Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru ICOANĂ
Rezultatele 51 - 60 din aproximativ 300 pentru ICOANĂ.
... bine. Tu semănai cu tat'tău și frate-tău cu mine...â€� Aicea a-ncetat... Ș-un ochi de disperare ținti pe o icoană A sîntei născătoare, zicînd : — „În orice goană A soartei te-am chemat !â€� — „Tata spunea odată c ...
Constantin Stamati - Lauda lui Dumnezeu
... lanțul totimei... Sunt încheietură luminelor cu raze, Și sunt plăsmuirea cea mai definită, Și sunt singur centru a tot ce viază, Și dumnezeirei icoană smerită. Trupul meu de țărnă în praf putrezește, Iar pe tunet mintea îl povățuiește. Sunt înger și vierme, sunt sclav și domn mare; Deci de ...
Dimitrie Anghel - A patra Parcă
Dimitrie Anghel - A patra Parcă A patra Parcă de Dimitrie Anghel Harnice, posomorite și sinistre torc cele trei surori la lumina lividă a opaițului ce le luminează. Severă ține una în mîna-i vestejită furca fatală, cu lîna albă și neagră din care scapătă un fir de întuneric și altul de lumină ; cu luare-aminte învîrtește cealaltă fusul neastîmpărat pe care vine să se cercuiască firul; implacabilă și nerăbdătoare așteaptă ce-a de-a treia cu ascuțita-i foarfecă gata să întrerupă deșirul. O vorbă nu-și spun, căci ce-ar putea sa-și spună ? Un zîmbet nu schimbă, căci gurile lor nu-s făcute să zîmbească ; o înduioșare nu trece în ochii lor, căci ele n-au vreme să se înduioșeze. În albul lor veștmînt, pe care joacă lumina albastrului opaiț ca pe niște giulgiuri, cele ce n-au cunoscut divinul farmec al tinereții, nici bucuria ce-o resimte frumusețea în fața oglinzii, nici reveriile dulci ce le dă amorul, torc înainte nesfîrșita lînă ce-o scapătă caierul înfrățind firul de lumină și firul de întuneric pe care așteaptă să-l taie recele fier al foarfecei... Sinistră toarce ...
Dimitrie Anghel - Ceasornicul bunicii
Dimitrie Anghel - Ceasornicul bunicii Ceasornicul bunicii de Dimitrie Anghel Publicată sub titlul "Fantoma amintirii", în Revista democrației române , I, 29, 26 sept. 1910. p. 1140—1142. Urmez o stradă cunoscută, pe care am străbătut-o atîția ani de zile, și fără să mă gîndesc la năvala anilor care au curs peste mine, de cînd trăiesc departe, mi se pare ciudat că prin grădini nu văd aceiași pomi, la geamuri aceleași figuri cunoscute. Aci își apleca ramurile un cais, și dincolo, noaptea, nălucea un arțar alb ca o fantomă. Oprit lîngă un grilaj de fier, îmi reazim capul ca să privesc înlăuntrul unei curți, și nu mai recunosc vechile case în care am stat. Străinul care s-a mutat și-a pus pecetea lui. E tăcere, nu văd nici o trăsură la scară, nici o siluetă de misit, nici o umbră de cerșetor. Și totuși, stînd afară, mă strecor, cu gîndul înlăuntru urc scările, trec ușurel prin ganguri și intru în odaia unde am copilărit. Cu puterea amintirii așez lucrurile la loc, covoarele vechi cu flori șterse, iconostasul în firida din părete, rînduiesc icoanele îmbrăcate în argint, aprind candela, apoi, făcîndu-mă copil, îngenunchi o clipă ...
... bogatul verde de afară al copacilor. Un covor moale îi amuția pașii, mînunchiuri de romanițe albe stropite încă de rouă rîdeau pe marginea vazelor, o icoană ciudată adusă de la Sfîntul Mormînt sta aninată la căpătîiul paturilor învălite cu un creton stropit cu flori albastre și, cum numai un divan lipsea ...
Duiliu Zamfirescu - La lună La lună de Duiliu Zamfirescu E noaptea caldă. Stelele ușoare Clipesc din gene, line, depărtate. Pe iazul morii apa nu mai bate; Pe dealuri focul cel din urmă moare. Privind pe ceruri căile stelate, Adorm în lumea lor fermecătoare. În somn răsare luna gânditoare Și umple bolta de singurătate. O simt cum trece, clară, tot mai clară, Pe-nchipuitul arc al hemisferei; O simt, dar nu o pot privi-n afară. Această nouă formă a durerii Tu o cunoști... Revino mâne sară, Icoana castă a nemângâierii!
