Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru LUNG ȘI SUBȚIRE
Rezultatele 81 - 90 din aproximativ 167 pentru LUNG ȘI SUBȚIRE.
Mihai Eminescu - O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!
...  Lumini pe ape, neguri pe pământ. * O,-nțelepciune, ai aripi de ceară! Ne-ai luat tot făr- să ne dai nimic, Puțin te-nalți și oarbă vii tu iară, Ce-au zis o vreme, altele deszic, Ai desfrunzit a visurilor vară Și totuși eu în ceruri te ridic: M-ai învățat să nu mă-nchin la soarte, Căci orice-ar fi ce ne așteaptă  moarte! Tu ... lunii spun luceferii senini Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi, De mă uitam răpit pe mine însumi. În van cat întregimea vieții mele Și armonia dulcii tinereți; Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele. O, cer, tu astăzi cifre mă înveți; Putere oarbă le ... ele, Lipsește viața acestei vieți; Ce-a fost frumos e azi numai părere  Când nu mai crezi, să cânți mai ai putere? Și dacă nu-i nimic decât părere Tot ce suspină inimei amor, Istoria cu lungile ei ere Un vis au fost amar  amăgitor; Tot ce ... a nu afla nimic în vecinic mers? Suntem numai spre-a da viață problemei, S-o dezlegăm nu-i chip în univers? Și orice loc
Mihai Eminescu - O, -nțelepciune ai aripi de ceară!
...  Lumini pe ape, neguri pe pământ. * O,-nțelepciune, ai aripi de ceară! Ne-ai luat tot făr- să ne dai nimic, Puțin te-nalți și oarbă vii tu iară, Ce-au zis o vreme, altele deszic, Ai desfrunzit a visurilor vară Și totuși eu în ceruri te ridic: M-ai învățat să nu mă-nchin la soarte, Căci orice-ar fi ce ne așteaptă  moarte! Tu ... lunii spun luceferii senini Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi, De mă uitam răpit pe mine însumi. În van cat întregimea vieții mele Și armonia dulcii tinereți; Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele. O, cer, tu astăzi cifre mă înveți; Putere oarbă le ... ele, Lipsește viața acestei vieți; Ce-a fost frumos e azi numai părere  Când nu mai crezi, să cânți mai ai putere? Și dacă nu-i nimic decât părere Tot ce suspină inimei amor, Istoria cu lungile ei ere Un vis au fost amar  amăgitor; Tot ce ... a nu afla nimic în vecinic mers? Suntem numai spre-a da viață problemei, S-o dezlegăm nu-i chip în univers? Și orice loc
... Mihai Eminescu - Satira I Satira I de Mihai Eminescu Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare, Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca ... și roș Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși, Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț Ei, din frânele luminii și a soarelui scăpați; Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, Și în noaptea neființii totul cade, totul tace, Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace... ............................................................... Începând la talpa însăși a mulțimii omenești Și suind în susul scării pân' la frunțile crăiești, De a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți, Făr-a ști ... te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă. Ba să vezi... posteritatea este încă și
... Mihai Eminescu - Scrisoarea I Scrisoarea I de Mihai Eminescu Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare, Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca ... și roș Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși, Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț' Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați; Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, Și în noaptea neființii totul cade, totul tace, Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Începând la talpa însăși a mulțimii omenești Și suind în susul scării pân' la frunțile crăiești, De a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți, Făr-a ști ... te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă. Ba să vezi... posteritatea este încă și
... nouri de aramă și cu ropotul de grindeni, Orizonu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni, Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie... Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie. În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare, Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare; În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste, Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie; Cad asabii ca și pâlcuri risipite pe câmpie, În genunchi cădeau pedeștri, colo caii se răstoarnă, Când săgețile în valuri, care șuieră, se toarnă Și, lovind în față,-n spate, ca și crivățul și gerul, Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul... Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul ... ntinde falnic armia română. Pe când oastea se așază, iată soarele apune, Voind creștetele nalte ale țării să-ncunune Cu un nimb de biruință; fulger lung încremenit Mărginește munții negri în întregul asfințit, Pân' ce isvorăsc din veacuri stele una câte una Și
Mihai Eminescu - Scrisoarea III
... nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizonu-ntunecîndu-l, vin săgeți de pretutindeni, Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie… Urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie. În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare, Umbras morții se întinde tot mai mare și mai mare; În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire și în fața și în coaste, Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătăliel Cad asabii ca și pîlcuri risipite pe cîmpie, În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă, Cînd săgețile în valuri, care șuieră, se toarna Și, lovind în față,-n spate, ca și crivățul și gerul, Pe pămînt lor li se pare că se năruie tot cerul… Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul ... ntinde falnic armia româna. Pe cînd oastea se așează, iată soarele apune, Voind creștetele nalte ale țării să-ncunune Cu un nimb de biruință; fulger lung încremenit Mărginește munții negri în întregul asfințit, Pîn’ ce izvorăsc din veacuri stele una cîte una Și ...
