Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru PICIOARE
Rezultatele 531 - 540 din aproximativ 829 pentru PICIOARE.
Dimitrie Anghel - Jertfa Jertfa de Dimitrie Anghel Publicată sub titlul "Trandafirii roșii", în Sămănătorul , II, 11, 16 martie 1903, p. 162—165. Semnat : Teofil Jianu. Ca o floare era fata împăratului între florile ei, și flori de cîmp ori flori rare de grădină, toate-și întorceau fața spre dînsa ca spre o stăpînă. Și unde odrăslește pămîntul flori și ramurile copacilor urzesc umbră, acolo se aciuiază și cuiburi, și toate gîngăniile se strîng, ca să aibă soarele pe ce-și împrăștia razele, și oglinzile acelea pe care le-a lăsat Dumnezeu omului : ochii să le poată răsfrînge în ei și să se veselească. Naltă și zveltă, pe unde trecea, vîntul avea grijă s-o ia înainte și, aplecat pe gura scorburilor, să-i cînte ca dintr-un nai uriaș tot soiul de melodii. Cucii își amestecau și ei nota lor stingheră, gheonoaiele băteau și ele la răstimpuri măsura, măruntele păsări împrăștiau cascade de triluri. Gîngăniile mici, fărîmăturile acestea de nestemate împrăștiate pe fața pămîntului, urcau încet pe poala rochiei ei albe și încremeneau locului, împodobind-o ca niște juvaere. Rîndunelele și lăstunii o înconjurau în cercuri nebune, împrospătîndu-i aerul cu aripele lor. Miresmele o întîmpinau pretutindeni, ...
Dimitrie Anghel - Povestea celor necăjiți
Dimitrie Anghel - Povestea celor necăjiţi Povestea celor necăjiți de Dimitrie Anghel Publicată în Ramuri , VI, 7, 21 nov. 1910, p. 97—101 A fost odată un biet om necăjit ca vai de capul lui. Și nu era prost creștinul, dar o piază rea i se punea de-a curmeziș, așa că tot ce făcea îi ieșea pe dos. Muncea din răsputeri omul și abia ce putea să încropească după multe trude și necazuri câțiva bani, că o năpastă și da peste el, de-l lăsa și mai sărman ca mai înainte. Dar toate astea nu-i abăteau puterile, căci sădise, se vede, Dumnezeu într-însul viață de prisos ca să poată suferi mai bine. De la un timp și-a dat el cu gândul că poate locul unde i se nemerise să stea și să muncească e blăstămat. Și luându-și ce bruma îi mai rămăsese, se mută cu sărăcie cu tot aiurea. Dar nici acolo nu-i fu mai acătărei. În sfârșit, toate i se înturnau împotrivă, până ce la urma urmei se hotărî să-și încrucișeze mânile pe pept și să aștepte moartea liniștit. Și stând el așa, și privind în ...
Emil Gârleanu - Nadişanca Nadișanca de Emil Gârleanu Boier bogat, bun la inimă și cu slăbiciunile lui ca fiecare om. Așa, printre alte slăbiciuni mai mici, avea una mare, foarte mare: ținea, ca la ochii din cap, la Bălanul dumisale, un cal bătrân care de-abia mai ducea acum nadișanca în care se încerca să steie chipeș, cu brațele întinse pe hățuri, cu biciul în mâna dreaptă, boierul Gavril conul Gavrilaș. Pentru că iubea atât de grozav Bălanul, ținea tot pe atâta la nadișancă; nu se putea gândi la cal fără să nu-și amintească și de tovarășa lui de călătorie. Pe Bălan îl avea de mult; să-l fi cumpărat acum douăzeci de ani, un mânzoc pe atunci. L-a mai ținut un an și, cum împlinea trei ani și jumătate, i-a cumpărat, pe măsura lui, din iarmaroc de la Frumoasa, o nadișancă nouă-nouță, pe toate părțile cu flori asemănătoare cu cele de pe lăzile de Brașov, de care casa boierului era plină, ca pe atunci. Un an întreg și-a plimbat boierul soția, pe coana Casuca, linișteasc-o Dumnezeu, în nadișanca trasă de căluțul sprinten, învârstat de niște hamuri rusești ...
