Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru UITA
Rezultatele 541 - 550 din aproximativ 1377 pentru UITA.
Ștefan Octavian Iosif - Un vis, 2
Ştefan Octavian Iosif - Un vis, 2 Un vis de Mihail Lermontov Traducere de Ștefan Octavian Iosif . Publicată în Foaie interesantă , 6 iulie 1897 După Lermontov La Daghestan, în valea cea pustie, Rănit la piept, zăceam în nemișcare: Bătea în flăcări rana încă vie, Și sîngele zbucnea în picuri rare... Zăceam însetoșat; nesimțitoare Stau stîncile pleșuve-n jurul meu, Și scînteia în arșița de soare Nisipul galben. Eu dormeam mereu... Visam că-n țara mea e sărbătoare, Vedeam saloane strălucite, pline De musafiri voioși; și, zîmbitoare, Femei frumoase se gîndeau la mine... Doar una sta-ntr-un colț uitat de lume, Părea că nici nu vrea s-o ia în seamă; N-o atrăgeau pe ea nici danț, nici glume, Ea urmărea un vis cu multă teamă: Departe-n vale un rănit zărea Și-i cunoștea atît de bine chipul ! În agonie rana tresărea Și-un val de sînge înroșea
Ștefan Octavian Iosif - Visează codrul
Ştefan Octavian Iosif - Visează codrul Visază codrul — Un simbol — de Ștefan Octavian Iosif Informații despre această ediție Înfiorat din vreme-n vreme De-o aurire de furtună, Bătrînul codru-n miez de noapte Visază sub argint de lună Și, socotindu-și, parcă, frunza Nenumărată-n vis, răsună, Însuflețit de mii de șoapte. Sub vraja mîndrei nopți de vară, În ceasul tainei, cine știe Ce năluciri nu-i trec prin minte ! Ce fermecată feerie, Eresuri și minuni păgîne Din sfînta lui copilărie De care-abia-și aduce-aminte... De palidul păstor lunatic Din ceața nopților tăcute Îi sună-n vis ca o poveste... Deodată-n urma unei ciute Răsare-n luminiș Diana, Și-n adîncimi necunoscute Se prăpădește fără veste... Suspină apele sfioase În fund de peșteri depărtate Și plîng în șipote sonore... La pîndă, răzemați pe coate, Stau satirii și zic din naiuri ; Pe-alocuri, unde luna bate, Ușoare nimfe saltă-n hore... Convoi de umbre diafane Plutind măreț se risipește Departe-n liniștea de mituri... Dar ce blestem divin voiește Să rumpă farmecul visării ?... Ce vuiet surd se-nalță, crește, Amenințînd din răsărituri ?... Deodată-și zguduie bătrînul Din somn puternica-i coroană ! De plîns amar, de ...
Ștefan Octavian Iosif - Zmeoaica
Ştefan Octavian Iosif - Zmeoaica Zmeoaica de Ștefan Octavian Iosif Informații despre această ediție — Zorește-ți fugarul, o, drag Făt-frumos ! Zorește-ți fugarul și-aține-te bine ! Căci iată Zmeoaica cu chipul hidos Pe urmele noastre pornit-a, și vine Purtată în goană, ca norul de vînt, C-o falcă în cer și cu alta-n pămînt ! — N-ai teamă, copilă de crai, căci cu noi E Galben-din-soare, copilă, n-ai teamă ! Aruncă năframa cea scumpă-napoi, Să crească un codru năstrușnic de-aramă : Pîn'dinții Zmeoaicei, rozînd, s-or toci, Noi fi-vom departe, departe de-aci ! — Zorește-ți fugarul, o, drag Făt-frumos ! Nu simți tu dogoarea arzîndu-te-n spate ? E crunta Zmeoaică cu chipul hidos : Rozînd la copaci, prin pădure străbate. Ea vine cumplită, cu părul vîlvoi, Și dacă ne-ajunge, Aman e de noi ! — N-ai teamă, tu, mîndră copilă de crai, N-ai teamă, al inimei mele tezaur ! Aruncă-i tu pieptenul de-aur ce-l ai, Pe loc să se facă un munte de aur. Ah, iată-l cum crește cu vîrful în cer — Să-l roadă Zmeoaica cu dinții de fier ! — ...
