Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru LĂSA
Rezultatele 641 - 650 din aproximativ 1557 pentru LĂSA.
Ștefan Petică - II (Și flautul magic vorbi)
Ştefan Petică - II (Şi flautul magic vorbi) Și flautul magic vorbi de Ștefan Petică Și flautul magic vorbi; tremurată O notă stângace sălta peste clape Ca vocile stinse în murmur de ape Și-ncet simfonia căzu întristată. Plutea o durere ca-n tainele sfinte Pe sala cea veche și-n flacări aprinse Murea ziua albă pe stofele-ntinse Iar flautul magic plângea înainte. Mănunchiuri albastre de mici viorele Lăsară parfumuri subtile și clare În preajmă: o dulce și caldă-ntristare, Și nota ușoară lovea în perdele. Ea sta glorioasă ca-n razele sfinte Și iată! În vraja de note ușoare Iubeam pe frumoasa etern visătoare; Iar flautul magic plângea
Ștefan Petică - II (O ceată-ntunecată s-a oprit)
Ştefan Petică - II (O ceată-ntunecată s-a oprit) O ceată-ntunecată s-a oprit de Ștefan Petică O ceată–ntunecată s-a oprit Tăcută și răsleață la răscruce; Atât de grea îi cade-n asfințit Tortura de-a nu ști-ncotro s-apuce. Cât fuse ziua clară s-a-mbuibat Cu cântece și joc în loc de pâine Și beată de plăcere a uitat De grija zilei groaznice de mâine. Dar seara se coboară răcoroasă Și-amurgul sărbătoarei e amar Ca drojdia cea neagră ce o lasă Năspritul must pe fundul de pahar. Cu trândavi ochi privește spre apus Mirată că nu poate să-l priceapă; O rugă pare c-ar avea de spus Dar nu știe măcar nici cum să-nceapă Ci stă îngrămădită ca o turmă Și tremură de taina ce-o-nfioară Cu moartea zilei blonde care curmă Și jocul și cântarea de vioară. Și tristă de pierduta fericire Tăcută stă cu fruntea încruntată Chemând ceva din stinsa strălucire S-aprindă facle-n noaptea-
Ștefan Petică - Nopțile de legende
Ştefan Petică - Nopţile de legende Nopțile de legende de Ștefan Petică 1900 Nopți împovărătoare, nopți de vară monotonă și lungă! Ce trist vă port în suflet în ceas de singuratecă rătăcire, când visul cade spre amurgurile tragice în cari se cufundară iubirile mele ca un tezaur în mare, un tezaur misterios în marea adâncă! Gândul meu se duce mereu către misterele trecute și în zadar florile fragede de astăzi îmi surâd; ele par că tremură sub un vânt de doliu și parfumul lor e trist ca un cântec ce moare în depărtare. Mi-amintesc de serile fabuloase și de pădurile întunecate unde nu mă aștepta decât straniul glas al cornurilor de vânătoare și visez nopțile fermecate când ironia nu insulta inima mea castă și când dormeam sub bolta ramurilor lungi unde nu-și lăsareră tristețea decât duioasele raze de lună. Nopți împovărătoare, nopți de vară monotonă și lungă! Oh, aș vrea să fug către mările lucitoare, către grădinile îmbălsămate și către pădurile de legende. Să plec cu roze albe în mână și să las din ochi naivi să cadă surâsuri clare ca niște petale fragede din degete de fecioară, petale curate împrăștiate pe drumuri luminoase. Să nu turbure nimeni ...
