Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru SIMȚI
Rezultatele 441 - 450 din aproximativ 1005 pentru SIMȚI.
... Zilele erau mai răcoroase, nopțile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele și parcă înroșeau și pământul. Frunza își simți puterile slăbite; cu greu putea să ție piept vântului, care o clătina în toate părțile; câteva tovarășe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe ...
... casei, se duse pe marginea râpei și aruncă gângăniile în fundul ei. — Așa! Apoi mai meremetisi un perete, închise păsările mai dereme și, fiindcă simți un junghi în dreapta, se culcă cum înserase. Peste noapte îi fu cam rău. Avea fierbințeală. Se sculă, bâjbâi pe întuneric, să caute o lămâie ...
Emil Gârleanu - Gândăcelul Gândăcelul de Emil Gârleanu Cum venise pe lume, nici el nu-și dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn și parcă era de când pământul. Nu simțise nici durere, nici bucurie. Și mult își muncise gândul cum răsărise, și-al cui era? Mic cât un fir de linte, mișca piciorușele fragede și ocolea, de pe margini, frunzișoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieși de sub umbra răcoroasă și dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc și îndrăzni: deschise ochișorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârșit bine-bine și privi în sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese. Cu câtă strălucire, ce adânc și albastru se dezvelea cerul! Și ce minune! cu ochișorii lui mărunți, cât niște fire de colb, îl cuprindea întreg. Și ce întunecime, câtă umezeală sub frunzișoara lui. Ce căutase dânsul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. Tresări. Era el altul? Piciorușele nu mai erau ale lui de scânteiau așa? Și mai era îmbrăcat în aur! Căci ...
Emil Gârleanu - Mărinimie Mărinimie de Emil Gârleanu În revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe fața apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi; colo, plăci de oțel; comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n niște potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărișului. Peste tot liniște neclintită, de rai. Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subțiri ca niște lujere, trupul lui se leagănă agale. Din când în când își udă pliscul; uneori se oprește de se uită, ispititor, în fundul apei, ca și cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare, și răcoarea îl încântă. Nu simte nici o altă dorință decât să-și scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori până sub aripi. Deodată se oprește; încordează gâtul și privește. Pe frunza unui nufăr, o broscuță se bucură și ea de frumusețea și răcoarea dimineții. Când l-a văzut, biata broscuță a încremenit pe piciorușele de dinapoi; cu ochii mari deschiși, cată la cumplitul dușman. În spaima ei, îl vede uriaș, cu capul atingând cerul, cu pliscul ...
Emil Gârleanu - Pasăre de noapte
... să fie? se gândi buhna. Ochi de mâță sălbatică nu erau, fiindcă nu erau doi. Atunci? zbură jos, și care nu-i fu mirarea când simți pământul sub picioare jilav. Fusese pe acolo un șipot bogat în apă, și-acum nu mai izvora decât câte-o picătură pe care Dumnezeu o ...
Emil Gârleanu - Voinicul! Voinicul! de Emil Gârleanu L-a adus ciobanul de urechi, ca pe-un biet măgar ce era. I-a pus o pocladă, pe pocladă — șaua de lemn, și i-a strâns chinga bine, căci aveau să meargă la târg. Apoi a-nceput să-i grămădească pe spate: o sarică — a ciobanului; două lăvicere — ale stăpânului; patru tivgi cu lapte, câte două de fiecare parte, să se cumpănească; opt sedile cu brânză — patru și patru; iar deasupra, moț, cei doi băieți ai stăpânului, veniți la stână din ajun, spate la spate, să nu-și scoată ochii. Dar pe când ciobanul, ștergându-și sudoarea cu dosul mâinii, de pe frunte, aducea poclada s-o puie pe sărmanul dobitoc, un purice sări de pe mâna ciobanului pe spinarea măgarului și-și făcu un locușor sub o încrețitură a poclăzii, tocmai cât îi trebuia să fie la largul lui. „O să stau la umbrăâ€�, gândea puricele, iar ciobanul încărca mereu. Cât era de mic puricele, ce loc prindea? Iar greutatea care îndoia genunchii măgarului cum putea să-l apese? Și-au pornit la ...
