Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru PE DE O PARTE
Rezultatele 71 - 80 din aproximativ 549 pentru PE DE O PARTE.
Ion Luca Caragiale - A zecea muză
... 1.200 franci, muza specială a Teatrului Național din București. În adevăr, dacă cele nouă muze nu au vreme să se ocupe și de daraverile noastre naționale, și se refuză să inspire și pe vreun român a face o piesă de teatru, - noi să stăm cu mâinile în sân și să nu inventăm a zecea muză ad-hoc? Ar fi o lașitate din parte-ne! — Și astfel, onor. Direcțiune Generală a Teatrelor publică anual un concurs cu un premiu de 1.200 de lei și cu termen de trei luni, — muza, care va să zică, vine câte 100 lei pe lună, — pentru o muză modernă si pentru o mică națiune ca a noastră, e deja foarte frumos! — un premiu, zicem, de 1.200 lei pentru o piesă de teatru, anume: „trasă dintr-o baladă națională, fie tragedie, fie dramă, melodramă, comedie, feerie, fie ce-o fi, numai să fie lungă, ca să ție o seară întreagă spectacolul". 1.200 de lei trebuie numaidecât să inspire pe câțiva inși a deveni poeți, și devenind poeți să devie anume poeți dramatici, și devenind poeți dramatici să
Mihai Eminescu - Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!
... Din gura ta cea dulce, m-aș duce în mormânt. Atâta de frumoasă... și tot numai femeie? Ah, am crezut o clipă că ești poate o zeie, Ca marmura de rece că treci pe lângă oameni, Din ființe muritoare nici uneia nu-i sameni, Ș-atuncea, ca în ceruri o steauă, să te-ador  O, dulce chip de înger și totuși muritor! Da, muritor... blestemul al lumei acesteia: Crezi că te-nchini la soare ș-ai adorat scânteia  Eu caut pe-nțeleptul cel mai nebun  arate-mi O singură femeie lipsită ce-i de patemi Și eu... eu îl voi crede, în stare tot să cred:  Numai a ei făptură de înger dac-o văd  Că niciodată buza n-atinse-o altă buză, Că niciodată-urechea de-amor nu vru s-auză, Că niciodată ochii-i n-opri c-un blând repaos Pe-o față bărbătească... că ea nu s-a adaos În gându-i sau cu fapta în rândul altei vieți... Le cred, le cred pe ... plângea a lui aramă Și rătăcit la minte strigam: unde ești, mamă? Priveam în fundul gropii și lacrimi curgeau râu Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu; Nu știam ce-i
Ștefan Octavian Iosif - Lenore (Iosif)
... în cale, Și bucuria strălucea În ochii tuturora; Pe Wilhelm însă în zadar În căuta Lenora... Ea alerga în sus și-n jos Prin gloata de oștire Nici unul, vai! din câți veneau N-aveau de Wilhelm știre, Iar când, pe rând, trecură toți, Durerea o înfrânse Țipând se tăvăli pe jos, Și plânse, plânse, plânse... Bătrâna o găsește-n drum, O scutură, o cheamă — Ah! mamă, Wilhelm este mort! E mort de bună seamă! Să piară lumea! piară tot! Ar fi cu mult mai bine. Nedrept și crud e Dumnezeu, Amar, amar de mine! — Copilă, vino-ți în simțiri! Fă-ți cruce și te roagă; Ce face bunul Dumnezeu E drept și bine, dragă! — Ah, mamă ... bucată; O hârcă goală-n loc de cap Rânjește fioroasă, Și trupul, în schelet schimbat, Pe umăr poartă coasă... Tresare roibul viforos, Nechează cu putere, Pe nări și gură varsă foc, Și sforăie, și... piere! Pământ și ceruri gem amar În ceas de grea mânie... Lenora se frământă greu, Cuprinsă de-agonie. Acum se strâng în cimitir Stafiile la lună Și-o horă deșucheată-ntind Și cântă împreună — Răbdare! Chinul pământesc Se mântuie cu somnul;
Gottfried August B%C3%BCrger - Lenore (Iosif)