Ștefan Petică - II (O ceată-ntunecată s-a oprit)
Ştefan Petică - II (O ceată-ntunecată s-a oprit) O ceată-ntunecată s-a oprit de Ștefan Petică O ceată–ntunecată s-a oprit Tăcută și răsleață la răscruce; Atât de grea îi cade-n asfințit Tortura de-a nu ști-ncotro s-apuce. Cât fuse ziua clară s-a-mbuibat Cu cântece și joc în loc de pâine Și beată de plăcere a uitat De grija zilei groaznice de mâine. Dar seara se coboară răcoroasă Și-amurgul sărbătoarei e amar Ca drojdia cea neagră ce o lasă Năspritul must pe fundul de pahar. Cu trândavi ochi privește spre apus Mirată că nu poate să-l priceapă; O rugă pare c-ar avea de spus Dar nu știe măcar nici cum să-nceapă Ci stă îngrămădită ca o turmă Și tremură de taina ce-o-nfioară Cu moartea zilei blonde care curmă Și jocul și cântarea de vioară. Și tristă de pierduta fericire Tăcută stă cu fruntea încruntată Chemând ceva din stinsa strălucire S-aprindă facle-n noaptea-
Ștefan Petică - IX (Ah, palidele umbre pe albele perdele)
Ştefan Petică - IX (Ah, palidele umbre pe albele perdele) Ah, palidele umbre pe albele perdele de Ștefan Petică Ah, palidele umbre pe albele perdele: Icoane de madone uitate-n mănăstiri, Parfumuri adormite în file de psaltiri, Ce trist le port în suflet în nopți adânci și grele! Acorduri murmurate de negre pianine Atinse-ncet și dulce de mâini ce-au tresărit, Sub visul care, palid, o clipă-a răsărit, Sunt lacrimi neștiute-n tainice suspine. O mână diafană ce lunecă pe clape Trezind din somn de veacuri dulci visuri de mormânt E tot minunea veche mai sus de orice cânt, Iar ochii par o mare de-adânci și triste ape. Și lampa ce veghează! Albastra ei lumină Căzând pe frunți plecate sub caldul vis tăcut Vestește vechea pace senină din trecut Ca ruga ce se-nalță în seri de lună plină. Afară e-ntuneric. Încet mărunta bură Din cerul greu ca plumbul se cerne amorțiu Iar noaptea e ca moartea pe sufletul pustiu Și eu mă duc ‘nainte pierdut în ceața
Ștefan Petică - I (Când vioarele tăcură)
Ştefan Petică - I (Când vioarele tăcură) Când vioarele tăcură de Ștefan Petică Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă Ce plânge răslețită pe strunele-nvechite, Și-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă Pe visurile stinse din suflete-ostenite. Arcușurile albe în noaptea solitară Stătură: triste paseri cu aripile întinse, Păreau c-așteaptă semne, și strunele vibrară, Ah, strunele, ce tremur de viață le cuprinse! Și degetele fine, în umbră sclipitoare Păreau ca niște clape de fildeș, ridicate Pe flaute de aur în seri de evocare A imnurilor triste din templele uitate. Murise însă cântul de veche voluptate, Și triste și stinghere vioarele părură În noaptea-ntunecată de grea singurătate Fecioare-mpovărate de-a viselor
Ștefan Petică - XV (Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă)
Ştefan Petică - XV (Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă) Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă de Ștefan Petică Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă Pe care lunecară mâni albe de princese, Și-n faldurile cari pe-albastre culmi se lasă Scânteie pietre scumpe din stofe vechi și-alese. Ci mândră de durerea-i în purpura de seară, Cetatea arde facle pe turlele-nnegrite Pe cari vechi coroane de slavă seculară Topeau de aur raze în zile fericite. Pe surele frontoane a vechilor palate Un vis de răzvrătire a pus o-nfiorare, Iar florile-n grădină stând pale și uitate Se plâng în invocarea lucirilor de soare. Cântări voievodale sunară-n amurgire Cu glas de altădată umplând singurătatea, Și-n notele lor grave de-adâncă tânguire Colinele ascultară cum moare-ncet cetatea. Și turlele părură ca brațe desperate Întinse-n frământare spre cerul azuriu; Străvechea frumusețe murea pe înserate Și sufletul cetăței se plânse-ntr-un târziu. Ah, cântul răzvrătirei în seara somptuoasă Și turlele-nălțate spre cerul cel senin Când pacea cade lină din falduri de mătasă Și limpede ca roua pe albe flori de
