Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru SĂLTA
Rezultatele 71 - 80 din aproximativ 217 pentru SĂLTA.
Ion Heliade Rădulescu - Elegie I. Trecutul
Ion Heliade Rădulescu - Elegie I. Trecutul Elegie I. Trecutul de Ion Heliade Rădulescu Aură scumpă ce pieptu-mi poartă, Nume prea dulce ce glăsuiesc. Și buza-mi, limba-mi se-nsuflețesc, A vieții mele senina soartă! Soție bună, îngerul meu, Tovarăș vecinic, ce-o sfântă lege Prin vecinici noduri vru să ne lege, Din doi să facă un singur eu; Chip ce ca fulger ce-n nor trăiește Ș-alt nor d-atinge, atunci pe loc Repede șarpe lucește-un foc, Aprinde, arde tot ce-ntâlnește; Astfel, îndată ce s-a ivit, Lucește-n minte-mi, mă-nflăcărează, Prin vine-mi repede circulează Focul ce m-arde, și-s fericit. Cerească, limpede fericire Ce raiul naște, dar foarte rar, L-Adam, la Eva întâiul dar Ca să cunoască din nemurire! Ești fericită, căci te iubesc, Și-nflăcărata asta simțire Este nectarul de îndulcire Relelor toate ce mă-ntâlnesc. Te iubesc, scumpă, dar de ce trece Grabnica vreme iute la zbor? Ia, și ne zice că e trecător Tot, și-l împinge la mormânt rece. P-ale ei aripi trecem și noi; Pe nesimțite, ah, tinerețea Zice: Adio !... și bătrânețea Ne-arată drumul plin de nevoi. ...
Ion Heliade Rădulescu - La Elvira
... solitariu și văduv a-și clădi. Căci am iubit ca dânsa, și calda mea țărână De focul meu va arde, mormântu-mi va sălta: Dasupra-i păsărela cu dor va repeta Suspinele-ți ardente aci lângă fântână. E noapte-a mea dilectă, căci ziua-mi a ...
Ion Heliade Rădulescu - Serafimul și heruvimul
Ion Heliade Rădulescu - Serafimul şi heruvimul Serafimul și heruvimul sau Mângâierea conștiinței și mustrarea cugetului de Ion Heliade Rădulescu Blând serafim! o, înger! ce este-a ta solie? Care îți este slujba? Ce vrei aicea jos? Pacea vestești tu lumii? Pacea aduci tu mie? Ce flăcări pui în sânu-mi, o, serafim frumos?! Ochii tăi... e seninul, Buza ta e zâmbirea, Fața ta e blândețea, Ca pieptu-ți nu e crinul; Dragoste ți-e privirea, Totul ești frumusețea. Ființa-ți luminează, Mărirea te-nconjoară, Liniștea te-nsoțește: Pasu-ți de naintează, Slava-mprejuru-ți zboară, Preajma-ți pace vestește. Frumos serafim! îmi place La tine a mă uita, În ochii tăi a căta; Lumina lor este lină! În ochi-mi izbește plină Blânda lor, senina pace. Tu mă înveți cântarea, Tu îmi însufli pieptul, Tu îmi arăți cărarea Care merge d-a dreptul La fiica armoniei. Lira ta e cerească, Glasul ei m-aripează, Ființa-mi pământească În zborul său cutează La scaunul veciei. Și-n somnu-mi, și aievea ființa-ți mă-nsoțește; Chipu-ți mi-e faț-oriunde, în preajma mea el zboară Din soare se repede, din lună ...
Ion Luca Caragiale - Infamie...
Ion Luca Caragiale - Infamie... Infamie... de Ion Luca Caragiale Mi s-a-ntâmplat să pierz un amic, un bun amic, și nu mă pot căi îndestul de această nereparabilă pierdere; de aceea trebuie să spun, oricui vrea să m-asculte, trista mea întâmplare. Iată. Știam că amicul meu, bunul meu amic, are multă influență asupra unei persoane, de care atârnau la un moment niște interese ale mele de extremă importanță. Am alergat la el. — Amice, bunul meu amic — zic eu — te rog, nu mă lăsa! contez pe tine să mă salți în această ocazie; o vorbă bună din partea ta către persoana, pe care o știi, poate să-mi facă norocul... Dă-mi o scrisoare călduroasă de recomandație... te rog!... faci un mare bine pentru mine și pentru familia mea... copiii mei... — Vai de mine! zice bunul meu amic, jenat de tonul meu din cale-afară milos... Ce trebuie atâta insistență?... Și, după ce-i explic bine de ce e vorba, se așează la biroul său și începe să scrie. După ce termină, se ridică și, cu scrisoarea-n mână, îmi zice: — Iată ce am scris. Apoi citește scrisoarea lui: „Iubite ...
