Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru CA ȘI CUM
Rezultatele 51 - 60 din aproximativ 1929 pentru CA ȘI CUM.
Dimitrie Anghel - Floarea de aloes
... un pas abia simțit. O umbră ghemuită, ca motanii negri ce-i vedeam întovărășind zînele rele în cărțile mele de povești, se zugrăvi pe parchet și un glas îndepărtat ca și cum ar fi venit printr-un zid, îngînă : — Am adus cheile. Și mănunchiul de chei, sunător, își zugrăvi și el umbra ca un buchet de alge vii. Afară, în dreptul ferestrelor mari, deschise, un stol fulgerător de porumbei trecu umplînd cu freamătul aripelor odaia. Păsările acestea ce ... umerii mei ca și cum ar fi vrut să mă facă să îngenunchi. O privire de mustrare trecu în ochii bătrînei, care luciră o clipă cum lucesc geamurile aburite de ceață cînd aprinde cineva îndărătul lor un chibrit, dar tata nu luă în seamă acestea, și după ce mai făcu o dată ocolul odăii, frecîndu-și mînele cu mulțumire, deschise o altă ușă. Scoarțe și chilimuri vechi în fel de fel de ape, flori culese cu răbdare din grădini imaginare, arabescuri ciudate cusute în fir și în rîuri de mărgele, crini uriași și garoafe de sînge se îmbinau, maci purpurii își revărsau somnul din potire. Asurziți, pașii nu trezeau un zgomot. Un policandru uriaș atîrnînd de tavan, învăluit
... la infinit înflăcărata lui proză. Vara hoinărește prin păduri, așa urît și șchiop cum a fost înzestrat de Hera, aprinde ici o pădure ca să-și lumineze drumurile înnoptate, întinde un covor de jăratec peste o miriște, urcă greoi povîrnișul vreunui vulcan și, scormonind în cenușile reci, suflă cu grijă în cel din urmă tăciune ce stă gata să se stingă, întîrzie în cine știe ce iesle părăsită ... ca și cum s-ar fi înădușit, își încorda puternicii umeri și ridică acoperișul, ieșind afară pe sub streșini, în mii de limbi de foc, ca să caute aer și să respire. Aerul însă, pătrunzînd, răzbi înapoi norii de fum, și șăgalnicul zeu, cu toată obișnuința plămînilor lui încercați, simțind că se covîrșește, își înfipse creștetul și, ridicînd cu totul coperișul, ieși afară sub cerul liber, uimind cu strălucirea lui nenumăratul norod al celor de sus, ca și al celor de jos, care se adunase ca să-l privească. Împodobit ca pentru o sărbătoare ieșea acum cel ce își petrecea viața mai mult sub pămînt, fluturînd mătăsuri roșii, verzi și ...
Ioan Slavici - Păcală în satul lui
... ce va zice lumea; Păcală ținea și el să rămână așa într-un unghi al casei, într-un șopron, în pridvor, unde o fi, numai ca să nu fie casa pustie. N-avea biata muiere încotro, trebuia să-l primească, dar îi și spuse să se culce și să doarmă, c-o fi ostenit de drum, sărmanul de el! "Ce-o să mai fie și asta?!" grăi Păcală. El știa că muierile sunt și vorbărețe, și doritoare de a le ști toate câte sunt în cer și pe pământ, iar muierea aceasta nici nu-i povestea nimic, nici nu-l întreba de unde vine, cum a umblat, ce-a mai făcut, ce mai știe... Aici trebuia dar să fie ceva la mijloc, și Păcală, în loc de a adormi, trăgea când cu ochiul drept, când cu cel stâng, ca să vadă cele ce se petrec în casă și împrejurul casei. Nici nu se înseră bine, și muierea începu să fiarbă, să frigă, să coacă, să gătească fel de fel de mâncări, și plăcinte, și un purcel fript, și o coastă opărită cu varză călită. Și apoi rachiuri, și
Ion Creangă - Ursul păcălit de vulpe
... tufă și se lungește în mijlocul drumului, ca și cum ar fi fost moartă. Carul apropiindu-se de vulpe, țăranul ce mâna boii o vede și, crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Țăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape și ... tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă și să ieie pelea vulpii. Însă, cum au pornit boii, vulpea a și început cu picioarele a împinge peștele din car jos. Țăranul mâna, carul scârțâia, și peștele din car cădea. După ce hoața de vulpe a aruncat o mulțime de pește pe drum, bine...șor! sare și ea din car și, cu mare grabă, începe a strânge peștele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la ... te și-ți moaie coada-n baltă, ca mine, și-i avea pește să mănânci. — Învață-mă, te rog, cumătră, că eu nu știu cum se prinde peștele. Atunci vulpea rânji dinții
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Irinel