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Hagi-Tudose
... vezi că ăștia-și apasă degetul pe un șir de oameni dezbrăcați și albi ca varul, cari o porniseră spre rai - au fost buni, milostivi, și n-au râvnit la ale altuia, și n-au zavistit, și n-au furat, și n-au luat numele Domnului în deșert, și n-au avut nouă băieri la pungă, ca în ziua de azi... Hagiul plecă capul în jos, strângându-și poalele scurteicii. Doi din bătrâni iar zâmbiră și iar înțeleseră cu zâmbetul lor șiret: "Bine mai vorbește ctitorul! Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul, că te face puzderie ... Cin' s-o bea? Cin' s-o plătească? Vremuri"... Și pleacă. Așa mănâncă și se răcorește, și pe el îl dau banii afară din casă. Și bătrânii - hi-hi, ho-ho, hi-hi - râd cu lacrămi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai șiret la cuvânt și mai subțire la coada ochilor, răsucindu-și stropii de mustăți, întorși ca niște colți albi împotriva nasului. - Carâmbii cizmelor?... De când era flăcău... - I se scâlcie tocurile?... Le bate singur câteva flecuri ... i fi dat cu piciorul n-ai fi mutat-o din loc. Întinse mâna... Când se aplecă de jumătate, pe noi, din spatele lui, bărbați
Alexandru Odobescu - Pseudo-Kynegetikos
... a o încărca cu cea mai potrivită măsură, a o îndrepta pe cea mai nimerită linie; pe când tu dresai, de mic și cu o minunată răbdare, pe prepelicarul tău, ca să asculte la semnalele consacrate: Pst! Pil! și Aport!; pe când tu, în fine, studiai cu luare-aminte caracterele fizice și etice ale celor mai obicinuite subiecte însuflețite de vânătoare, eu, ca un nevânător ce sunt, m-am apucat să colind răstimpii și spațiile, căutând cu ochii, cu auzul și cu inima, priveliști, răsunete și emoțiuni vânătorești. Colindând, m-am rătăcit, și iată-mă abia acum ajuns din fantastica-mi călătorie cu un sac așa îngreuiat de tot felul de petice și de surcele, adunate de pretutindeni, încât nu mai cutez, Doamne ferește! nici chiar eu însumi să-l arunc în spinarea Manualului tău. Am luat dar ... când văd cloșca păscând bobocii de rață pe malul bălții, se miră zicând: Să fie rață? Măsa găină! Să fie găină? Botul lătăreț! Dar însă, și eu am crescut pe câmpul Bărăganului! Et in Arcadia ego!3. Și eu am văzut cârdurile de dropii, cutreierând cu pas măsurat
Calistrat Hogaș - Cucoana Marieta
... vorba, își întocmea, în oglinda din față, cu degete albe și iuți, un zuluf îndăjătnic și negru, ce-i tot cădea în jos pe frunte și nu se astâmpăra binișor la locul lui. Ba, câteodată, se găseau și cucoane mai îndrăznețe, care să-l dojănească în față, cu gândul de a-l mai ciopli și a-i mai scoate din hursuzlucul și obișnuita lui mojicie. — Doamne, domnule Andrei, îi zicea din când în când câte una dintre ele, adică de ce n-ai fi și d-ta om ca alți oameni?... Nu știu, zău, te faci, ori ești din firea d-tale așa hursuz?... — Și dacă-s hursuz, cuconiță, dragă, adică ce treabă ai mata cu mine numaidecât? Ia, te rog, să mă lași în pace cu cusururile mele, după ... a fost tată și ce Auroră ți-a fost mamă, de ți-a pus pe cap așa, fără cumpăt, tot aurul și toată lumina razelor lor?... — Mă rog, mult mai ai? Și iarăși dădea să scape de sub brațul lui Andrei. — Ia râzi oleacă! o ruga Andrei, ținând-o pe loc. și cucoana, ca sugestionată, râdea... — Vezi?... urma Andrei, numai cât se uită cineva la dințișorii d-tale cei albi și
Alexandru Vlahuță - România pitorească
... munților. Toate li s-au supus. Stâncile s-au dat la o parte și le-au făcut loc, apele s-au plecat speriate de umbra și zgomotul celor dintăi poduri ce le-au încălecat. Dunărea, însăși măreața și năprasnica Dunăre, s-a îmblânzit și s-a dat învinsă în mâinile lor. Se văd și astăzi căpătăile podului care-a făcut nepieritor numele lui Apolodor din Damasc, ieșind din valuri, ca două brațe de gigant întinse spre cer ... de sus. Un deal din Serbia se culcă drept în calea Dunării. Ea, liniștită, cotește pe la capul dealului, bate-o bucată bună spre răsărit și se-ndoaie-n formă de potcoavă în țărmul românesc. În fundul acestei potcoave e Ostrovul Corbului, în care un război între ruși și turci, spun localnicii, ar fi lăsat corbilor de mâncare leșuri pentru trei ani de zile. * Un chiot lung sparge tăcerea amurgului. Pe malul stâng, căsuțe albe se ivesc dintre copaci. Turme de vite se scoboară la adăpat. În fața pichetului Hinova, grănicerul nostru ... pe cari-și ...
... întors, fa? Ce-o să zică gvardistul? Dar în aceeași vreme se auzi parcă un fâșâit, un vuiet ciudat, parcă se mișcase ceva lângă mort și căzu apoi în stratul subțire de omăt de pe jos. Țăranii priviră și rămaseră încremeniți. Din buzunarul mortului lunecase o pungă de piele, neagră, o pungă umflată, doldora. După ce le trecu mirarea, ei uitară de mort; Lăptuc ... cine știe ce drum. Femeia se gândea... Dacă i-o da în cap gardistului să-i caute? Dacă dânsul umblase mai dinainte prin buzunarele împușcatului și știa ce are, și-i lua acuma din scurt? — Ha? făcu speriat Lăptuc, ca și când îl întrebase ceva nevastă-sa. Femeia nu-i răspunse, întoarse capul în toate părțile, apoi se duse și mai bătători cu mâna omătul. De-abia se ridică, și auzi un tropot. Venea gardistul, în fugă, cum se dusese. Țăranii se-nfiorară, dar gardistul le vorbi bucuros, ca și adinioare, când îi rugase să păzească mortul: — Ei, brava vouă! Mulțumesc! De-acu rămân eu cu dânsul; că aista-i domnul Bucur Colțescu, profesor ... își aminti și de bărbatu-său