Emil Gârleanu - Patima Patima de Emil Gârleanu Din fundul canapelei unde stam împreună, eu și căpitanul, se vedea tocmai în a treia odaie, unde începuse jocul de cărți. Se vedea bine fața slabă, suptă de nesomn, a gazdei. Îi zăream mișcările nervoase ale capului, puțin piezișe, îndreptate către vecinul din stânga, un profesor, venit de curând în oraș, al cărui fel de joc nu se cunoștea încă. Se lămurea, în toată grosimea lui, în celalt capăt al mesei, trupul maiorului, plecat peste masă, într-aceeași înclinare caraghioasă cum obișnuia să se lase peste gâtul calului, la instrucție, pe câmp. În vreme ce partenerul al patrulea, prefectul județului, cu spatele la noi, sălta din când în când, cu aceeași săritură de om înțepat pe neașteptate. Am privit câtăva vreme acest tablou tăcut: nu se auzea o vorbă. Apoi căpitanul îmi trecu o mână pe după mijloc, îmbiindu-mă în odaia din fund, tocmai în sufragerie. Aici cerurăm două pahare cu ceai. M-am așezat la masă. Căpitanul era însă nervos, nu își găsea astâmpăr. Mă întrebă deodată: — Ce te face să nu joci cărți? — Nu știu, i-am răspuns, dar simt că niciodată n- ...
Grigore Alexandrescu - Bistrița (Încheiere)
Grigore Alexandrescu - Bistriţa (Încheiere) Bistrița (Încheiere) de Grigore Alexandrescu Coborându-ne de la peșteră, însoțiți de vuietul Bistriței, ce curgea în vale, luarăm o potecă ce duce la Arnota, mică biserică, spre miazănoapte, așezată la o înălțime de două ori mai sus decât peștera; deși Arnota se vede din curtea mănăstirii, dar îndată ce începi a sui, desimea pădurii și înălțimea vechilor stejari îți ast- upă vederea. Nimic nu îți spune că te-ai apropiat, decât lătratul câinilor ce te presimt și vestesc părinților că le vine o vizită. Ne mirarăm de iuțeala cu care suia călugărul nostru, căruia mulțimea anilor trebuia să-i fi slăbit puterile, dar care nu se arăta nicidecum obosit, în vreme ce noi avurăm trebuință să ne odihn- im în multe rânduri; iată ce e deprinderea. Pe muchia dealului, afară de zidurile Arnotei, este un foișor de lemn, pereții căruia sunt acoperiți cu numele fiecărui vizitator credincios care a avut răbdare să se suie acolo. Între alte nume citirăm pe al unei dame cunoscute și un fel de aforism scris de aceeași mână împotriva bătrânelor cochete care se joacă cu liniștea familiilor și-și fac o proprietate din bărbații altora; ...
Grigore Alexandrescu - Viața câmpenească
Grigore Alexandrescu - Viaţa câmpenească Viața câmpenească de Grigore Alexandrescu Dlui V. G. C. Așa, simpla viețuire Eu știu să o prețuiesc Și de acea fericire Voi bucuros să-ți vorbesc. Dar florile și verdeața, Apusul și dimineața, Și fluierul câmpenesc, Cu patimi, cu chinuri grele, Cu starea inimii mele, Nicicum nu se potrivesc. Departe de-acele locuri, Ce poate m-ar fi-nsuflat, De țărăneștile jocuri Ce-adesea m-au încântat, Cuprins de nemulțumire, De grijă și de mâhnire, De soarta mea ocolit, În rele ce mă-mpresoară, Ce gânduri, idei omoară, Duhul își pierde puterea: E greu să descrii plăcerea, Când sufletul e mâhnit. Însă a mea mulțumire Pentru a ta găzduire Eu tot nu o pot uita, Și cât va sta prin putință Voi pune a mea silință Adevăru-a imita; Măcar în vorbele mele Să pot să găsesc vopsele, Să știu să-ntrebuințez Culorile osebite, Tonurile felurite, Care stilu-nsuflețez; S-arăt atâta simțire, Câtă simțeam mulțumire, Când dulcea serii răcoare În preajmă-mi se întindea, Și patimi sfâșietoare, Ca aburi din lac, din mare Deșertul mi le-absorbea. Cuprinsul, unde odată Împreună-am viețuit, Și plăcerea-adevărată ...
Ion Creangă - Povestea porcului
Ion Creangă - Povestea porcului Povestea porcului de Ion Creangă Cică erau odată o babă și un moșneag: moșneagul de-o sută de ani, și baba de nouăzeci; și amândoi bătrânii aceștia erau albi ca iarna și posomorâți ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Și, Doamne! tare mai erau doriți să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica și noaptea de mare, ședeau singurei ca cucul și le țiuiau urechile, de urât ce le era. Și apoi, pe lângă toare aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânșii: un bordei ca vai de el, niște țoale rupte, așternute pe laițe, și atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca și mai tare, căci țipenie de om nu le deschidea ușa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii! În una din zile, baba oftă din greu și zise moșneagului: — Doamne, moșnege, Doamne! De când suntem noi, încă nu ne-a zis nime tată și mamă! Oare nu-i păcat de Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casa fără de copii nu cred că mai este vrun Doamne-ajută! — Apoi dă, măi babă, ce putem noi ...