Alecu Donici - Înființarea fabulei
Alecu Donici - Înfiinţarea fabulei Înființarea fabulei de Alecu Donici În palat la împărat, Adevărul, gol din fire, Fără veste au intrat. La a lui așa privire Împăratul au strigat: — Cine ești? Cum îndrăznești, Gol, aici, să te ivești? — Adevărul sunt. — Ce vrei? — Vreau să-ți spun a mea părere: Tu nicicum nu ai durere Pentru pământenii tăi; Cei mai mari te măgulesc Și norodul jefuiesc; Legile îți sunt călcate... — Ieși afară! Ieși afară! Golule nerușinate! Dați-l uite jos pe scară! Iată cum fu primit Adevărul dezgolit; El, oftând, se depărtară. Dar a lui dorință bună Un alt chip i-au arătat. Adevărul mai pe urmă Iar au mers la împărat, Însă nu gol, ci-n veșminte Împrumutate la minte Și, cu aer de respect, Au vorbit frumos, încet. Împăratul, în mirare, I-au dat toată ascultarea; L-au pătruns, l-au înțeles, Și îndată au ales Alți miniștri, altă curte, Au făcut prefaceri multe, Trebile au îndreptat Ș-au fost
Alecu Donici - Autorul și hoțul
Alecu Donici - Autorul şi hoţul Autorul și hoțul de Alecu Donici În întunericul lăcașului de umbre, În tartarul cumplit Unde de grozăvii trist sufletu-ți se umple Și unde merge omul de fapte osândit, Sosiră totodată La aspra judecată Un hoț răutățit, În sânge încruntat Care au și murit, Pe viață spânzurat, Și un autor vestit, Puternic în condei, Care au dezvelit Mult slobode idei, Ce-ntocmai ca Sirene* Era la glas duios, Dar, potrivit cu ele, Și mult primejdios. Orânduielile la iad sunt cu grăbire, Nu este ca la noi zadară prelungire Și hotărârile se dau într-un minut. Fără zăbavă dar, Pe două strașnice grătare de metal S-au pus două căldări, cu smoală s-au umplut Și bieții vinovați în ele au intrat. Dar sub tălhari au pus un munte-ntreg de brad, La care singură Alecto** foc au dat, Stârnind o flacără atâta de grozavă, Cât bolțile la iad Mai toate au crăpat; Iar către autor părea asprime slabă. Sub el la început Ardea un focușor abia-abia văzut, El însă ne-ncetat mai rău se aprindea. Trecură zile, ani și sub tâlhari de mult Cenușă s-au făcut, Iar focul sub autor necontenit ardea. ...
... când unchiul din somnu-i s-a trezit, Pe scumpul său prieten văzu în altă stare. Acesta la o masă-n oglindă se uita Și-așa de greu ofta, Că îți venea a crede Că-n ea pieirea-și vede. — Ce-ți este, frate dragă â ...
Alecu Donici - Cheltuitorul și rândunica
Alecu Donici - Cheltuitorul şi rândunica Cheltuitorul și rândunica de Alecu Donici Un tânăr foarte bun, dar prea cheltuitor, Luând în stăpânire O bună moștenire, În vreme de un an, rămase pe ușor, Și tot ce mai avea acum era o blană, Păstrată prin prilej că timpul sta de iarnă; Iar cine nu-i de mic cu frigul învățat În blană foarte crede. Dar într-o zi mergând după împrumutat, Din întâmplare el o rândunică vede. Găsește-ndată negustori Și ia pe blană bănișori. Căci rândunelele, cum zic din însemnare: A primăverii dulci sunt bine-vestitoare. El însă au uitat proverbul bătrânesc: Că-o floare nicidecum nu face primăvară. Și iată, se stârnesc Furtune, viscole cu ger cumplit afară; Pe uliți scârțâie omătul făinos; De prin ogeaguri fum ca iarna gâlgâiește; Și cel mai sărăiman la foc se încălzește. Iar tânărul meu, trist, flămând și friguros, Pornește în surtuc de-acasă Să capete vro masă. Dar cum la uliț-au ieșit, Pe rândunică el o vede înghețată Și, tremurând de frig, îi zice: "Blestemată! Pe faptă-ți ai pierit! Așa ți se cuvine; Căci fără blană eu sunt astăzi pentru tine." Nu vreau s-ating pe nime, Dar ...