Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru NEGURA
Rezultatele 71 - 80 din aproximativ 254 pentru NEGURA.
Constantin Stamati - Arderea Iașului la 1822
... grecii), Și dinspre răsărit alții în contra lor năvălesc (turcii), Și pe cer ca o văpaie arde și se tot lățește; Iar deasupra pe cetate negură de fum mocnește. Și trăsnetele clocotesc, Și chiar ca uliul chitesc, Să cadă peste cetate, Unde zici că sunt păcate. Bătrânul Pe Domnul, copile, roagă ...
Constantin Stamati - Omul și cerul
Constantin Stamati - Omul şi cerul Omul și cerul de Constantin Stamati Iată se urcă luna în carul de lumină, Pe albăstrie boltă a cerului senin, Razele ei sunt blânde, lumina ei îi lină, Ea mângâie ș-alină al omului suspin. Și-i zice: "O, ființă mizeră, pieritoare, Ce ești o jucărie lumeștilor furtuni, Nu mai gândi zadarnic la cele viitoare, Nici la cele trecute, căci sunt deșertăciuni. A ta viață scurtă, lumea te-amăgește, Și tu treci ca o floare, a primăverii fiică, Ș-a mea lumină astăzi pe frunte de-ți sclipește, Iar mâine pe mormântu-ți lânced și galeș pică. Numai pe etern cerul stelele lin săltează, Surâd ca ochii veseli și etern luminează. Vezi balul cest faimos ce ca un vis trecură, Căci jucăușii sprinteni au obosit, s-au dus, Muzica, râsuri, vorbe încet-încet tăcură, Luminile prin lustre pe rând s-au stins. Și vezi cum se lățește tăcerea, trist, adâncă, În sala întru care nu-ncăpea săltători; Ea au rămas deșartă, și numai se văd încă, Căzute de la dame, pe jos, câteva flori. Așa repede timpul și făr’ de îndurare, Trece și vă răpește tot ...
Constantin Stamati - Zburătorul la zăbrea
Constantin Stamati - Zburătorul la zăbrea Zburătorul la zăbrea de Victor Hugo Traducere de Constantin Stamati Fetiță amată, de ce șezi închisă În aceste ziduri cu porți ferecate? Și de ce zăbreaua nu o ții deschisă, Să privești la lună pân’ la miez de noapte? Fetiță, deschide-mi, căci mi-i frică tare, Pin tuneric, noaptea, când încep să umble Striga, tricoliciul ș-a morților umbre, Cu mantii de neguri pân-în ziua mare. Fetiță, eu nu sunt sahastru de munte, Ce ne spun de lume ce are să fie, Nici tânăr de-aciea ce își ies din minte, Îndrăgind cucoane ce nu vor să-i știe. Eu nu port nici cârjă, nici ostășești straie, Nici am plete negre, nici am barbă albă, Și a mea suflare atâta-i de slabă, Încât nici o iarbă nu poate să-ndoaie. Decât la prunci visul sunt mai ușor încă, Sunt fiu primăverii, și sunt iarna oaspe, Când fetele sara fac clacă de furcă, Căci atunci mă aflu pe-acolo pe-aproape. Iar în ziuă astăzi un flăcău cu-o fată Se dezmierda fraged și c-o sărutare M-au prins de-o aripă între buzișoare, Unde mă ținură ...
Dimitrie Anghel - "Sunt lacrimae rerum"
... o mărgea poate dintr-o perină se desprinde, o floare pe un covor se decolorează, o fotografie într-o ramă se acopere de o ușoară negură. Încolo, ele stau, dormitează trăiesc cu viața lor latentă, și e de ajuns să miște una din ele ca întreaga armonie să dispară. Apoi, cine ...
