Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru CERTAT
Rezultatele 51 - 60 din aproximativ 151 pentru CERTAT.
Mihai Eminescu - Demonism Demonism de Mihai Eminescu O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie Bătute-n ea și soarele-i fereasta La temnița vieții. Prin el trece Lumina frântă numai dintr-o lume Unde-n loc de aer e un aur, Topit și transparent, mirositor Și cald. Câmpii albastre se întind, A cerurilor câmpuri potolind Vânăta lor dulceață sub suflarea Acelui aer aurit. Acolo stă la masa lungă, albă, Bătrânul zeu cu barba de ninsoare Și din păhare nalte bea auroră Cu spume de nori albi. Și îngeri dulci În haine de argint, frunți ca ninsoarea, Cu ochi albaștri cari lin lucesc Și-ntunecat în lumea cea solară, Cu sânuri dulci, ca marmura de netezi, Îi mângâi barba lungă,  și razim capul De umerii bătrâni cuprinși de plete. Și colțuroasa-i roșie coroană, De fulger împietrit, lucește-n aer Sălbatec. Iar un înger ... cel mai blând, Îngenuncheat l-a lui picioare cântă Pe arfa sa și aerul roșește De voluptatea cântecului său... Nu credeți cum că luna-i lună. Este Fereastra cărei ziua-i zicem soare. Când îngeri cântă de asupra raclei În lumea cerurilor  ele-albesc. Și nu mai pătrund raze ...
Mihai Eminescu - Dragoste adevărată
Mihai Eminescu - Dragoste adevărată Dragoste adevărată de Mihai Eminescu Dragoste adevărată De fecioară prea curată; Tânără-ntineritoare, Dragoste de fată mare; Însă plină-i de durere Dragostea cea de muiere, De durere și de haz, De dulceață și necaz; Îndărătnică și dragă Cată ceartă ziua-ntreagă, Iară sara se împacă, Că tot ție va să-ți placă; Dragostea de la muieri E cu sare și piperi, Nu-i lihnită și dulceagă, Zi cu zi în foc te bagă, E războinică, fierbinte Și cu capul fără minte; Dragostea de la muiere E ca fagurul de miere, Dar un fagur pipărat, Dulce când e supărat, Că-i răstită și cu toane, Nedusă pe la icoane; Ochii negri amândoi Îți dau pururea război, Gura cea cu zâmbetele, Tare-ți poartă sâmbetele Ș-acel drac cu mâni subțiri Cu mânie în priviri Tot mai scump pe zi ce
Mihai Eminescu - Glossă Glossă de Mihai Eminescu Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi și nouă toate; Ce e rău și ce e bine Tu te-ntreabă și socoate; Nu spera și nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe, Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte?... Tu așează-te deoparte, Regăsindu-te pe tine, Când cu zgomote deșarte Vreme trece, vreme vine . Nici încline a ei limbă Recea cumpăn-a gândirii Înspre clipa ce se schimbă Pentru masca fericirii, Ce din moartea ei se naște Și o clipă ține poate; Pentru cine o cunoaște Toate-s vechi și nouă toate. Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui Joace unul și pe patru Totuși tu ghici-vei chipu-i, Și de plânge, de se ceartă, Tu în colț petreci în tine Și-nțelegi din a lor artă Ce rău și ce e bine. Viitorul și trecutul Sunt a filei două fețe, Vede-n capăt începutul Cine știe să le-nvețe; În prezent le-avem ...
Mihai Eminescu - O, te-nsenină, întuneric rece...
Mihai Eminescu - O, te-nsenină, întuneric rece... O, te-nsenină, întuneric rece... de Mihai Eminescu O, te-nsenină, întuneric rece Al vremei. Înflorește-n neagra-ți Speluncă umedă ca ebenul cel topit, Fă ca să strălucească pe-acea cale Ce duce-n vecinicie toate-acele Ființe nevăzute, cari sunt , Deși trec nesimțite, ca și vremea Ce vremuiește-adânc în tot ce e. Să văd trecând în haină cuvenite Acele gânduri, ce-atunci când apar Nemuritoare par, pentru c-apoi Nici să nu știi cum de au dispărut. Din mintea secolilor lungi, greoi  Ca și când n-ar fi fost. Câte ființe Ar trebui să treacă pe-a ta cale: Unele mândre, țanțoșe, regale, Cu-ncoronată frunte  îmbrăcate În purpură; altele dulci, cu ochii Moi, mari, albaștri... albe ca și crinul, Mișcând a lor corp voluptos, ce-nvită Mai aruncând priviri de muritoare, Mai căutând iubire, ca sirene; Unele-nchipuite, alte tâmpe, Unele aspre, altele duioase, Toate cerând brevet la nemurire Și toate strecurându-se cu toate astea Pe calea care duce la orașul Uitării, îngropat de vecinicie. Dar deasupra-astei mulțimi pestrițe De gânduri trecătoare, vezi departe Munții de vecinici gânduri ridicând ...
