Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru AUZI
Rezultatele 581 - 590 din aproximativ 1198 pentru AUZI.
Dimitrie Anghel - Arivistul Arivistul de Dimitrie Anghel Publicată sub titlul "Reflexiile unui poet", în Tribuna [Arad], XV, 74, 1 [14], apr. 1911, p. 1—2. Arivistul e un om care nu pierde nici o ocazie pentru a se manifesta. El se pleacă, se multiplică, șerpuiește, ciulește urechea ici să asculte, prinde o vorbă pe care o reține, căci îi va trebui mai tîrziu, violează intimitățile și are o serie nesfîrșită de măști pe care le preschimbă după împrejurări. Calități mari de inteligență, ori substrat de cultură serioasă nu e nevoie să aibă. Pospaiul e de ajuns și, cînd nici nu te gîndești, din omul infim de ieri, din nevoiașul ce împărțea cu noi toți, cei nepăsători de soartă, nevoile, îl vezi deodată ajuns cine știe unde. Pentru aceasta e drept că a cheltuit o energie incontestabilă. Visurile nu l-au ținut pe loc, idealurile de asemeni i s-au părut un bagaj inutil, și e știut că, cu cît ai mai multe bagaje, cu atît e mai greu de călătorit. Eu unul am cunoscut mulți de aceștia și le dau dreptate, pentru că, oricum, au muncit în felul lor. Și-au trudit mintea în fel ...
Dimitrie Anghel - Călătorii Călătorii de Dimitrie Anghel Publicată în Sămănătorul , 20 apr. 1907 Tăcere-i și mergem cu fața spre lună... S-aud zurgălăii în noapte cum sună, Merg spornic rotașii și-o clipă mă sperii, Văzînd pe de lături cum fug prăștierii De umbra lor însăși goniți în buiastru... Pe-alocurea drumul se face albastru Cînd scapă subt dealuri și luna s-ascunde, Un miros de floare de cine știe unde Ne-ajunge pe cale și-n urmă rămîne... — "E-o vrajă trimeasă de-o fată, stăpîne, E-o vrajă", îngînă zîmbind vezeteul, Și murgii acum pășesc mai cu greul, Și vorbele noastre, prietene bune, Se fac tot mai rare, mai triste, de-ai spune Că fieștecare din noi își dă seamă Că-n urma trăsurei ceva se distramă, Și-aceea nu-i drumul, ci-i biata viață; Că dulcea mireasmă, prin noapte drumeață, Nu-i miros de floare, nici vrajă, ci-i dorul Ce-l ia pretutindeni cu el călătorul, Oriunde s-ar duce și-ar vrea ca să scape, Subt naltele ceruri pe vastele
Dimitrie Anghel - Ceasornicul bunicii
Dimitrie Anghel - Ceasornicul bunicii Ceasornicul bunicii de Dimitrie Anghel Publicată sub titlul "Fantoma amintirii", în Revista democrației române , I, 29, 26 sept. 1910. p. 1140—1142. Urmez o stradă cunoscută, pe care am străbătut-o atîția ani de zile, și fără să mă gîndesc la năvala anilor care au curs peste mine, de cînd trăiesc departe, mi se pare ciudat că prin grădini nu văd aceiași pomi, la geamuri aceleași figuri cunoscute. Aci își apleca ramurile un cais, și dincolo, noaptea, nălucea un arțar alb ca o fantomă. Oprit lîngă un grilaj de fier, îmi reazim capul ca să privesc înlăuntrul unei curți, și nu mai recunosc vechile case în care am stat. Străinul care s-a mutat și-a pus pecetea lui. E tăcere, nu văd nici o trăsură la scară, nici o siluetă de misit, nici o umbră de cerșetor. Și totuși, stînd afară, mă strecor, cu gîndul înlăuntru urc scările, trec ușurel prin ganguri și intru în odaia unde am copilărit. Cu puterea amintirii așez lucrurile la loc, covoarele vechi cu flori șterse, iconostasul în firida din părete, rînduiesc icoanele îmbrăcate în argint, aprind candela, apoi, făcîndu-mă copil, îngenunchi o clipă ...
