele furnicii i-au venit în minte... Ce era? O gânganie mică, fără strălucire, rotundă, ca o sămânță. De unde venea? Din iarbă; ținea minte că se trezise sub o rochița-rândunicii . Dar încotro avea să se îndrepte? Ei, asta era greul! S-a coborât de pe frunză ...
Emil Gârleanu - Căprioara Căprioara de Emil Gârleanu Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele mamei lui, și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, și limba ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește, și-n sufletul ei de fugarnică încolțește un simțământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înțărcatului venise de mult încă. Și cum se uită așa, cu ochii îndurerați, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbușit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit și de dușmănia lupului, și de iscusința vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi știut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri ...
Emil Gârleanu - Grivei Grivei de Emil Gârleanu E bătrân. Înțelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a și îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credință. Douăzeci de ani, vară și iarnă, în curtea aceasta a trăit și a păzit-o. În nopțile de toamnă, cu ploile repezi și pătrunzătoare, în nopțile de iarnă, cu vifornițele năprasnice, el nu stătea în cușca lui; suflând cu greu, încordându-și mușchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colțurile grădinii și, lătrând, dădea de știre că nu e chip să te poți apropia de casa stăpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoțul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simțise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creștetul capului. Și altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curții! Însă vremea trece; viața, cu ...
Emil Gârleanu - Trandafirul Trandafirul de Emil Gârleanu La o margine de drum înflori un trandafir. Și a fost o minune, căci floarea trandafirului era așa de gingașă, așa de albă, că parcă de la ea se inviorase dimineața ceea de primăvară. Ș-avea crengile lucii, rumene ca mărgeanul, frunzele verzi ca smaragdul. Iar mirosul florii se împrăștia îndată peste întreg cuprinsul câmpiei; fluturii cădeau adormiți, celelalte flori se plecară în fața adevăratei stăpâne, pe când păsările veneau din depărtări adânci, atrase de mireasma, vrăjită, să vadă și ele tulpina măiastră care își desfăcea frumusețea pentru întâia oară pe pământ. Și parcă și lui Dumnezeu îi părea acuma rău că pusese într-o floare așa de minunate însușiri, — daruri pe care nu le împărțise nici în rai. — Lucrul acesta îl șoptise o ciocârlie care, la răsăritul soarelui, ducea totdeauna lui Dumnezeu câte o sămânță din fiecare floare ce creștea pe pământ, să o păstreze, Preasfântul, pentru răsad. Până la amiază trandafirul se acoperi întreg cu flori. Drumeții treceau și rămâneau locului, puneau mâinile la ochi, răsfirau nările să înghită mireasma nemaisimțită până atunci, apoi, cu priviri lacome, rupeau câte o floare; iar dacă aveau câte ceva ...
Friedrich Schiller - Cuvintele credinței
Friedrich Schiller - Cuvintele credinţei Eu știu trei cuvinte — și rostul li-i sfânt Trec ele din gură în gură, Nici răul, nici jalea acestui pământ Sfințenia lor nu le fură; Și cel ce în ele mai mult n-a crezut, Credința și cinstea de mult și-a vândut. Voința ni-i slobodă, — așa ne-a zidit Cel sfânt, — și în neagra robie, Și cel ce dreptatea pe lumea-a iubit Aceasta prea bine o știe. De vrei să-l urmezi — apoi fugi de păcat Și sufletul tău îl păstrează curat. Dreptatea pe lume nu-i sunet deșert, Își are ea rost în viață: Cei drepți și-n robie norocul nu-și pierd, Viața așa ne învață. Acest adevăr pentru noi îi ascuns, Dar pruncii cei mici mai demult l-au pătruns. Căci Unu îi Domnul — Preasfântă voință În toate voințele noastre, Și una-i în toate Preasfânta Ființă Mai sus de-nălțările-albastre; Pe rând trec schimbările-n vecinic lanțuh, Același rămâne în veci Sfântul Duh. Păziți trei cuvinte, și rostul lor sfânt Îl treceți din gură în gură, Căci răul și jalea acestui pământ Sfințenia ...
Gavril Romanovici Derjavin - Dumnezeu
Gavril Romanovici Derjavin - Dumnezeu Dumnezeu de Gavril Romanovici Derjavin Traducere de Alexei Mateevici - Noiembrie 1911 O Tu, ce ești Nemărginire În viețuirea vie a firii, În veacuri fără despărțire Treime a dumnezeirii! Duh unu-n toate aflător, Duh nezidit, dar ziditor, Ce nu-L pătrunde duhul meu, Ce toate-n Sine împlinește, Zidește, cuprinzând păzește, Al Cărui nume-i Dumnezeu! A măsura adânca mare, A număra a Ta făptură, Chiar de-ar putea o minte tare, Tu n-ai nici număr, nici măsură. Nici duhurile luminate De Tine-n ceruri așezate, Nu cercetează a Ta fire. Gândirea doar spre Tine zboară, Ca în măria Ta să piară, Cum piere-n veacuri o clipire. ,,Naintea vremilor chemat-ai Din bezne-a lumii plămădeală, Iar vecinicia-ntemeiat-ai În Sine, spre a noastră fală. În Sine toate împlinind, Din Sine vecinic strălucind, Tu toate-ntreci, ce ai zidit; Căci le-ai zidit cu un cuvânt Și tot zidind și mai zidind, Ai fost și-i fi în veci mărit. Un rând de firi în mâine ții Și cu puterea Ta le-nvii, Unești începere, sfârșit, ...