Mihai Eminescu - O, te-nsenină întuneric rece...
Mihai Eminescu - O, te-nsenină întuneric rece... O, te-nsenină, întuneric rece... de Mihai Eminescu O, te-nsenină, întuneric rece Al vremei. Înflorește-n neagra-ți Speluncă umedă ca ebenul cel topit, Fă ca să strălucească pe-acea cale Ce duce-n vecinicie toate-acele Ființe nevăzute, cari sunt , Deși trec nesimțite, ca și vremea Ce vremuiește-adânc în tot ce e. Să văd trecând în haină cuvenite Acele gânduri, ce-atunci când apar Nemuritoare par, pentru c-apoi Nici să nu știi cum de au dispărut. Din mintea secolilor lungi, greoi  Ca și când n-ar fi fost. Câte ființe Ar trebui să treacă pe-a ta cale: Unele mândre, țanțoșe, regale, Cu-ncoronată frunte  îmbrăcate În purpură; altele dulci, cu ochii Moi, mari, albaștri... albe ca și crinul, Mișcând a lor corp voluptos, ce-nvită Mai aruncând priviri de muritoare, Mai căutând iubire, ca sirene; Unele-nchipuite, alte tâmpe, Unele aspre, altele duioase, Toate cerând brevet la nemurire Și toate strecurându-se cu toate astea Pe calea care duce la orașul Uitării, îngropat de vecinicie. Dar deasupra-astei mulțimi pestrițe De gânduri trecătoare, vezi departe Munții de vecinici gânduri ridicând ...
Mihai Eminescu - Tăceți! Cearta amuțească...
Mihai Eminescu - Tăceţi! Cearta amuţească... Tăceți! Cearta amuțească... de Mihai Eminescu Tăceți! Cearta amuțească  E-o oră grea și mare, Aripele ei negre în ceruri se întind, Astfel lumea-amuțește la-ntunecări solare, Astfel marea-amuțește, vulcane când s-aprind; Când prin a vieții visuri  oștiri de nori  apare A morții umbră slabă cu coasa de argint Tăceți! Cum tace-n spaimă a Nordului popor Când evul asfințește și dumnezeii mor. Aduceți-vă aminte de-acele nalte poze De frunțile-n lumină a vechilor profeți; Pe un pustiu de piatră, pe cer d-azur și roze Trecu un stâlp de flacări ce lumina măreț Și-n fruntea unui popol  pierdut în chin  e Mose, Și sufletul lui mare, adânc și îndrăzneț, Prevede că în sânul pierdutului popor E viitorul lumei ș-al ei mântuitor. El n-a văzut pământul promisiei divine, Viața lui se stinse în munții slabi și suri, Corpul i-l poartă-ntregul pustiu fără de fine, O ginte-ntreagă poartă a lui învățături. Ca-nmormântată-n secoli, cenușa lui rămâne, Dar spiritu-i sfăramă înalții, vechii muri De Iericho ...