Duiliu Zamfirescu - Ofelia Ofelia de Duiliu Zamfirescu Pe cap cu veștedă cunună, Cu ochii mari sub gene plînse, Cu brațele de sine strînse, Privește, mută, către lună, Salcîmii, prinși ca de fiori, Au nins pe apa de pe prund, Încununînd cu albe flori Icoana stelelor din fund. Dar iat-o, a ajuns la rîu; În juru-i rochia și-o strînge, Dintr-un salcîm un ramur frînge Și floarea și-o anină-n brîu. Apoi, pe apa curgătoare, Cu fața către cer senin Și-ntinde brațele și moare: Suflet, în lumea lui, străin. Pe sub frunzișul înverzit, Sub bolți feerice de stele, În cîntece de păsărele, Convoiul trece liniștit. În lungul vremii, călător, El se tot duce și se duce, Căci moartă-i moarta din amor: Nici țintirim, nici semn de cruce. (
Duiliu Zamfirescu - Versuri heterometre albe
Duiliu Zamfirescu - Versuri heterometre albe Versuri heterometre albe de Duiliu Zamfirescu Lui Leopardi Ca cerul munților, limpede, Adânc, ca a nopților stele, Tu ești a durerii imagine, O, tânăr cu palidă frunte. Pe ochii tăi mari, suferințele Întins-au zăbranic de ceață, Sub care întorsu-s-au, singure, Spre tine privirile tale. Văzut-ai acolo imaginea Atâtor splendori îngropate Încât de atunci închinatu-ți-au Trecutului toată viața. Cum vine prin desele negure O rază din stinsul luceafăr, Și timidă luptă cu spațiul, De lumea de azi doritoare; Așa din a speței flacără Pornit-a scânteia iubirii Și-n tine aprins-a tot farmecul Amorului fără speranță. Atunci ai crezut că-n Aspasia Natura pusese răsunet Din mersul armonic al zorilor Spre calda viață a zilei; Și iar ai crezut că în Silvia Pusese poetica umbră Din geana luminii ce tremură În lungul crepuscul al serii. Dar nu era nimeni să semene Duioasei icoane din suflet. De-abia dacă floarea pustiului, Ginestra, cu galbene ramuri, Mișcând pe a clipelor aripă, Ușor adia pentru tine; De-abia dacă luna patetică, Plutind pe deasupra pădurii, Venea din ...
Emil Gârleanu - Musculiţa Musculița de Emil Gârleanu În odaie e tăcere. Prin fereastra deschisă soarele scoate sclipiri din sticlăria de pe poliți. În fața iconostasului clipocește candela. Pe masa din mijloc stă deschis, uitat acolo de către copiii sfinției-sale, un ceaslov vechi, scorojit și unsuros. O musculiță, cât o gămălie, strălucitoare ca un licurici, intră bâzâind, să caute ceva dulce de gustat. Zboară încolo și-ncoace. Se uită prin străchini, se așază pe marginea unui pahar, se plimbă pe la icoane, ca și cum s-ar închina, ba intră până șin potcapul cel nou, pe care plodurile îl așezaseră pe pat cu fundul în jos și-l prefăcuseră într-un cuibar de ouă roșii, căci e Paștele. Nimic... În sfârșit, dă Dumnezeu și ajunge și la măsuță, drept deasupra ceaslovului. Se lasă ușoară, zbârnâind mulțumită, pe foaia unsuroasă, pe ale căreia colțuri de sus picăturile de ceară stau ca niște peceți. E doar obișnuită cu cărțile bisericești; nu o dată ieșise sătulă din biserica de peste drum. E atâta hrană pe foile îngroșate parcă de urmele degetelor tăvălite prin grâul dulce al colivelor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste ce căuta: o pată, ...
Friedrich Schiller - Resignațiune
... fălești? Măreață pentru că e cu coji acoperită, A spaimelor-ne proprii umbră-nurieșită, Pe-oglinda cea pustie a conștiinței omenești. Icoană mincinoasă de ființi viețuitoare  Mumia timpului  De balsamul speranței ținute în răcoarea A groapei locuință; nu aceștÄ›a oare ...
Gavril Romanovici Derjavin - Lauda lui Dumnezeu
... lanțul totimei... Sunt încheietură luminelor cu raze, Și sunt plăsmuirea cea mai definită, Și sunt singur centru a tot ce viază, Și dumnezeirei icoană smerită. Trupul meu de țărnă în praf putrezește, Iar pe tunet mintea îl povățuiește. Sunt înger și vierme, sunt sclav și domn mare; Deci de ...