Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru GONI
Rezultatele 71 - 80 din aproximativ 300 pentru GONI.
Dimitrie Bolintineanu - Movila lui Răzvan
Dimitrie Bolintineanu - Movila lui Răzvan Movila lui Răzvan de Dimitrie Bolintineanu Fiii de Moldova într-o zi s-adun Ș-ale țării rele astfel le expun — ,,Ungurii cu leșii se dispută iară Cine-a pune domnii în această țară. Fiii țării noastre încă n-au murit Ș-a lor țară, drepturi d-astăzi s-au robit. Leahul cere țara ca o moștenire; Ungurul trimite pe Răzvan c-oștire; Numai noi, moldavii, încă n-am vorbit! Dar când moldoveanul va fi înjosit Cât să nu roșască de a sa rușine, Îcă-o să-mi aleagă pe tirani mai bine! Însuși noi acuma domnul să numim Și cu arma-n mână ca bravi să murim! Astfel strigă țara suspinând sub silă Și alege-ndată domnu-i pre Movilă. Apoi către unguri domnul a solit ,,Drepturile țării ce le-ați nimicit Sunt a ei avere, viață, onoare, nume Și cu-al nostru sânge le-am păstrat în lume. Vă duceți din țară sau vă aruncați Masca creștinească ce pe frunți purtați, Căci creștini în vorbe, faptele vi-s rele... Hearele păgâne nu-s atât de grele! Ne siliți cu turcii armele ...
Dimitrie Bolintineanu - Ovreii leșești către D. Manolache Costache Iepureanu
Dimitrie Bolintineanu - Ovreii leşeşti către D. Manolache Costache Iepureanu Ovreii leșești către D. Manolache Costache Iepureanu de Dimitrie Bolintineanu În Opere, vol II, București: Scriitori Români, 1982, pp. 13-15. În Eumenidele sau Satire Politice. Jurnal în versuri. I (1866), nr. 2 (August), p. 3.; and Trompeta Carpaților IV (1866), Nr. 447 (2 Septembrie), p. 1787. Ghine-ai venit acasă cu capul nestricat Coconu Manulache, boier di la Bărlad! Noi am aflat că-acolo la Țara Românească, Au spart muntenii capul la havra ovreiască Și noi știam cu toții că tu ni părtinești, Tu și cu Brătianu, boier michi din Chitești. Noi am rugat în havră, puind în cap cenușă, Ca să trăiți cu toții și să vi crească gușă, Ce oameni sunt așeia Boliac și cu Hășdău Ce la gazete spune de neama noastă rău? Unirea este-aișta sau este numai șagă? Noi am ghisit Băcăul, ce zici coconu dragă? Muntenii nu sunt oameni cu cari să trăiești. Dar voi ce tot vă duceți din Ieși la București? Boierii din Moldova nu pot ca si trăiască Fără di noi jidanii, iar neama jidovească Nu poate să căștige fără boeri, ghindești? Muntenii nu fac treburi; cu ei ...
Emil Gârleanu - Fraţi Frați de Emil Gârleanu Fără să ridice privirea de pe hârtiile ce iscălea, maiorul răspunse răstit: — Va merge cornistul companiei. Ofițerul vroi să mai adauge ceva, dar maiorul nu-i dădu vremea, ridică în sus capul și, cu acea luminiță gălbuie în ochi, ce dădea căutăturii lui un aer de veselie, chiar atunci când era înfuriat, spuse răspicat: — Cred c-ați înțeles, domnule sublocotenent. Ofițerul răspunse scurt că a-nțeles, și plecă. Străbătu sala pe lângă camarazii ce-l priveau bănuitori, apoi luă drumul drept înspre compania lui. În ușă îl aștepta sergentul-major. Ofițerul îi porunci, la rândul lui, cu un glas ce împrumutase ceva din acel al maiorului: — Va merge cornistul companiei. Sergentul-major se întoarse și strigă: — Va merge... Dar nu avu când să sfârșească, cineva din fundul întunecos al sălii, cornistul, care și auzise ordinul comandantului de pluton, răspunse înăbușit, dar hotărât: — Am înțeles, să trăiți, domnule sergent-major. În această vreme, ofițerul intră în cancelaria companiei, își puse mantaua, își luă chipiul și, ridicându-și gulerul, ieși în curte, îndreptându-se spre poartă; o luă pe o stradă lăturalnică, mai apropiată. Ajunse acasă, își ...