Ion Luca Caragiale - Infamie Infamie de Ion Luca Caragiale 1901 Mi s-a-ntâmplat să pierz un amic, un bun amic, și nu mă pot căi îndestul de această nereparabilă pierdere; de aceea trebuie să spun, oricui vrea să m-asculte, trista mea întâmplare. Iată. Știam că amicul meu, bunul meu amic, are multă influență asupra unei persoane, de care atârnau la un moment niște interese ale mele de extremă importanță. Am alergat la el. - Amice, bunul meu amic - zic eu - te rog, nu mă lăsa! contez pe tine să mă salți în această ocazie; o vorbă bună din partea ta către persoana, pe care o știi, poate să-mi facă norocul... Dă-mi o scrisoare călduroasă de recomandație... te rog!... faci un mare bine pentru mine și pentru familia mea... copiii mei... - Vai de mine! zice bunul meu amic, jenat de tonul meu din cale-afară milos... Ce trebuie atâta insistență?... Și, după ce-i explic bine de ce e vorba, se așază la biuroul său și începe să scrie. După ce termină, se ridică și, cu scrisoarea-n mână, îmi zice: - Iată ce am scris. Apoi citește scrisoarea lui: "Iubite amice, Amicul meu, aducătorul acesteia, ...
Iuliu Cezar Săvescu - Fuga Corbul lui Edgar Poe de Iuliu Cezar Săvescu Informații despre această ediție Ai cal bun, ai cal voinic, Deagă, să fugim, mi-ai zis; Tu-mi dai mâna, te ridic, Calul zboară ca un vis, Calul zboară ne’ncetat, Ca un arc s-a descordat; Am cal bun, am cal voinic. Munți și codri la pământ Se aștern din fugă, zbor, Calul nostru-n urma lor Saltă, zboară ca un vânt, Și zburând neîncetat, Rând pe rând din zbor se abat Munți și codri la pământ, Înainte, ne e scris Fericire, și-amândoi Fugărind același vis, Luna fuge după noi, Și fugind neîncetat, Din adâncul înstelat Curg lumini de paradis.
Johann Wolfgang von Goethe - Ucenicul vrăjitor
Johann Wolfgang von Goethe - Ucenicul vrăjitor Ucenicul vrăjitor de Johann Wolfgang von Goethe Traducere de Ștefan Octavian Iosif Iar s-a dus în târg batrânul Maistru vraci, și-s eu stapânul! Hai, că pun eu azi la cale Toate duhurile sale! Știu pe dinafară Farmecele lui, Și minuni, ca dânsul, Fac, fără să-i spui. Iute! iute Adă apă, Să înceapă Rotitoare Valuri-valuri pe-ntrecute Să se verse-n scăldătoare! Vino dar, mătură roasă! Ia-ți mantaua zdrențuroasă! Slugă-ai fost, fii iară slugă! Fă-mi pe voie dintr-o fugă! Capătă-ți picioare, Sus răsară-ți cap. Du-te, poartă-mi, adă-mi Donițele-n trap! Iute! iute Adă apă, Să înceapă Rotitoare Valuri-valuri pe-ntrecute Să se verse-n scăldătoare! Iată-mi-l fugind pe cale! Umple donițele-n vale, Ca un fulger mi se-ntoarnă, Un potop de valuri toarnă, Pleacă, vine iară! Colcăie-n bazin, Saltă, crește apa, A, dar este plin! Ho! străine! Scalda-i plină La hodină, Ca-nainte! Ah, pricep... amar de mine! Vorba mi-a pierit din minte! Vorba, vai! ce cată spusă Ca să-l facă iar ce fuse! Fuge, vai, și ...
Ludwig Uhland - Blestemul bardului
Ludwig Uhland - Blestemul bardului Blestemul bardului de Ludwig Uhland , traducere de Ștefan Octavian Iosif Publicată în Convorbiri literare , an. XXXV, nr. 8, 1 august 1901. De Uhland A fost de mult un mîndru castel, cu vîlfă mare, Strălucitor departe pîn' la albastra mare, Și-n jurul lui prin parcuri, cu înflorite-alee, Săltau fîntîni vioaie în joc de curcubee. Domnea un crai acolo, în țări și prăzi avut. În tron de fier sta palid și de supuși temut ; Căci cugetu-i e spaimă, privirea lui — urgie, Și bici e tot ce spune, și sînge-i tot ce scrie. Spre-acest castel veniră doi călăreți de frunte, Cu plete blonde unul, iar celălalt — cărunte. Bătrînul bard cu harfa-i, pe-un roib împodobit ; Pășea alături sprinten tovarășul iubit. — Copilul meu, fii gata, grăi bătrînul lin, Adînc din pieptu-ți smulge și cîntă viers deplin. Revarsă dor și patimi, tot sufletul în el, Să-nduioșem pe craiul cu inimă de-oțel. Sub bolți străvechi, în sala măreață ei intrau ; Și craiul și crăiasa pe tron acolo stau : El — fioros ca zarea din noduri sîngerată. Ea — gingașă ca luna, la dreapta lui s-arată. Și ...