Dimitrie Anghel - Într-un amurg de toamnă (Anghel)
Dimitrie Anghel - Într-un amurg de toamnă (Anghel) Într-un amurg de toamnă de Dimitrie Anghel Ca un gând rău noaptea se târăște și o mâhnire neînchipuită urcă din lumea plantelor. O umbră umedă și verde, ca răsărită din adâncul unei mlaștini, topește formele și în toată mâhnirea aceasta sufletul meu dornic de lumină luptă și el, ca o flacără ce stă să se stângă… Așa trebuie să fi fost la începutul lumilor, pe atunci când regnul vegetal stăpânea pământul. Arbori și plante uriașe, ierburi ori flori monstruoase, în aburii ce stăpâneau de-a pururi, trebuie să se fi strevăzut ca în fundul unui vis, sau ca o natură zămislită și căzută în adâncul unei ape. Și cum nu se auzea un cântec pe atunci, ori un tril sfios de pasăre, cum nu bătea un fluture din aripi și nici pas nu suna ca să trezească ecouri, astfel e și în colțul acesta de natură, unde ne găsim amândoi după o dulce zi de dragoste… Singurele puncte de senin sunt ochii tăi; dar nu știu cum, prin ce misterioasă ambianță cu cele ce ne împresoară, s-au îndepărtat și s-au făcut străini, de parcă nu mai ...
Dimitrie Anghel - Cîntecul greierului
Dimitrie Anghel - Cîntecul greierului Cîntecul greierului de Dimitrie Anghel Publicată în Flacăra , 13 aprilie 1913. Sînt poate milioane de ani de-atunci — o, Soare ! De cînd tu cel ce astăzi urci bolțile de-azur. Erai de-abia o pată prin neguri călătoare, O forță-n mers ce-și cată o formă și-un contur. Așa erai, dar timpul ți-a modelat conturul Și incendiul ce-n tine mocnea de veșnicii, Înflăcărat deodată a luminat azurul Și ale mele negre și mari melancolii. Așa erai pe vremea întîiei aurore, Pe cînd eu, negrul greier, rapsodul fără glas Ce te cînta-nstrunîndu-și elitrele-i sonore, Așa am fost de-a pururi și-același am rămas. Eu sînt întîiul sunet care-a trezit ecouri Făr-a trezi pe lume fiorul unei uri, Rapsodul ce-a rupt pacea înaltelor platouri Și-a deșteptat visarea funebrelor păduri. Ca într-o seră caldă trăiam punctînd tăcerea, Privind plin de uimire cum vremile în mers Înalță continente ori pregătesc căderea A cine știe cărui fragment de univers. Părea cum că natura arareori sătulă De vechile tipare căta izvoade ...
Dimitrie Anghel - Domnu' Hube Domnu' Hube de Dimitrie Anghel Din volumul plănuit "Arca lui Noe" Publicată în Flacăra , I, 1, 22 oct. 1911, p. 3. O legendă teutonă povestește de un rege că, urcîndu-se pe tronul părinților lui, a poruncit să-i așeze un clopot de argint în înaltul unui turn, ca să poată, ori de cîte ori ar încerca vreo mulțămire, s-o anunțe și norodului său. Mută însă a rămas limba clopotului din înaltul turnului cît a trăit el, și singura dată cînd regele a deșteptat din somn limba tăcutului clopot ca să-și vestească norodul că e mulțumit a fost atunci cînd a murit. Domnu' Hube era și el teuton, dar clopotul în viața lui a jucat cu totul un alt rol. El, în sunetul clopotului s-a deșteptat, în sunetul clopotului a mîncat și în sunetul clopotului a adormit toată viața lui. Tăcerea și liniștea pentru el au fost un cuvînt van, un nonsens aproape. Gălăgia infernală a celor patru clase de copii, peste care vigilența lui trebuia să se exercite, îi ...
