Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru LINGVISTICĂ
Rezultatele 4661 - 4670 din aproximativ 5022 pentru LINGVISTICĂ.
Ștefan Octavian Iosif - Fîntîna vrăjită
Ştefan Octavian Iosif - Fîntîna vrăjită Fîntîna vrăjită de Ștefan Octavian Iosif Informații despre această ediție Jos, la fîntîna dintre plopi, Descînt-o vrăjitoare. Se umflă apa — joacă stropi În scăpătat de soare. Se umflă apa, scade iar, Și parcă vrea să fiarbă, Se-ndoaie plopii și tresar, Vrăjiți de hîda oarbă. Și tot șoptind, și tot vrăjind, Aruncă bobii-n sită. Se-ndoaie plopii vîjăind, Și noaptea e sosită. Și tot vrăjind, și tot șoptind, Ea face-un semn cu mîna — Din plopi foi moarte se desprind Și clocote fîntîna. Legate-s apele de-acum, Ea-n umbră stă și-așteaptă. Un călăreț trudit de drum Spre cei doi plopi se-ndreaptă. Spre gura însetată el Găleata o apleacă, Bea apa descîntată el, S-aruncă-n șea și pleacă. Dar nici doi pași nu face-n drum, Stă roibul, sforăiește, Și două brațe-l prind acum Pe călăreț în clește. Se apără cu suflet stîns, Și luptă, și se zbate, Dar vrăjitoare-l ține strîns Și-i călărește-n spate. Cu pintenii el bate-n cal, Stă zările să soarbă, Pădure, holde, vale, deal Se pierd în noapte oarbă. Și-n zori de zi au fost găsiți ...
Ștefan Octavian Iosif - Pe nouri luna strălucește...
Ştefan Octavian Iosif - Pe nouri luna străluceşte... Pe nouri luna strălucește... de Heinrich Heine Traducere de Ștefan Octavian Iosif Publicată prima oară în Convorbiri literare , 15 iulie 1900 Pe nouri luna strălucește, O uriașă portocală, Aruncă peste marea sură Dungi sclipitoare de beteală. Pe maluri rătăcesc și-s singur, Se sparg la maluri albe valuri, Și parcă șoapte dulci mă cheamă Din valuri ce se sparg la maluri. Ah, noaptea e atît de lungă Și inima-mi de dor se-mbată... Veniți, jucați, frumoase nimfe, Cîntați în horă fermecată !... Aș vrea s-adorm la sînul vostru, Al vostru sînt cu trup și suflet... Cîntați să mor, zdrobindu-mi dulce Din suflet ultimul
Ștefan Octavian Iosif - Sărbătoare de primăvară
Ştefan Octavian Iosif - Sărbătoare de primăvară Sărbătoare de primăvară de Heinrich Heine Traducere de Ștefan Octavian Iosif Publicată prima oară în Convorbiri literare , 15 iulie 1900 A primăverii tristă petrecere-a-nceput: Sălbăticita ceată de gingașe fecioare Aleargă-n aiurire, bocind rătăcitoare, Cu sînul gol, cu părul în aer desfăcut: "Adonis ! Adonis !" Pustie noapte cade. Pe umede cărări S-afundă-n întuneric, trecînd cu torțe-aprinse, Și sperie tăcerea pădurilor întinse De-atît suspin și plînset, și hohot, și strigări: "Adonis ! Adonis !" Pe iarbă zace, palid și mort, un făt-frumos, Îl caută prin codri fecioare-ndurerate; Plîng florile-mprejuru-i, și-s toate-nsîngerate, Văzduhul tot se umple de vaier dureros: "Adonis !
Ștefan Octavian Iosif - Viziune telegrafică (Reminiscență)
Ştefan Octavian Iosif - Viziune telegrafică (Reminiscenţă) Viziune telegrafică (Reminiscență) de Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel Informații despre această ediție Un turn din zile vechi rămas. Doi spadasini. Schimb de cuvinte. Pas înapoi, pas înainte. Un zângănit, un jalnic glas. Tumult. O ceată de arcași. Un felinar pe-obrazul pal... Târziu !... Infamul ucigaș? Departe un galop de
Ștefan Petică - II (O ceată-ntunecată s-a oprit)
Ştefan Petică - II (O ceată-ntunecată s-a oprit) O ceată-ntunecată s-a oprit de Ștefan Petică O ceată–ntunecată s-a oprit Tăcută și răsleață la răscruce; Atât de grea îi cade-n asfințit Tortura de-a nu ști-ncotro s-apuce. Cât fuse ziua clară s-a-mbuibat Cu cântece și joc în loc de pâine Și beată de plăcere a uitat De grija zilei groaznice de mâine. Dar seara se coboară răcoroasă Și-amurgul sărbătoarei e amar Ca drojdia cea neagră ce o lasă Năspritul must pe fundul de pahar. Cu trândavi ochi privește spre apus Mirată că nu poate să-l priceapă; O rugă pare c-ar avea de spus Dar nu știe măcar nici cum să-nceapă Ci stă îngrămădită ca o turmă Și tremură de taina ce-o-nfioară Cu moartea zilei blonde care curmă Și jocul și cântarea de vioară. Și tristă de pierduta fericire Tăcută stă cu fruntea încruntată Chemând ceva din stinsa strălucire S-aprindă facle-n noaptea-
Ștefan Petică - I (Când vioarele tăcură)