Emil Gârleanu - Frunza Frunza de Emil Gârleanu Lui Cristinel S-a desfăcut din mugur, într-o dimineață caldă a începutului de primăvară. Cea dintâi rază de soare s-a împletit pe dânsa ca o sârmă de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întâi i s-a părut scurtă, și apropierea nopții o mâhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vâre între celelalte și să aștepte, ațipind, până a doua zi, venirea soarelui. Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpânitorul lumii până sus, pe cer! Raza se coborî din nou, și toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului. În scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decât celelalte, tocmai în vârf. De deasupra îi cădea lumina, dedesubt se ridica, până la ea, mireasma crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor. Un ciripit străin o miră. Și cea dintâi rândunică, venită de departe, tăia albastrul ca o săgeată, înconjură copacul de câteva ori cu strigăte de bucurie, apoi se așeză pe streașina casei, cântând mereu... Dar într-o dimineață raza ...
Emil Gârleanu - Gâza Gâza de Emil Gârleanu Calul suia din greu dealul. Nădușise. Muștile îl necăjeau, iar zăbala îi ardea gura. Dădea mereu din cap, să-și lărgească dârlogii, până ce călărețul îi lăsă cu totul slobozi. Acum mergea cu capul în pământ, cu coama împrăștiată în tot lungul gâtului, cu buza de jos spânzurând, cu mijlocul frânt. De sus cădeau razele soarelui ce-i străbăteau prin păr și-i beșicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un sân, iar marginile lui se prăvăleau repezi, scufundate, acoperite de alunișuri. Unde și unde, câte un stejar se ridica din fundul prăpastiei, deodată, mânios parcă, dar vârful lui rămânea mai jos de înălțimea șoselei albe, ca un drum de moară, înecată de colb la cea mai mică adiere de vânt. Calul se opri câteva clipe, suflă puternic, apoi o smuncitură a frâului îl sili iar să pornească. În sfârșit, mai făcu cei câțiva pași de ajunse până în vârful dealului. Calul ridică puțin capul. Drumul se întindea neted, coborând prin mijlocul pădurii, care începea să arate mai deasă, mai bătrână. Tocmai în fund, târgul sticlea în soare, crucea bisericii străpungea seninul, în razele soarelui părea că pâlpâie și dânsa ...
Emil Gârleanu - Grivei Grivei de Emil Gârleanu E bătrân. Înțelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a și îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credință. Douăzeci de ani, vară și iarnă, în curtea aceasta a trăit și a păzit-o. În nopțile de toamnă, cu ploile repezi și pătrunzătoare, în nopțile de iarnă, cu vifornițele năprasnice, el nu stătea în cușca lui; suflând cu greu, încordându-și mușchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colțurile grădinii și, lătrând, dădea de știre că nu e chip să te poți apropia de casa stăpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoțul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simțise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creștetul capului. Și altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curții! Însă vremea trece; viața, cu ...
Emil Gârleanu - Musafirul Musafirul de Emil Gârleanu În lungul câmpiei arse, pustii, se înalță doar un singur pâlc de salcii ce ocrotesc, sub umbra deasă a crengilor despletite, un izvor din care și ele își sug viața. Izvorul curge subțire, întinzând în față, ca pe o năframă, o baltă mică, pe care, uneori, o împunge, ca un ac de aur, câte o rază de soare. În frunzișul salciilor acestora se strâng stoluri întregi de păsări, de stau ziulica întreagă să se adăpostească de căldura cotropitoare. Privighetori, scatii, măcălendri, sticleți, floreni, câte și mai câte alte neamuri de zburătoare, toate își găsesc aici sălașul. E un ciripit, un piruit, spre seară, de te crezi în rai. Nimeni altcineva nu calcă sub acest umbrar singuratic. Și păsările trăiesc ca-n împărăția lor... Azi e o zi înăbușitoare. E în iulie. Aerul undulează, pare că-i răsufletul pământului ostenit de alergătura lui prin haos. Păsările se cobor pe fiecare clipă să ia în gură câte o picătură de apă din izvorul rece care se prelinge, argintiu, în ciuda arșiței. Din pricina dogoarei, mlaștinile sunt uscate peste tot. Și bietul viețuitor se topea; amețit de căldură, o luă într-un noroc ...