Dimitrie Anghel - Două glasuri
Dimitrie Anghel - Două glasuri Două glasuri de Dimitrie Anghel Publicată în Minerva , IV, 1273, 3 iulie 1912, p 5. Subt cerul tragic, o singură dungă de lumină însîngerată a mai rămas luminînd naltele zări. Ca o ultimă ghiulea strălucitoare și aprins de licăriri, soarele a căzut după deal, trîmbe mari de neguri, amestecate cu fum, tîrîndu-se de pretutindeni, s-au ajuns împînzind funebrul peisaj unde s-a dat lupta... Petele mari și capricioase ale sîngelui căzut ici pe o prispă de casă, colo pe o foaie ce visa la o margine de drum s-au întunecat și ele, au mînjit marginea unei ciuturi peste care se pleacă să bea o gură însetată, a pătat o albă aripă de pasăre ce venea să caute și ea o lacrimă de apă vie, și-a pus stigmatul doveditor al sălbăticiei pretutindeni pe unde a trecut biruința sau înfrîngerea și a odrăslit în floare roșie pe mohorîtul cîmp stăpînit de moarte. De un tropot surd de copite îmi mai aduceam aminte, și apoi urechea mea lipită la pămînt, ca atunci cînd eram copil și cercam să prind îndepărtatele ...
... p. 171—173 E un amurg de toamnă tîrzie. Soarele scăpătat, cu discul pe jumătate după dealuri, aruncă razele pieziș, depărtările se estompează și o negură albăstrie îndepărtează colinele. În tăcerea aceasta divină care te-mpresoară, nu poți ști ce clipă anume arată ceasul în curgerea vremii. Un sentiment de veșnicie ...
Dimitrie Anghel - Farmec de noapte
Dimitrie Anghel - Farmec de noapte Farmec de noapte de Dimitrie Anghel Publicată în Literatura și arta română , 25 oct. 1897 (sub titlul "În grădină II") În pragul scărilor rămas-am și nu-mi mai recunosc grădina. E noapte,-o noapte viorie, de parc-ar fi trecut lumina Prin ochii cei mai duși de visuri, prin inima cea mai blajină, E-o dulce noapte alungată dintr-un serai, de vreo cadînă. Un pas nu îndrăznesc, de teamă să nu rump farmecul uimirii, Se frînge umbra-nduioșată pe-alocuri unde trandafirii S-aprind prin crengi; iar nalba toată și micșunelele-bătute Par lacrimi mari de nestimată pe-un tort de catifea cusute. Și blînd s-abate-un vînt, trezit e umbrarul tot și-n dulce larmă Se clatină crengile, iar umbra se clatină și ea, se farmă, Și-n luminiș de drum scăpată, pe unde aiurit s-abate Nu mai cunoști de-s flori de umbră sau dacă-s flori adevărate. Mi-i dor, o, noapte fermecată, de nu știu ce mi-i dor.. pe-aproape Parc-au trecut un pas, o șoaptă, ușor ca zgomotul pe ape De vîsle-ntîrziate-n neguri prin depărtări, ori ca fiorul Bătăilor pripit de ...
Dimitrie Anghel - Oscar Wilde Oscar Wilde de Dimitrie Anghel Publicată în Ramuri , VI, 3 [20], 24 oct. 1910. p. 33—35. Gîndesc la soarta scriitorilor noștri, ce tristă și sarbădă este pe lîngă aceea a scriitorilor din țări străine. Unde-i vremea cînd vechii trubaduri străbăteau lumea, ducînd cuvintele înaripate și sonore din oraș în oraș, din castel în castel ? Unde sunt serbările acele fastuoase, în care se dădea lupta pentru frumos, unde mai sunt jutele și turnois -urile de aezi inspirați care veneau să se măsoare în puterea cîntecului, unde mai e melancolicul Wolfram să-și suspine, înstrunindu-și harfa, romanța la stea, ori impetuosul Tannhäuser să preamărească voluptatea amorului... S-a perdut obiceiul serbărilor de mult. În vastele săli goale în care locuiesc baronii ori prinții noștri, nu se obișnuiesc serbări, pe înaltul scărilor de marmoră nu mai stă cel ce ținea în mîna lui ridicată șoimul pe care magnați și seniori se întreceau să-l ieie, ca un semn că-și iau asupră-și toate cheltuielile serbărilor. Viața noastră e mizeră și cenușie, izvoarele de inspirație nu le putem lua decît din cărți, ochii noștri nu se pot înveseli de fastul ...