Ştefan Petică - I (Când vioarele tăcură) Când vioarele tăcură de Ștefan Petică Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă Ce plânge răslețită pe strunele-nvechite, Și-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă Pe visurile stinse din suflete-ostenite. Arcușurile albe în noaptea solitară Stătură: triste paseri cu aripile întinse, Păreau c-așteaptă semne, și strunele vibrară, Ah, strunele, ce tremur de viață le cuprinse! Și degetele fine, în umbră sclipitoare Păreau ca niște clape de fildeș, ridicate Pe flaute de aur în seri de evocare A imnurilor triste din templele uitate. Murise însă cântul de veche voluptate, Și triste și stinghere vioarele părură În noaptea-ntunecată de grea singurătate Fecioare-mpovărate de-a viselor
Alecu Donici - Momița și două mâțe
Alecu Donici - Momiţa şi două mâţe Momița și două mâțe de Alecu Donici În a momițelor țară (Ce mai nu are hotară) Odată judecătoare Era o momiță, care Chibzuia cu scumpătate Cumpăna cea de dreptate. Și iată că la momiță Se arată două mâțe, Zgâriate, încruntate, În prigonire de moarte, Părăsind al lor lăcaș, Pentr-un bulgăre de caș. Una strigă: "Socotește! Cașul eu l-am fost ochit." Alta țipă: "Hotărăște! Cașul eu l-am dobândit." — Stați! le zise lor momița. În cumpăna de dreptate Se va lămuri ființa Pricinii de caș urmate. Apoi cașul drept în două Rumpându-l ea prea frumos, Au pus întru amândouă Cumpene câte un boț. Dar când cumpăna ridică, Vede c-o parte-i mai mică; Mușcă, cearcă, chibzuiește Și bine nu nimerește. Acum partea cea mușcată Nu trăgea ca ceialaltă; Mușcând iar din acea grea, Tocmai drept nu nimerea. Și așa pân-în sfârșit Tot în cumpene au tras; Iar mâțele s-au trezit Că din caș n-au mai
Alecu Donici - Păstorul și țânțarul
Alecu Donici - Păstorul şi ţânţarul Păstorul și țânțarul de Alecu Donici Păstorul liniștit Dormea la umbră vara pe câini nădăjduit; Iar șarpele din iarbă, cu limba-i pierzătoare, Era acum aproape păstorul să omoare. Dar un țânțar, de milă pătruns și îndemnat, Pe somnoros în frunte Așa l-au înghimpat, Încât, sărind el iute, De șarpe el s-au ferit, Însă, cu-ntâi mișcare, țânțarul au turtit. Un slab pe un puternic când vrea ca să-l trezească La adevăr de care el nu e bucuros, Prin buna faptă poate să se primejduiască, Ca un țânțar
Alecu Văcărescu - Cum să-ntoarce după soare
Alecu Văcărescu - Cum să-ntoarce după soare 18 [Cum să-ntoarce după soare] de Alecu Văcărescu Informații despre această ediție Cum să-ntoarce după soare Pururea această floare, Așa inima din mine În veci umblă după
Alecu Văcărescu - Foarte multă văz plăcere
Alecu Văcărescu - Foarte multă văz plăcere 16 [Foarte multă văz plăcere] de Alecu Văcărescu Informații despre această ediție Foarte multă văz plăcere La a tuturor părere, Hotărînd cu o pornire, Făr' d-a face osebire : Cum că lucruri delicate Trei se află-n lume date Care pot să îndulcească O vedere omenească. Zic : c-o apă și-o verdeață Și un chip frumos la față Au fireasc-a lor putere Să mîngîie o vedere. Arătînd că pot să facă Orice suflet ca să placă, Și cusur să nu rămîie Pe cît simte să-l mîngîie. Dar o minte cu simțire, Delicată și supțire, Vrînd acestea să le-adune, Face judecăți mai bune ; Nu dă făr' de cercetare Privileghiu așa mare : Tot un fel sînt cîte trele Dopotrivă între ele. Căci la apă și verdeață Și dă este vro dulceață, Dar o știm cu legătură Într-un fel dă la natură. Dînd dă obște o plăcere La a tuturor vedere, Și mai mult nu se-nmulțește, Nici mai scade, nici mai crește. Iar viind la frumusețe, Aici voi, idei istețe ! Căci intrăm în adîncime Și dă tălmăciri mulțime. Vedem chipuri milioane, Dar ...
Alexandru Macedonski - Când toate trec și-mbătrânesc
Alexandru Macedonski - Când toate trec şi-mbătrânesc Când toate trec și-mbătrânesc de Alexandru Macedonski O! poezie, pe când toate în lume trec și-mbătrânesc, Când nu mai sunt nici eu băiatul cu inimă nevinovată, Când zilele copilăriei sunt o ghirlandă scuturată, În mine iar te regăsesc, O! Poezie, Te regăsesc și tot aceeași: cu tinerețe coronată; Tot călătoare printre stele, sau din nălțimea înstelată Tot coborând și printre oameni și rencepând să răscolești, O! Poezie, Tu singură nu-