... în cale, Și bucuria strălucea În ochii tuturora; Pe Wilhelm însă în zadar În căuta Lenora... Ea alerga în sus și-n jos Prin gloata de oștire Nici unul, vai! din câți veneau N-aveau de Wilhelm știre, Iar când, pe rând, trecură toți, Durerea o înfrânse Țipând se tăvăli pe jos, Și plânse, plânse, plânse... Bătrâna o găsește-n drum, O scutură, o cheamă — Ah! mamă, Wilhelm este mort! E mort de bună seamă! Să piară lumea! piară tot! Ar fi cu mult mai bine. Nedrept și crud e Dumnezeu, Amar, amar de mine! — Copilă, vino-ți în simțiri! Fă-ți cruce și te roagă; Ce face bunul Dumnezeu E drept și bine, dragă! — Ah, mamă ... bucată; O hârcă goală-n loc de cap Rânjește fioroasă, Și trupul, în schelet schimbat, Pe umăr poartă coasă... Tresare roibul viforos, Nechează cu putere, Pe nări și gură varsă foc, Și sforăie, și... piere! Pământ și ceruri gem amar În ceas de grea mânie... Lenora se frământă greu, Cuprinsă de-agonie. Acum se strâng în cimitir Stafiile la lună Și-o horă deșucheată-ntind Și cântă împreună — Răbdare! Chinul pământesc Se mântuie cu somnul;
Alexandru Macedonski - Noaptea de aprilie
... Câte suferințe astfel nu mi-aș fi cruțat, și cât N-aș dormi acum de bine printre mutele morminte, Unde scapi de scârba lumii și de-al traiului urât! Spune-mi, draga mea... Mă iartă că era să-ți zic pe nume!... Poți să fii cu o femeie, dar de ești un om de lume, Trebuie după aceea, doamnă, ca să-i zici, și eu, Care fac din lume parte, ca un om cu manieră, Pot să sar pe ici, pe colo, câte-un gard din drumul meu... Însăși le-ai sărit adesea... Să sar însă-o barieră... Nu e-n gustul dumitale și nu poate fi-ntr-al meu!... Doamna mea, dar. Mai ții minte?... Eu nu uit nimic... Încât Focul ... tânăr încă, inima mi-e-atât de plină, Buzele-mi șoptind un nume după dragoste suspină! E ciudat, fără-ndoială, — că sunt ani întregi de zile -- Să-mi reamintesc de-o noapte printre nopțile de-aprile, Și cu gândul dus la tine, visător, să mă trezesc Cu o patimă în suflet și în inimă c-un nume Ca să-mi fluture ...
... de limbă Ocupe-se copiii... Eu pun o întrebare Nu nouă, însă dreaptă, nu liberă, ci mare. Viața, moartea noastră noi le ținem în mâni, Pe ele deopotrivă noi ne simțim stăpâni  O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar Ne scapă deopotrivă de-al vieții lung amar. Nu cer de fericire în lume să am parte, Căci fericir-a lumii, închipuiri deșarte! Viața noastră însă, oricât de neagră fie, Ea împlinește oare în lume vo solie? E scop în viața noastră  vun scop al mântuirei? Ne-njunghiem ființa pe-altarul omenirei? A gândului lucire, a inimei bătaie Ridică un grăunte din sarcina greoaie Mizeriei comune? Trăind cu doru-n sân ... să li spui adevărul... Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre, Vor risipi cenușa iubitei tale vetre, Și te vei stinge mizer... de nimenea jălit... Nu vezi ce drept e astfel? Ce bine e-mpărțit Pământul?  Proști de-o parte, de alta cei șireți. Și patimilor rele aceștiia dau preț... Nu merită nătângii să fie stăpâniți, Sau pentru o
... său. După ce privi, se scutură și zise: Haidem! Călărașul descălecă, cei doi flăcăi nu se mai codiră, veniră și dânșii. Băiețandrul se întorsese; privea de pe mal. Țăranul desfăcu funia ce o avea încolăcită pe după umăr: — Așa! Să-l legăm. Își suflecă mânecile, înnodă capul frânghiei de un braț al înecatului, subțioară, apoi luă capătul celalt, îl trecu de două ori împrejurul pieptului calului și-l aduse să-l lege de celalt braț, ca un ham. — Bine! Acum desfaceți rădăcinile. Flăcăii dădură la o parte rădăcinile, călărașul apucă de căpăstru calul și, încet-încet, îl scoaseră în susul apei, pe mal. Tocmai atunci venea și morarul, moș Vasile. Flăcăii îl chiuiră și dânsul coborî către ei. Era un bătrân scurt, cu mustățile roase, cu ochii ... sub căciula albă, țuguiată. — Da ce-i, feților? Ce-ați pescuit? Când văzu pe cel înecat, își dădu căciula pe ceafă și se apucă de păr: — Păi bine, mă, ce n-ați lăsat rumănul să se ducă la vale? Boclucuri de
Mihai Eminescu - Povestea magului călător în stele