... eu am priceput devreme de ce sufăr printre oameni, fără a-i urî, iar ei îi urăsc fără să știe de ce. După cum vedeți, nu sunt curajos — ferească Dumnezeu! — dar nici poltron. În fața unui revolver nu tremur. Dacă m-ați vedea cum mă reped printre muncitori — închizând ochii, bineînțeles, — desigur că m-ați crede un erou și n-ați înțelege deloc cum un asemenea cavaler să fie așa de timid în fața domnilor liniștiți și galanți. Dar când vorbesc cu o femeie frumoasă? Ah, femeile, femeile! Nu, nu, ele nu vorbesc ca noi, nu privesc ca noi, nu se mișcă ca noi. Cuvântul lor e cald și amețitor. Unei femei îi e de ajuns tinerețea și deșteptăciunea. Și, dacă e să vă spun drept, eu prefer deșteptăciunea frumuseții. Frumusețea este femeia dinafară, inteligența e femeia dinlăuntru. O frumusețe prostănacă este un farmec mort ... pleca la Slănic ? Irinel tăcea și privea drept înainte. Eram sigur că nu se uita la nimic, că nu vedea nimic. Tăcerea ei mă amenința și îi ziceam, cu glasul pe jumătate, ca și cum ...
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Liniște
... mâinile în buzunar, cu capul plecat în jos, adus de spete, tresărind din vreme în vreme, el mergea încetinel, fără să i se-audă pașii și fără a arunca privirea în lături. Dar cum dete de șoseaua ce mână, suind cotiș, către Nămăești și Rucăr, iuți pașii, scoțând mâinile din buzunarele bluzei. Ridică capul în sus, ca și cum ar fi fost furat de blânda frumusețe a caselor mici, albe, curate și înconjurate cu ogrăzi de pruni și cu porumbiști verzi și fâșâitoare; își plimbă în neștire privirea uimită din platoul Bughii în albia largă și pietroasă a Râu-Târgului. În dreptul unei case mici, pusă cam sub șosea, îngrădită cu lațe și ocolită cu măturică, cu crăițe, cu fasolică și cu flori-domnești, abătu din drum, coborî pe-o potecă, deschise poarta și, fără a se uita îndărăt, intră în curte, se urcă în pridvor și se făcu nevăzut în casă, trântind ușa după el. Firește, mă hotărâi să pândesc în șosea. Dădui târcoale în jurul casei, până când văzui ieșind ... de-alături se auzi iarăși, dar de astă dată vecinul meu mi se păru apucat de furii. Se răstea, ofta, înșira cuvinte fără înțeles, rupea și ...
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Bursierul
... fearele groase... vizita pedagogilor, cari mă făceau să tresar fără să ridic ochii din carte... clasa... zgomotul zvăpăiat al externilor... masa cu duhorile ei... culcarea și bătăile cu pernile... așa de repede veneau una peste alta, că eu, copilul libertății, al seninului și al nemărginirei, îmi simțeam inima rănită și neînțeleasă, chinuită și nemângâiată de nimeni, ea, răsfățata de odinioară! Multe nopți am plâns cu fața în pernele glodoroase. Și când lacrimele se zvântară, mă pomenii altfel de cum fusesem. Strigam; dam dracului; înjuram; ca și ceilalți. În umezeala sălii de meditație, cu băncile murdare și încărcate de litere și necuviințe, cu atâtea chipuri nespălate și oțelite de nevoi, injuriile aveau un mediu prielnic; blestemul plutea în aer: n-aveai decât să-l sorbi și să-l azvârli. Lupta pentru aceeași tablă, pentru aceeași cretă, pentru aceeași lumânare năpădea sângele la cap, smâcea mânele din încheieturi. Pumnii mei începuseră a ... nu fi fost așa de îngustă, așa de lacomă și de laș închinată legilor aspre cari o cârmuiau. Liceul, murdar, ruinat. Uneori mi se părea ca un imens cadavru, iară noi, copiii, ca niște viermi, mișuind într-însul. Porțile se deschideau externilor. Priveam la roiul de școlari
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Sorcova
... Ștefănescu-Delavrancea Publicată în 1885 în ziarul Drepturile omului I Troienele se ridicau namilă până în tinda creștinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârteje și stoluri, repezite în lungul ulițelor, sparte la răspântii și împrăștiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita . Pârtia nu se mai cunoștea. Zăpada îți trecea de glezne și mai bine. Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivățului, se zvârcolea pe loc și, ca și cum ar fi fost sorbit de vetre, se prăbușea îndărat pe gâtul coșurilor. Mahalaua înțepenise îngropată în troiene. Nu se pomenea nici gură de om, nici ... sa și-a luat fața în mâini, o socoti mâhnită de vorbele lui, se repezi la gâtul ei, o mângâie ușor pe tâmple și-i strigă c-un glas între râs și plâns: — Vrei să te sorcovăiesc? Așa cum m-ai învățat tu, mamă?... "Tare ca fierul, iute ca oțelul..." Nu vrei?... "Să înflorești, să mărgărești!", "Nu zic bine?"... "Ca un măr, ca un păr!"... Bălașa, după ce zgârci de trei-patru ori din mâini și din picioare, își veni în simțire ca dintr-un somn adânc. Nică era la gâtul ei ...