Ștefan Petică - XV (Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă)
Ştefan Petică - XV (Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă) Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă de Ștefan Petică Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă Pe care lunecară mâni albe de princese, Și-n faldurile cari pe-albastre culmi se lasă Scânteie pietre scumpe din stofe vechi și-alese. Ci mândră de durerea-i în purpura de seară, Cetatea arde facle pe turlele-nnegrite Pe cari vechi coroane de slavă seculară Topeau de aur raze în zile fericite. Pe surele frontoane a vechilor palate Un vis de răzvrătire a pus o-nfiorare, Iar florile-n grădină stând pale și uitate Se plâng în invocarea lucirilor de soare. Cântări voievodale sunară-n amurgire Cu glas de altădată umplând singurătatea, Și-n notele lor grave de-adâncă tânguire Colinele ascultară cum moare-ncet cetatea. Și turlele părură ca brațe desperate Întinse-n frământare spre cerul azuriu; Străvechea frumusețe murea pe înserate Și sufletul cetăței se plânse-ntr-un târziu. Ah, cântul răzvrătirei în seara somptuoasă Și turlele-nălțate spre cerul cel senin Când pacea cade lină din falduri de mătasă Și limpede ca roua pe albe flori de
Alecu Donici - Împărţeala Împărțeala de Alecu Donici Având tovărășie La o negustorie, Câțiva prieteni pe viață Au câștigat mulțime de bani gheață. Și adunându-se la casa lor obștească S-au apucat folosul să-mpărțească. (Dar sunt cam rare împărțele Fără gâlceve sau smintele.) Și-ai mei prieteni buni, câștigul împărțind, S-au întărtat la sfadă. Când, iată! deodată, Aud strigând: — Săriți! săriți! foc! casa arde! — Lăsați și ne vom socoti pe urmă; Dar trebuie să știți că mie mi se cade Din cea de față sumă O mie încă și mai bine, Au zis dintre tovarăși unul. — Iar mie în tot bunul Vro două mi se vine, Le zise lor un alt. — Aidem însă! — Ba stați, Și dreaptă partea mea îmi dați, Strigară celalalt. — Da pentru ce? Și cum?.. Sfădindu-se așa, prietenii văd fum Cu pălălaie-n casă, Și neputând să iasă, Au ars ei toți, cu bani, cu tot. Aici a zice pot: Că la un rău obștesc, când cere trebuința Ca să-l întâmpinăm puind unit silința; Adeseori pierim obștește, Când fieștecare Strigând cu gură mare, La interesul său în parte
Alecu Donici - Antereul lui Arvinte
Alecu Donici - Antereul lui Arvinte Antereul lui Arvinte de Alecu Donici Arvinte coatele au ros la antereu, Dar n-au stat mult să socotească; Ci singur el, mereu Se puse să-l cârpească. Iar pentru petici de cârpit Din mâneci au tăiat ca o a patra parte Și antereul l-au gătit Cu mânecile prea scurtate, Încât oricare le vedea, De dâns râdea. Văzând aceasta el, au zis în gândul său: "Lăsați, că doar nu sunt așa de nătărău, Vreun lucru mare nu-i Să-mi tai eu poalele de pe la antereu Și mânecile să le pui Mai lungi decât era". Au zis și au făcut. Dar lumea se mira Că antereul lui era acum prea scurt, Și nu asemăna nici cu un bun mintean. Se-ntâmplă și boieri de neam Care-ncurcând averea lor, Tot cu aceeași minte, Să o îndrepte vor Și fac ca și
Alecu Donici - Ariciul și cârtița
Alecu Donici - Ariciul şi cârtiţa Ariciul și cârtița de Alecu Donici — Sunt liberă, am dreptul, O cârtiță zicea, Pe sub pământ cu-ncetul, Să scurm cât mi-ar plăcea. Și cine poate oare de mine să se lege, Când eu mă cred în lege? Prefac în țărnă neagră pământul sănătos Și-l fac moșinoios... — Eu! i-a răspuns ariciul, eu am de la natură, Neîmpăcată ură Asupra tuturor ca tine vietăți, Ce zac în răutăți. Căci văd câmpie verde, de mâini de om ne-atinsă, Cum tu o ai pătat-o cu mult negre culori; Văd iarăși o grădină de frumuseți cuprinsă, Cum ai desfigurat-o, scurmând chiar pe sub flori. Și pentru ce tu oare nu scormolești gunoaie, Ca să lucrezi în ele cât vrei la moșinoaie, Iar nu pământ curat: Cunoaște dar, că dușman îți sunt neîmpăcat... După așa cuvinte, ariciul iată, vede Un moșinoi mișcând; Cu armele-i întinse la dânsul se repede Și cârtița mi-o scoate abia, abia suflând. — A! Îmi căzuși pe ace, Ariciul ei îi zice, — socot că te-am pătruns? -- — Iertare! rog iertare! de-acuma n-oi mai face. Oftând ea ...