... Dar nu se miră lumea de brațu-i ce supune, Ci de a lui adâncă și dreaptă 'nțelepciune. În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară, Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond, Cu arcuri ce-și ridică boltirea temerară, Cu stele, ca flori roșii pe - albastrul ei plafond, Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară Și 'ntind umbre cu miros pe-a salei întins rond, Acolo sta 'mpăratul... — boierii lui de sfat — Pe tronu-i de - aur roșu sta mut și nemișcat. Ca aripe de lebezi mari, albe, undoioase, Pletele argintoase pe umerii-i cădea Și barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă, Dar ochii, stele negre, întunecați sclipea; Sprîncenele-i bătrâne se 'ntunecau stufoase, În mână sceptru de - aur , povara lui cea grea, Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem — Părea c'așteaptă-a morții întunecos problem. Boerii dimprejuru-i pe scaune de - onoare Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut, Cu fețele lor palizi ca raza cea de soare, Cărunți, cu barbe albe pe pieptul cel tăcut; Pe frunți ce grămădise a anilor ninsoare, Pe umerii lor vremea
Constantin Stamati - Păgânul cu fiicele sale
... ne-ndurat, De ce mi-ai dat crucea și creștinătatea, Și trai osândit, Iar altora aur și cinstele toate Câte au poftit? N-am adăpost de hălăduință Și în zadar plâng... Destul! deci la tine cei ajutorință, Nistrule adânc.â€� Gata să s-arunce de sus de pe stâncă, Dar iată văzu Ca o arătare izbucnind din luncă. Lângă el șezu Un bătrân cu barba țapoșă, ciudată, Cu ochi scânteieți, Grebănos de spate, având căngi și coadă, Coarne și un băț. Și scrâșnind, ridică la Păgânul strașnic Al său băț ciotos, Iar el cremenește de acel năprasnic Demon fioros. Deci Demonul zice: „Ce vrei tu a face? Gândești să te-neci? Nu este mai bine, mișele sărace ... voi din rai psalți; Iertați! iertați! strigă, păduri liniștite. Și voi, câmpi rodiți, Pământești răsfățuri, tu, cer strălucite, Și mă tânguiți!â€� Apoi aducându-și de fiice aminte, La el le-au chemat, Socotind că cerul de-a lor rugăminte Va fi îndurat. Deci, iată sosiră ziua de pe urmă, Soarele sfinți, Luceafărul vesel nopții ca o cârmă Pe
Vasili Andreievici Jukovski - Păgânul cu fiicele sale
... ne-ndurat, De ce mi-ai dat crucea și creștinătatea, Și trai osândit, Iar altora aur și cinstele toate Câte au poftit? N-am adăpost de hălăduință Și în zadar plâng... Destul! deci la tine cei ajutorință, Nistrule adânc.â€� Gata să s-arunce de sus de pe stâncă, Dar iată văzu Ca o arătare izbucnind din luncă. Lângă el șezu Un bătrân cu barba țapoșă, ciudată, Cu ochi scânteieți, Grebănos de spate, având căngi și coadă, Coarne și un băț. Și scrâșnind, ridică la Păgânul strașnic Al său băț ciotos, Iar el cremenește de acel năprasnic Demon fioros. Deci Demonul zice: „Ce vrei tu a face? Gândești să te-neci? Nu este mai bine, mișele sărace ... voi din rai psalți; Iertați! iertați! strigă, păduri liniștite. Și voi, câmpi rodiți, Pământești răsfățuri, tu, cer strălucite, Și mă tânguiți!â€� Apoi aducându-și de fiice aminte, La el le-au chemat, Socotind că cerul de-a lor rugăminte Va fi îndurat. Deci, iată sosiră ziua de pe urmă, Soarele sfinți, Luceafărul vesel nopții ca o cârmă Pe
Mihai Eminescu - După această întâmplare minunată
... iar pe ceasuri întregi. Îi era frică de hârtopuri și gropi, calul era obosit, lui însuși îi venea să cadă din șea. Se dădu jos de pe cal și-și puse urechea la pământ. Stătu multă vreme astfel, când auzi parecă, încet, dogit, adânc un sunet de clopot... el tresări. Își întoarse ochii de unde i se păru c-auzise sunet și văzu o lumină turbure și pâlpâitoare parecă. Apucă atunci calul de frâu și-ncepu să meargă în pas iuțit * ― deși abia putea de picioare. Dup-o bucată de loc se văzu oprit în cale de-un șanț pe care-l umpluse trestia și buruienele de apă, care înconjura locul de unde venea lumina ― și, când luna ieși pe-o clipă pentru a lumina locul, el văzu o zidire veche și mare, cu câte un turn la fiecare colț și cu o poartă uriașă în mijlocul zidului. Era o ruină mai mult, părea pustie, acoperământul se surpase pe-alocurea, murii păreau a se înclina neproptiți, ferestele sparte, lemnăria putredă și năruită. Un podeț mișcător, mai mult putregăit, ducea peste șanț la ... ea-și dădu vălul într-o ...