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Bunica (Delavrancea)
... pare rău. Ea lăsa fusul, râdea, îmi dăsfăcea părul cârlionțat în două și mă săruta în creștetul capului. Câte-o frunză se dăsprindea din ramuri și cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii dupe ea și ziceam: - Spune, bunico, spune. - Și așa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Și... nu mai putea de părere de rău că nu are copii... Într-o zi veni la el un moș bătrân, bătrân, că-și târa barba pe jos de bătrân și de cocoșat ce era. Și era mic, mic de tot... - Cât era de mic? - Poate să fi fost, așa, cam ca tine. - Va să zică, nu era mic, mic de tot... - Era mic, da' nu așa mic de tot. Și cum veni îi zise: "Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu știi care sunt ramurile unuia și care sunt ale altuia; și când înfloresc nu știi care sunt florile unuia și care sunt ale altuia; și ăști doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură și mere nu fac. Măria-ta, să știi că atunci când or lega rod ăști doi meri, împărăteasa o să rămâie grea și o să nască un cocon cu totul ...
Petre Ispirescu - Înșir-te mărgăritari
... cum să tăiem ale scânduri așa de frumoase? - Eu nu știu; tu dacă nu le vei tăia, eu mă duc și mă dau de râpă. Ca să scape de câra ei, fiul de boier puse de tăie scândurile, făcându-le țăndări mărunte. Iară spurcata astupă toate găurelele casei și puse scândurile pe foc de arseră. Totuși două scânteioare se strecură pe coș și picară în grădină. În locul unde căzură acele scântei, răsări îndată două steble de busuioc. Boierul avea un mielușel ce creștea și el prin curtea lui; acesta scăpând în grădină, mâncă busuiocul, și îndată i se auri lâna. Și așa de frumos se făcu mielul, încât nu se mai găsea pe lume un altul așa de frumos ca acesta. Crăpa fierea într-însa de necaz când văzu mielul; căci țiganca pricepu că acesta nu era lucru curat pentru dânsa. Și după ce mai trecu câtinică vreme, zise bărbatului ei, când îl văzu cam cu voie bună: - Cum aș mai mânca carne din mielul ăla al nostru! - Nici să te gândești la una ca asta, că mie mi-este drag, îi răspunse fiul de boier. Văzu țiganca că de astă dată nu i se prinde vorba, o întoarse la
Mihai Eminescu - Peste codri sta cetatea...
... cetatea... Peste codri sta cetatea... de Mihai Eminescu Peste codri sta cetatea Stăpânind singurătatea... Luna plină strălucea, Din nălțimea cea albastră Bătea tainic la fereastră. Și pe negrele zăbrele Sta domnița după ele, Uitându-se norilor Calea zburătorilor. Părul galben, abia creț, Peste tâmple sta răzleț Și trecând pe după tâmple Ca un val de aur împle Umerele și spinarea Și întreagă arătarea. Și e una la părinți, Cum e luna printre sfinți, Și-ntre fete tinerele Ca și luna printre stele, Și e una chiar sub soare, Cine cată-n ochi-i moare, Ochi izvoare de lumine, Cu mâni albe, lungi și fine Și cu degetele trase, Subțirele, de crăiasă, Și buzele subțirele De-mi zâmbea-ntristat cu ele. Au mai știu povestitorii Ce sunt, oare, zburătorii? Vin din rumenirea serii Și din fundul sfânt al mării, Vin din ploaia cea cu soare Și din dor de fată mare. Iară umbra norilor, Calea zburătorilor, Căci îi vede Cine-i crede, Le năzare La oricare L-a chemat ... de noapte îmi e teamă; Toate umbrele mă cheamă, Tricolici mă prigonesc, Iar babele mă vrăjesc Cu flori roșie de mac, Cu oscior de liliac, Ca să nu mă dau de leac. Nu auzi ...