Alecu Donici - Bricele Bricele de Alecu Donici Eram în hotărâre de fabuli să mă las, E grea această cale la muntele Parnas; Dar unchiul, care strânge nepotului avere, Ce vrea de la el cere. Așa un unchi al meu, Ușoară să-i stea țărna și sufletul ferice, Prin testamentul său Mă leagă ca să public o fabulă de brice; Plinesc a lui voință ca sfântă datorie. El îmi spunea c-odată, într-o călătorie, Stând sara la popas, Găsi un vechi prieten, cu care a și mas. Ei de cu seară-n vorbe de râs, de desfătare, Cu pace-au adormit. A doua zi, când unchiul din somnu-i s-a trezit, Pe scumpul său prieten văzu în altă stare. Acesta la o masă-n oglindă se uita Și-așa de greu ofta, Că îți venea a crede Că-n ea pieirea-și vede. — Ce-ți este, frate dragă — îi zise unchiul meu — Au nu cumva ți-e rău? — Oh, nu — răspunse cela — sunt sănătos, sunt bine; Dar e o-mprejurare mai tristă pentru mine, Că trebuie să mă rad Și barba mi- ...
Alecu Donici - Câinele lătrând
Alecu Donici - Câinele lătrând Câinele lătrând de Alecu Donici — Am, am instinct de câine: Să latru până mâine; Vroi să răspund menirii de câine credincios. Cei buni pe lângă mine pot trece-n bună pace, Iar cei răi să se teamă! Eu am cu ei a face, La ei dau furios, Am, am, am drit de câine Să-i latru până mâine. Așa bătea-ntr-o noapte în târg la negustor Un câine păzitor. — Mă mir — îi zise oaia tot de la acea casă — Cum nu urăști lătrând, Când lumii nici nu-i pasă De-un câine hămăind Și cum poți tu alege Pe răi din acei buni? — Pot, câinele răspunse, eu am instinct, am lege De-a nu spune minciuni. Vezi ist trecător simplu ce merge cu pas mare, Statornic, așezat; El este bun, își cată de drum cu nepăsare Și trece nelătrat. Dar iată, un rău vine; vezi-l cum tot pândește, Se trage-ncetișor, În gându-i furtișaguri, prădări închipuiește, E gata de-orice crimă, e gata de omor. O! am să-l latru tare, Am să-l veghesc la lume spre pildă, spre-nfruntare, Și în ...
Alecu Donici - Dorința românului din 1862
Alecu Donici - Dorinţa românului din 1862 Dorința românului din 1862 de Alecu Donici Să fie România de-acum în veci unită Și propășind în toate să fie ea menită, La răsărit să-nalțe pavilionu-i sus, Ca cele de apus. Să aibă România industrie și arte, Școli bune, răspândite în orișicare parte; Încât românii toți să fie luminați Ca cei de stat bărbați. Să fie România întinsă, mare, lungă, Ca cei ce o aspiră la sânu-i să n-ajungă, Să turbe alungând-o și rătăcind în dar, Să piară la hotar. Să aibă România puternică armată, În numele lui Ștefan ș-al lui Mihai chemată, Ca orișicând prudența o luptă-ar rândui, Să știe birui. Să fie România tot binecuvântată, Ca țară mult mănoasă, ca țară-mbelșugată; Străinul să-i aducă a sale bogății, Pe-a ei producte vii. Să aibă România comori asigurate, Să aibă navigații, să-și facă căi ferate; Comerțul ei să fie activ și răspândit, Ca mijloc de-nflorit. Să fie Domnitorul de Dumnezeu lăsat, Ca să renască astfel frumoasa Românie, Întru eternitate mult binecuvântat; O fie, fie,
Alecu Donici - Două mance și un copil
Alecu Donici - Două mance şi un copil Două mance și un copil de Alecu Donici În vremile trecute o jupâneasă mare Născu un făt-frumos. Copilul cât se poate era de sănătos; Dar pentru ca să aibă mai bună căutare, Cucoana două mance pe lângă dâns' ținea Și singură-l hrănea. Cu astfel de mijloace credea pe-atunci oricare Că pruncul va ajunge un urieș sub soare. El însă deodată trăia mai mult sugând, Căci mancele și muma mi-l îndopau pe rând, Încât după o vreme așa îl ghiftuise, Că copilașul gingaș de tot se bolnăvise. Mai-mai era să moară, dar soarta l-au scutit. Iar într-o zi când muma de-acasă au lipsit, Lăsând femei și mance de cuconaș să cate, Ca prin un farmec ele se-mprăștiară toate, Și, rămânând copilul în leagăn singurel, Se răsturnă din el... Chiu, țipete prin casă se auzeau de-ndată. Boierul, supărat, Veni să vază singur pe prunc cu capul spart. El într-o plecare pe gânduri afundat, Rosti așa cuvinte: "Că mance de prisos, Oricum, și-n orice stare, n-aduc vreun