Mihai Eminescu - Copii eram noi amândoi...
Mihai Eminescu - Copii eram noi amândoi... Copii eram noi amândoi... de Mihai Eminescu Copii eram noi amândoi, Frate-meu și cu mine. Din coji de nucă car cu boi Făceam și înhămam la el Culbeci bătrâni cu coarne. Și el citea pe Robinson, Mi-l povestea și mie; Eu zideam Turnul Vavilon Din cărți de joc și mai spuneam Și eu câte-o prostie. Adesea la scăldat mergeam În ochiul de pădure, La balta mare ajungeam Și l-al ei mijloc înotam La insula cea verde. Din lut acolo am zidit, Din stuful des și mare, Cetate mândră la privit, Cu turnuri mari de tinichea, Cu zid împresurată. Și frate-meu ca împărat Mi-a dat mie solie, Să merg la broaște neapărat, Să-i chem la bătălie  Să vedem cine-i mai tare. Și împăratul broaștelor, C-un oacaca de fală, Primi  poruncÄ› oștilor. Ca balta s-o răscoale. Și am pornit război. Vai! multe broaște noi am prins  Îmi pare chiar pe rege  Și-n turnul negru le-am închis, Din insula cea verde. Spre sar-am făcut pace Și drumul broaștelor le-am dat, Săltau cu bucurie, În balt-adânc ...
Mihai Eminescu - Misterele nopții
Mihai Eminescu - Misterele nopţii Misterele nopții de Mihai Eminescu Cînd din stele auroase Noaptea vine-ncetișor, Cu-a ei umbre suspinînde, Cu-a ei silfe șopotinde, Cu-a ei vise de amor; Cîte inimi în plăcere Îi resaltă ușurel! Dar pe cîte dureroase Cîntu-i mistic le apasă, Cîntu-i blînd, încetinel. Două umbre, albicioase Ca și fulgii de ninsori, Razele din alba lună Mi le torc, mi le-mpreună Pentru-ntregul viitor; Iar doi îngeri cîntă-n plîngeri, Plîng în noapte dureros, Și se sting ca două stele, Care-n nuntă, ușurele, Se cunun căzînde jos. Într-un cuib de turturele Ca și fluturii de-ușor Saltă Eros nebunește, Îl desmiardă, l-încălzește Cu un vis de tainic dor; Iar în norul de profume Două suflete de flori Le desparte-al nopții mire Cu fantastica-i șoptire, Le resfiră, pînă mor. Cînd pe stele aurie Noaptea doarme ușurel, Cîte inime rîzînde, Dar pe cîte suspinînde Le delasă-ncetinel! Dar așa ne e destinul, Vitreg prea adeseori, Unui lumea i-acordează, Iar pe altul îl botează Cu-a lui rouă de
Mihai Eminescu - Ondina Ondina de Mihai Eminescu (fantazie) L-al orelor zilei șirag râzător Se-nșir cele negre și mute Ce poartă în suflet mistere de-amor Pălite, sublime, tăcute Și noaptea din nori Pe-aripi de fiori Atinge ușoară, cu gândul, Pământul. Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc, Din ceață pustie și rece, Un june pe vânturi, cu capul în joc, Cu clipa gândirei se-ntrece Și calu-i turbat Zbura necurmat Mânat ca de-a spaimelor zână Bătrână. Pe aripi de munte și stânci de asfalt Castelul se nalță, se-ncruntă Și creștetu-i negru și creștetu-i nalt De nouri și ani se-ncăruntă, Dar astăzi e viu Și-n ton auriu Răsună din umbra cea mare Cântare. În mii de lumine ferestrele ard, Prin care se văd trecătoare, Prin tactul cântărei sublime de bard, Cum danță la umbre ușoare, Cum danță ușor Dulci vise de-amor, Palatul părea în magie Aurie. Ca cerbul ce s-alță în creștet de stânci, Urmat de săgeat-arzătoare, E calul ce sare prăpastii adânci În zboru-i puternic și mare, Cu nara arzând, Cu coama pe vânt, O dată-ncă pinten l-împunge Și- ...