Emil Gârleanu - Părăsită Părăsită de Emil Gârleanu Lui Ilarie Chendi Singură! În tot cuprinsul câmpului larg, dânsa nu se zărea decât numai când vântul culca ierburile înalte, și ea rămânea în picioare, albă cum e laptele, cu coama împrăștiată peste ochii orbi, cu coada lungă, încolăcită de-a lungul picioarelor subțiri. Venea dimineața în urma hergheliei întregi, la pas, ascultând de departe clinchetul clopoțelului de argint de la gâtul calului care, nu demult încă, se ținuse pe urmele ei. Pe rând, clopoțelul a trecut la toți mânjii ei, cei mai frumoși de prin ținuturile acelea. Pe doi dintre dânșii îi ținea minte încă, pe ceilalți îi hrănise, îi alintase cu botul ei catifelat, îi simțise lângă dânsa, dar nu-i văzuse niciodată. Într-o seară, după o ploaie groaznică, se îmbolnăvise; scăpase cu viață, dar își pierduse vederea. Simțea căldura soarelui, mirosea câmpul, dar lumina nu mai era nicăieri. A fost groaznică cea dintâi noapte. Înăuntrul grajdului se făcu deodată parcă și mai întuneric. Ieslea era în față, odinioară o mai zărise, așa ca prin sită, și peste o clipă se șterse dinaintea ei. Deasupra capului era fereastra; ridică ochii și stete așa ...
George Coșbuc - Furtuna primăverii
George Coşbuc - Furtuna primăverii Furtuna primăverii de George Coșbuc Precum aduce-n sîrg cu sine Spre țara de-unde-a fost gonit Un rege-n furie-oștiri străine, Așa vedeam un vînt grăbit Cu norii după el cum vine. Urlînd le cîrmuia cărarea Purtîndu-i în năvală orbi, Părea că varsă-ndepărtarea Și mii de lupi și mii de corbi De-a valma să-nspăimînte zarea. Silit-au codri mari să mugă Și-n turn, de unde-i supăra Al clopotelor cînt de rugă, Trăsniră, și-un potop era Urgia ce-au făcut-o-n fugă. Cu ei o noapte-nfricoșată Ca iadul peste văi trecu: Dar însăși parcă-nspăimîntată De-atîta spaimă ce făcu, De-abia veni, pierind deodată. S-a dus cum a venit. Departe Spre-adîncul orizont s-a dus Și spaime-acum pe-acolo-mparte. Și iar s-a luminat pe sus Și rîde soarele lui marte ! (
George Coşbuc - Ideal Ideal de George Coșbuc Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV I Venise fata de-mpărat Cu alte fete pe-nserat S-aducă apă din izvor Din zări un tânăr călător, Sosind pe-acolo, s-a rugat Să bea din cana lor. Iar fata de-mpărat i-a dus Cofița ei; și când i-a spus Flăcăul cel dintâi cuvânt, Ea să uită speriată-n vânt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pământ. Aș vrea, ca și la-ntorsul meu, Să fii aici să-mi dai să beu Iar ea, tot nemișcată stând Cu ochii-n jos, și tremurând De lupta ei, târziu și greu Rosti sfioasă: Când? Și mâine poate... Mai târziu... Ori peste-un an! Nici eu nu știu. Sunt fiu de crai. Cărarea mea Pe-aici va fi... Ne vom vedea: De-acum iubitul tău să fiu, Iar tu iubita mea. Apoi plecă în grabnic pas... Avea atâta dor în glas! Era voinic și tinerel, Înalt și tras ca prin inel: De-atunci și ochii i-au rămas Și inima la el. II Și fata de-mpărat veni Și- ...
George Coşbuc - Sărindar Sărindar de George Coșbuc Iar Matei în baltă stete Până-n zori, în stuf ascuns, Frigul nopții l-a pătruns Și prin suflet spaimă-i dete Că pierirea l-a ajuns. Dumnezeule-al puterii, Vezi-mă-n ce stare sânt! Fă, să scap de-acest mormânt, Depărtându-mi ianicerii, Și mă leg cu jurământ Că scurgând această baltă, Chiar pe locul unde zac Mănăstire am să fac, Mândră, veselă și naltă, Și cu aur am s-o-mbrac. Turcii însă-l căutară Și-altă zi, și nencetat, Iar Matei în stuf a stat Și-altă noapte, mai amară, Mort de foame și-nsetat. Dat-ai prin Hristos, Părinte, Cele nouă fericiri! Scapă-mă de prigoniri Și-ți voi ridica, preasfinte, Tot pe-atâtea mănăstiri! Ruga nu i-a fost primită Nici acum, și-a stat Matei Ocolit de agarei Înc-o noapte-așa cumplită, Și plângea, gândind la ei: Vai, Părinte-al îndurării, Depărteaz-acest pahar, Și scăpând dintr-un amar, Mănăstiri voi face țării Câte slujbe-n sărindar. Și-apoi fu, că tot plecară Nechemații venetici. Iar Matei a strâns voinici Și- ...