Dimitrie Anghel - Clopotele Clopotele de Dimitrie Anghel Ce farmec de nedescris au povestirile despre un oraș vechi, care a fost în floare odată și din care, din cine știe ce întâmplări, s-a retras viața !... Vîntul venind a adus zi cu zi tot alte fire de nisip, le-a strecurat prin încăperi, le-a cernut pe coperișuri, le-a împinzit ca un giulgiu, făcîndu-le una cu pămîntul. Vîrfuri de coloane au mai stăruit ici-coio, de cari, caravanele trecînd, vorbeau ca de rămășițele unei cetăți înfloritoare ; apoi și coloanele au dispărut cu veacurile și numai în cărți a mai rămas pomenire de ceea ce a fost în strălucitoarele și albele orașe ce se ridicau odinioară. Pe unele, după epoci îndelungate de glorie, un simplu cutremur le-a dat jos peste noapte, asemenea unui șubred joc de cărți clădite de un copil, ori năvala cenușei unui vulcan le-a năpădit, surprinzîndu-le în plină activitate. Pe altele, valurile le-au înghițit pe totdeauna și numai în legendele și baladele vechi mai trăiesc ascunse în fundul apelor, cu palaturile și ...
... îmbrăcați în aur, defilară din nou împărații și regii, strălucitor ieși alaiul de napoleoni, nălucitoare își arătară din nou fețele republicele, biruitor și clar se auzi din nou glasul cocoșului gal dezrobit, mătăsos foșniră pachetele de bancnote ce-și luară zborul, sfioasă se rostogoli și se dete de-a dura ...
Dimitrie Anghel - Divanul Divanul de Dimitrie Anghel Publicată în Ilustrațiunea română , II, 9, sept. 1912, p. 156—157. Le sofa sur lequel Hassan Ă©tait couchĂ© Etait dans son espèce une admirable chose. A. de Musset Porniseră de-acasă, veseli, amîndoi la braț și zîmbitori ca o pereche luată de curînd. Exagerată în toate, felul ei de-a merge și expansiunea ce-o arăta față de tovarășul ei, făcea lumea să se întoarcă și să-i privească, fericindu-l pe el. O lume grăbită furnica pretutindeni. Uvrierii cu mînele negre de muncă, ființi muncite de chinuri, fețe triste și fețe rîvnitoare ; elegante de suburbii, alături de luxul strigător, pene de struț și fulg de simplă volatilă, flori de tafta și somptuoase roze murind pe corsajul alb al frumoaselor decoltate. Pierdută în mulțimea aceasta, fericita pereche mergea oprindu-se ici-colo la vitrine, unde tot ce-a născocit imaginația omenească pentru a aprinde ochii femeilor, dantele și muselinuri ca spuma, mătăsuri cu schimbătoare ape fugare, pălării variindu-și la infinit formele și cîte alte încîntătoare și fragile nimicuri, se revărsau aducînd și răspîndind sclipiri, chemînd în graiul lor colorat la voluptate, ...
Dimitrie Anghel - Domnu' Hube Domnu' Hube de Dimitrie Anghel Din volumul plănuit "Arca lui Noe" Publicată în Flacăra , I, 1, 22 oct. 1911, p. 3. O legendă teutonă povestește de un rege că, urcîndu-se pe tronul părinților lui, a poruncit să-i așeze un clopot de argint în înaltul unui turn, ca să poată, ori de cîte ori ar încerca vreo mulțămire, s-o anunțe și norodului său. Mută însă a rămas limba clopotului din înaltul turnului cît a trăit el, și singura dată cînd regele a deșteptat din somn limba tăcutului clopot ca să-și vestească norodul că e mulțumit a fost atunci cînd a murit. Domnu' Hube era și el teuton, dar clopotul în viața lui a jucat cu totul un alt rol. El, în sunetul clopotului s-a deșteptat, în sunetul clopotului a mîncat și în sunetul clopotului a adormit toată viața lui. Tăcerea și liniștea pentru el au fost un cuvînt van, un nonsens aproape. Gălăgia infernală a celor patru clase de copii, peste care vigilența lui trebuia să se exercite, îi ...