Ion Creangă - Prostia omenească
... ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci și nouă de ocă de fer la un picior și tot i se părea că-i ușor. Cică era odată un om însurat, și omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta ...
Ion Luca Caragiale - 1 Aprilie
Ion Luca Caragiale - 1 Aprilie 1 Aprilie de Ion Luca Caragiale UN TÂNĂR (aer și maniere de mic impiegat, costum cam sărăcuț, dar curățel; jiletca, foarte deschisă, lasă să se vază pieptul cămășii de coloare ; mănuși, țilindru; floare-n piept; baston subțire) Eu mărturisesc drept, cum am spus și la jurați, eu, domnule președinte, i-am zis lui Mitică: nu-mi plac glume de astea! Adică nu că mi-era frică de ce s-a-ntâmplat... nici nu mă gândeam! dar vorba e, nu-mi plac mie astea; că eu îl știam cine e Mișu, laș! și n-are curaj; mi-era frică să nu pățim cu el cum mai pățisem o dată, când s-a-ntâmplat la Hierestrăul Vechi bătaia cu mizerabilii ăilalți, care ne-a atacat, și Mișu de frică a fugit și s-a ascuns undeva... După ce s-a isprăvit bătaia — că (sever) i-am pus pe goană pe mizerabilii, care se lăuda că o să ne-o facă ei, că sunt de la parchetul general; da... am lucrat... teribil (învârtește bastonul repede) — l-am căutat pe Mișu pân toată grădina, ...
Ion Luca Caragiale - 25 de minute...
Ion Luca Caragiale - 25 de minute... 25 de minute... de Ion Luca Caragiale ... Fiți toți joi în gară la-nălțimea patriotismului vostru, care nu s-a dezmințit niciodată, mai ales în așa plăcute, putem zice chiar fericite ocaziuni! Cetățeni!! Săptămâna viitoare este o zi solemnă pentru orașul nostru!!! Astfel se-ncheia proclamația adresată de câteva zile de părintele orășelului Z... către administrații săi, afișată pe cale publică și reprodusă în capul ziarului oficios Sentinela Ordinii cu acest frumos motto: Evenimentele mari fac totdeauna să tacă micile pasiuni! Toată lumea era în adevăr plină de entuziasm, deși Drapelul Libertății, dirijat de decanul avocaților, își termina articolul său de fond cu cuvintele: ... Vom căuta să fim cât se poate mai parlamentari, în zadar mișeii de la primărie convoacă lumea la gară! Declarăm sus și tare că joi nu va fi entuziasm, ci numai o meschină și dezgustătoare paradă oficială. Să înceteze dar cu infamele lor mistificațiuni!... Săptămâna viitoare nu poate fi o zi solemnă; ea nu va fi decât un moment trist pentru concetățenii noștri! Directorul, care era însărcinat a gira afacerile prefecturii districtul neavând deocamdată titular la citirea acestor șiruri răutăcioase, a șoptit cu ...
Ion Luca Caragiale - Accelerat no. 17
Ion Luca Caragiale - Accelerat no. 17 Accelerat no. 17 de Ion Luca Caragiale Un individ purtând pe umeri o șubă largă, cu o căciulă mare pe ceafă, stă la masă în restaurantul Gării de Nord și bea ceai. Are un geamantan de pânză cu cercuri de tinichea alături pe un scaun, și pe masă un sac de piele neagră, prin mănușa căruia își ține petrecută bine mâna stângă până la încheietura brațului. După figură, după maniere și port, trebuie să fie vreun negustor, ori arendaș din provincie. Un domn bine îmbrăcat, blană cu guler de astrahan și căciuliță asemenea, bea cafea la altă masă, fumează și se uită din când în când către provincial, care nu ia seama de loc că-l observă cineva. În același timp, domnul trage cu ochii la ușă: așteaptă desigur pe cineva, și cu nerăbdare. Negustorul plătește ceaiul. Îndată, iată și hamalul vine să-i spună că trenul a tras la peron; îi ia geamantanul de pânză și vrea să-i ia și sacul de piele, ca să-l ușureze pe pasager; dar acesta își trage repede mâna cu sacul și refuză serviciul. Sacul nu e mare, dar trebuie să fie greu, ...