Gelu Vlașin - Depresie doisprezece
Gelu Vlaşin - Depresie doisprezece Depresie doisprezece de Gelu Vlașin la tineretului noaptea tîrziu sînt flori strecurate lîngă uși prea bine păzite când liftul stratifică între etaje nuga și cocos vitrina-i cam strîmtă pentru manechinul cu pîine prăjită și pianul cu 5000 de lei stau prin vecini alungat de prea multă fobie așteptînd să se-ntîmple un vis cu vacanță-n
George Coșbuc - Iarna pe uliță
George Coşbuc - Iarna pe uliţă Iarna pe uliță de George Coșbuc Publicată în Vatra , 1896, nr. 16 A-nceput de ieri să cadă Câte-un fulg, acum a stat, Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. Nu e soare, dar e bine, Și pe râu e numai fum. Vântu-i liniștit acum, Dar năvalnic vuiet vine De pe drum. Sunt copii. Cu multe sănii, De pe coastă vin țipând Și se-mping și sar râzând; Prin zăpadă fac mătănii; Vrând-nevrând. Gură fac ca roata morii; Și de-a valma se pornesc, Cum prin gard se gâlcevesc Vrăbii gureșe, când norii Ploi vestesc. Cei mai mari acum, din sfadă, Stau pe-ncăierate puși; Cei mai mici, de foame-aduși, Se scâncesc și plâng grămadă Pe la uși. Colo-n colț acum răsare Un copil, al nu știu cui, Largi de-un cot sunt pașii lui, Iar el mic, căci pe cărare Parcă nu-i. Haina-i măturând pământul Și-o târăște-abia, abia: Cinci ca el încap în ea, Să mai bată, soro, vântul Dac-o vrea! El e sol precum se vede, Mă-sa l- ...
George Coşbuc - Lângă leagăn Lângă leagăn de George Coșbuc Dormi acum, odorul mamei, Dormi că ești pe prag, Strânse-n aripa năframei Flori de rug ți-am pus, din vale Roșii strămători de bete, Să fii drag așa la fete, Cum ești drag măicuții tale, Dragul mamei, drag. Ieri pe când cântau cocoșii, Peste piept ți-am pus La cămașă panglici roșii, De deochi, ca el să piară Unde spaime-l înspăimântă Și cocoșii-n zori nu-i cântă Să rămâi curat, ca fața Soarelui de sus. Dormi în pace și te scoală Tânăr plugărel! Azi prin somn mi-ai râs în poală Și te-am dus plângând sub cruce. Maica Domnului când vine Pune-o mână peste tine, Măr de aur ea-ți aduce Să te joci cu el. Nouă luni în zori, pe rouă, Tot ți-am descântat, Joi curate, alte nouă Să ai inimă curată Și să fii păzit de ele, Șapte stele, logostele Fie-ți scrise-n cer și-o fată Mândră de-mpărat. M-am rugat de ursitoare Pentru capul tău, S-odrăslești, ca rupt din soare, Toată lumea să te placă; Dar nici fapt și pus-din-ură, Nici un fel de-aruncătură, ...
George Coşbuc - Patria română Patria română de George Coșbuc Patria ne-a fost pământul Unde ne-au trăit strămoșii, Cei ce te-au bătut pe tine, Baiazide, la Rovine, Și la Neajlov te făcură Fără dinți, Sinane,-n gură, Și punând dușmanii-n juguri Ei au frământat sub pluguri Sângele Dumbrăvii-Roșii. Asta-i patria română Unde-au vitejit strămoșii! Patria ne e pământul Celor ce suntem în viață, Cei ce ne iubim frățește, Ne dăm mâna românește: Numai noi cu același nume, Numai noi români pe lume Toți de-aceeași soartă dată, Suspinând cu toți odată Și-având toți o bucurie; Asta-i patria română Și ea sfântă să ne fie! Patria ne-o fi pământul Unde ne-or trăi nepoții, Și-ntr-o mândră Românie De-o vrea cerul, în vecie, S-or lupta să ne păzească Limba, legea românească Și vor face tot mai mare Tot ce românismul are: Asta-i patria cea dragă Și-i dăm patriei române Inima și viața-
George Coșbuc - Vulturul (Coșbuc)
George Coşbuc - Vulturul (Coşbuc) Vulturul de George Coșbuc Venind de departe cu zborul întins S-oprise deasupra Ceahlăului nins, Ș-apoi din rotiri tot mai strâmte-n cuprins Căzu, ca să prindă vro pradă, Cum uneori parcă vezi fulgerul stins Pe când nici nu-ncepe să cadă. Eu nu știu, fui vesel ori trist în acel Ocol ce-l făcui împreună cu el, Că-ntâi îmi păruse că-i vis și mă-nșel Dar bine venitu-mi-a-n minte Vulturul văzut în rotire la fel Cu ani de viață nainte. Un pisc singuratic al muntelui plin De colțuri de stâncă, cu zborul său lin Acela-l rotea prin văzduhul senin În sute de cercuri egale, Și-n fiece zi și tot timpul vecin Umbririlor nopții din vale. Păstorii spuneau că păzește pe-ai lui, Că-n rece cuib scoate părechea sa pui Și hrană-i ducea ori pe-aceea ce nu-i La staul pe-amurg, din mioare, Ori cerbi sugători ce se culcă sătui Sub brazii ce-acopăr izvoare. Și parc-aș vorbi ca de lucruri de ieri, Ce drag îmi era nesătulei vederi! Când singur în largul înaltei tăceri Brăzda cu rotirea sa golul; ...