Dimitrie Anghel - Duminica Duminica de Dimitrie Anghel Publicată în Sămănătorul 17 iunie 1907 Cum te-așteptam odată Duminică Prea-Sfîntă Și cît îmi pari acuma de tristă și pustie... Salonu-i gol, și-n umbră doar samovarul cîntă Asemeni unui popă ce-ngîn-o leturghie. Era cu toate-aceste așa de multă lume, Veneau tenori celebri, și doamne diletante, Poeți sermani, și fete ce între două glume S-extaziau mirate : "Ah ! ce frumos andante !" Tindea amoru-n umbră șiretele lui curse, Și cînd vorbeau de stele, de sori, de tot înaltul, Eu mă plimbam cu gîndul în carul Marei Urse, Doar voi găsi un astru nespeculat de-un altul. Cuvinte fără noimă urcau, dar, orice vorbe Din gura ta căzute, mi se păreau divine, Puteau să cînte-n pace și harpe și teorbe, Căci n-auzeam nimica, de te-ascultam pe tine. Și-acum e gol salonul, e gol, și-n umbra casei Stau vastele fotolii și lung prind să se mire : Pe unde-o fi azi pasul micuț al prea frumoasei, Ce tot venea statornic ca să-și găsească-un mire? Oglinzile-și arată cu jale infinitul Și nu mai vine nimeni... zadarnic stai la geamuri, — "Ce- ...
Dimitrie Anghel - Fantazie, 1 Fantazie de Dimitrie Anghel Publicată în Literatura și arta română , octombrie-noiembrie-decembrie 1903 La Elseneur e pace de mult și nu s-aude Decît un joc de apă cum liniștea o taie. În parcul vechi sub ramuri aleele sînt ude, Și aerul e dulce și clar, ca după ploaie. Un miros trist de roze, ce mor pe crengi uitate, Pătrunde pretutindeni parc-ar voi să spuie Că se petrece-o taină în vechile palate, Dar taina ce-o păstrează n-o spune nimănuie. Chemat de-a ior mireasmă, Hamlet în neagra-i mantă Coboară între ele, vrînd una să-și culeagă — Ce albă și frumoasă e blonda lui amantă — Și brațul lui tresare, simțind cît-îi de dragă. O roză, ah, o roză cit de ușor se frînge. Dar cînd să frîngă roza, învoaltele-i petale, Lucind o clipă-n umbră ca niște stropi de sînge, Căzură deodată pe mîinile lui pale. Și tot mai mari, mai dese, porniră ca să cadă... Dar el fugea, și-n goană, cu poala lungei mante Și-adăpostea de sînge strălucitoarea spadă, Gîndind ce-o să răspundă nebunei lui
Dimitrie Anghel - Fantazie, 2 Fantazie de Dimitrie Anghel Publicată în Sămănătorul , 3 iunie 1907 Stau notele-aruncate-n vraf, Că-i trist maestrul și visează, Lung firele de telegraf S-aud afară cum vibrează. Vibrează cele șapte fire, Cîntînd același laitmotif. Iar paseri mici vin să se-nșire Ca notele pe-un portatif. Tot una cîte una, vine, Și cu un aer de mister, Înseamn-așa în note pline Un început de cînt pe cer, Și-atunci maestrul inspirat Bătînd măsură cu măsură, Notează cîntu-naripat Cetit pe-albastra
Dimitrie Anghel - Fantome, 2 Fantome de Dimitrie Anghel Publicată în Cumpăna , I, 11, 5 februarie 1910, p. 171—173 E un amurg de toamnă tîrzie. Soarele scăpătat, cu discul pe jumătate după dealuri, aruncă razele pieziș, depărtările se estompează și o negură albăstrie îndepărtează colinele. În tăcerea aceasta divină care te-mpresoară, nu poți ști ce clipă anume arată ceasul în curgerea vremii. Un sentiment de veșnicie te cuprinde. Pe tăpșanul întins al Copoului, nu e nimeni la această oră. Purpura însîngerează frunza viilor și a copacilor. În vale, ca într-o albie, cetatea veche a lașului, cu albele turnuri și turle de biserici, cu clădirile lui vechi, cu grădinile pline de flori, stă pitit și abia își trimite murmurul pînă aci. Departe, dealurile Cetățuii și Galatei adună ultimele raze de soare pe coperișurile cetăților bătrîne. Și în singurătatea asta a înserării, deodată o umbră de om ieșit ca din pămînt, ca o arătare, a început să plîngă un cîntec trist de vioară. Cu hainele vechi în bătaia vîntului, zgribulit, cu o bărbie violetă înțepenită de coșul uscat al vioarei, cu pletele în neorînduială peste ochi, cu un umăr mai ridicat ...