Enache Gane - Visul lui Cupidon
Enache Gane - Visul lui Cupidon Visul lui Cupidon de Enache Gane Informații despre această ediție Minerva (în o fecioară, fiind metamorfosită Cu niște veșminte albe, peste tot împodobită), Despre Capitol vinea, țiind în dreapta ei mînă De niște spini înverziți, înpletită o cunună, Și după ce au agiuns, cu un aer mult măreț Lîngă dînsul cel smerit odată cel mai semeț, L-au rădicat de o mînă, în picioare drept în sus Ca unui erou spre cinste, în cap cununa i-au pus, Asemănînd împletirea, atîtor nenorociri. Ce au făcut prin a sale, cătră răle iscusiri. Și luînd pe el de mînă, cu o multă sîlnicire Prin prăpăstii, munți și dealuri, l-au purtat spre osîndire. Apoi l-au dus prin orașă, oarecînd mai înflorite Care de săltătici tigri le-au văzut el lăcuite Și strălucirea zidirei în năruiri prefăcută (Tristul sfîrșit care vine, după desfătare multă). De acolo nu departe, la o hrubă agiungînd Și cu mînie fecioara-ș, prin întuneric mergînd, Au voit să-l părăsească precum el i-au fost lăsat În întuneric palatul ca să rămîie uitat). Dar rugîndu-se fecioarei, cu o așa tînguire Care pornește pe pietre cătră o milostivire, L- ...
Garabet Ibrăileanu - Addenda la privind viața
Garabet Ibrăileanu - Addenda la privind viaţa Addenda la Privind viața de Garabet Ibrăileanu Nu imaginea vieții pe care avem s-o mai trăim de-acum înainte ne inspiră groaza de moarte, ci viața pe care am trăit-o până acuma. Când ne gândim la moarte nu ni se răzvrătește ființa din cauza planurilor pentru viitor, ci din cauza cântecului duios al amintirilor. Toți acei care au fost rând pe rând noi, îi purtăm în fundul sufletului nostru ca într-un mormânt. Dispariția acestui mormânt viu, în care zac cei ce au fost noi, ne inspiră groaza de moarte. De aceea oamenii lipsiți de sentimentul trecutului sunt mai bravi în fața morții. În viață fiecare purtăm un steag pe care e scris cu litere mari: Eu ! Culmea discreției este să știi să-ți ascunzi discreția. Animalele casnice devin pentru unii din noi persoane, față cu care simțim că avem îndatoriri sociale și morale. Sufletele de rând dau altora tocmai contrariul de ceea ce cer de la alții. Realist în observație și idealist în aspirații -- este fizionomia sufletelor bine organizate. Nu clădi pe nisip, nu clădi pe ipoteza sentimentelor altora pentru tine, bune sau rele. Nu ofensa nici pe cea mai ...
Garabet Ibrăileanu - Omul - o celulă a organismului numit societate
... înnodare și deznodământ. Acțiunea e fără cauzalitate evidentă și obișnuită, fără finalilate cu scadență îndepărtată. 13. În adevăr, când disprețuiești profund pe oameni, nu te simți obligat să fii sincer cu ei, să le faci, de pildă, onoarea de a-ți susține părerile față de dânșii -- când știi, mai ...
Gavril Romanovici Derjavin - Lauda lui Dumnezeu
Gavril Romanovici Derjavin - Lauda lui Dumnezeu Lauda lui Dumnezeu de Gavril Romanovici Derjavin Traducere de Constantin Stamati O! preaputernice și nemăsurate! Cel ce învii firea lumii nemărginite, Tu izvorăști secoli, vremi nenumărate, Față nevăzută, în trei fețe sânte. Spiritul, mișcarea de la tine vine, Tu început nu ai, te-ncepi de la sine, Nici că te pricepe mintea omenească, Te afli-n tot locul, plinești lucrul tău Și ai privighere nimic să lipsească, Căci tu ești stăpânul, unul Dumnezeu! Măcar să se poată omul prin ispite Să măsoare marea, să-i găsească fundul, Să numere colbul, stele și planete, Dar a ta măsură nu ajunge gândul; Omul cu-a sa minte, de-i și luminată, Ce chiar ca o rază de sus i-au fost dată, Să afle nu poate hotarele tale, Căci de îndrăznește ca să te-nțeleagă, În a ta mărire, părerile sale Se pierd ca un abur: nimic nu încheagă. Din haos lumină cu securitate, Și din noian secoli ai însemnat lumii, Căci mai înainte fu eternitate, Tot a ta ființă, o, Domnul vechimei, Pe sine cu sine te-nființezi, sânte, Singur de la sine ești, preastrălucite, Din ...
Gelu Vlaşin - Depresie zece Depresie zece de Gelu Vlașin nu mai ești simplista care-mi tulbură ochiul îngust și decorul absent cînd lumea dansează tango printre mese cu vin alb și roșu în ritmul radioului obosit nu mai ești banala poveste a geniului ratat cînd rînjetul cretin inundă încăperea și nici omul orchestră la festivalul proștilor deghizați și nici femeia fatală confundată cu o tîrfă de cartier mărginaș sau ceea ce gîndul meu primitiv caută disperat printre mizeriile cotidiene nu ești zîmbetul ascuns în suferințe conjugale prea ușor acceptate și eu știu prea bine de ce sufletul prea plin pentru îndeletniciri fără sens și nu pot să te simt aproape când tu nu mai