Panait Cerna - Mama (Cerna) Mama de Panait Cerna I Din vârsta fericirii fără minte Icoane dragi mi-apar mereu-nainte : De lume răzlețită și sfioasă, În ramă de salcîm zăresc o casă. Și-n casă, într-un colț întunecat, Văd un copil de mama lui certat. El mâinile și-ntinde spre iertare, Dar ea-i tăcută și nendurătoare. Din toți câți trec, nu-i nimeni să-l aline! Și plânge-năbușit copilul – Ș-adoarme în suspine. Dar peste noapte-o biruiește dorul – Din somnu-i sare muma, Și spre ungherul unde-i doarme-odorul Pășește-n vîrful degetelor numa. Pe somnul lui cel fin Duioasă se-nclină ; De-al vieții sale chin Un zâmbet i-animă. Zbucnește fără’ zăgaz Iubirea ei mută – Și plânsul lui obraz Plângând îl sărută. Și mii de mângâieri Pe creștet i-adună – De ziua cea de ieri Ce dulce-l răzbună! El simte cum s-apleacă peste dânsul O umbră bună ce l-ar dezmierda – Și-ntr-un suspin, pe cînd ea-i șterge plânsul, Întinde brațele lui mici spre ea. De gâtul ei s-atârnă în neștire – Toți îngerii din ceruri îi sînt frați! Învăluiți de- ...
Traian Demetrescu - Duşmani Dușmani de Traian Demetrescu Eram prieteni vechi, odată, Ba din din același sat, Și pentr-o 'mpărăție 'ntreagă Noi nu ne-am fi certat. Dar într-o zi de sărbătoare, Mergînd pe cîmp agale, C-o fată, dintr-un sat aproape, Ne-am întîlnit în cale. „A cui ești, fa?â€� — i-am zis în treacăt „Ia stăi din mers o leacă...â€� „A cui să fiu?â€� — ea ne răspunde, „A cui o ști să-mi placă...â€� Atît a trebuit: o vorbă, Și-un semn cu salba mîinii, — Și dintr-o vorbă de muiere Azi ne mîncăm ca
Traian Demetrescu - Necredincioasa
Traian Demetrescu - Necredincioasa Necredincioasa de Traian Demetrescu Cu trup înalt și mlădios, subțire Ca un salcîm crescut abia de-o vară, Ea pare că sosește dintr'o țară Întrevăzută în închipuire... C'un gest te farmecă de 'nfiorare. Sau de te-atinge cu matasa rochii, Sau de-o zărești zîmbind, sau de-i vezi ochii Primejdioși ca nopțile pe mare... O! glasul ei! — acorduri de cuvinte, — Blajin, duios, ca plînsul unor strune, — Eu îl ascult și'l cred, ori-ce mi-ar spune, Cum cred bătrîniî 'n cărțile lor sfinte... Adese-ori mă ceartă, dar știu bine Mai dulce 'n urmă o să mă desmierde; Și sufletu-mi în sufletu-i se pierde, Precum o rază 'n zările senine... Ce'mi pasă dacă, e necredincioasă!... Urască-mă sau uite-mă... tot una... Ea m'a iubit, — păstrîndu-și tot-de-auna Virtutea ei: să fie 'n veci
Traian Demetrescu - Unei iubite
Traian Demetrescu - Unei iubite Unei iubite de Traian Demetrescu Mă-mbată glasul ei blajin Și părul ei lăsat pe spate... Ea mă iubește ca pe un frate, Ca pe-un copil orfan, străin. Se uită-n ochii-mi cînd suspin, Mă ceartă-ades cu bunătate, Mă-mbată glasul ei blajin, Și părul ei lăsat pe spate... În fața-i stau, tăcut, senin... Și uit de-a vieței răutate Cînd mînile-i, ca inspirate, Scot din clavir un plîns divin... Mă-mbată glasul ei
Vasile Alecsandri - Sfârșitul iernei
Vasile Alecsandri - Sfârşitul iernei Sfârșitul iernei de Vasile Alecsandri S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii [1] . Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt. Lumina e mai caldă și-n inimă pătrunde; Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde. Pâraiele umflate curg iute șopotind, Și mugurii pe creangă se văd îmbobocind. O, Doamne! iată-un flutur ce prin văzduh se perde! În câmpul veșted iată un fir de iarbă verde Pe care-ncet se urcă un galbin gândăcel, Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel. Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare, Un gândăcel, un flutur, un clopoțel în floare, După o iarnă lungă ș-un dor nemărginit, Aprind un soare dulce în sufletul uimit! ↑ Românul caracterizează sub forme poetice sau glumețe toate variațiile timpului. Astfel, îi place a numi zilele Babei, zilele cele dentâi ale lunei mart ( giboulĂ©es de Mars ), pretinzând că ele sunt nesuferite, ca o babă care se ceartă necontenit, și plânge, se bocește și nu lasă pe nime în pace. Însă adevărata denumire de zilele Babei e ...