Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru SIMT
Rezultatele 431 - 440 din aproximativ 1005 pentru SIMT.
Dimitrie Bolintineanu - Moartea lui Mihai Viteazul
Dimitrie Bolintineanu - Moartea lui Mihai Viteazul Moartea lui Mihai Viteazul de Dimitrie Bolintineanu Pe câmpia Turzii, pe un verde plai, Tabără oștirea marelui Mihai. Acolo, în cortu-i, domnul se gândește: Fericirea țării inima-i răpește. Are-o presimțire ce l-a turburat Și pe mâna-i mândră capul a plecat. În deșert speranța inima-i răsfață; Lacrimile udă gânditoarea-i față. Înaintea celor ce îl ocolea, Cu o mantă d-aur el se ascundea. Către căpitanii ce îl înconjoară: - "Dragii mei! Iertați-mi astă lăcrimioară! E o slăbiciune de care roșesc Toți câți au un suflet tare, bărbătesc. Însă sunt minute când natura cere De la cel mai tare partea-i de durere... Astăzi pot să număr mai la nouă ani De când noi ne batem cu atâți dușmani. Este-adevărat, am făcut, în lume, Neamului acesta cel mai mare nume. Însă, ce-i mărirea, fără de folos? Ceea ce-i în noapte focul mincinos! Singură mărirea nu-i destulătoare, Nu voi foc de stele, ci voi foc de soare. Câte mii de inimi moartea n-a-nghețat? Și în câte case dorul n-a intrat? Țara este-n lacrimi ...
Dimitrie Bolintineanu - Morții
Dimitrie Bolintineanu - Morţii Morții de Dimitrie Bolintineanu N-o să mai vie ziua când am să las ăst soare Ce nu îmi dete viața decât să pătimesc? Sub o durere crudă, vai! inima mea moare! Și eu tot mai trăiesc! Nu ești sătulă, soartă, acum d-atâta fiere, D-atâta apăsare sub care m-ai zdrobit? D-atâta suferință, tu, palidă durere, Ce, nu ai obosit? Durerea vrea o pradă și prada-i muritorul! Dar e născut el oare aici a suferi? Aceasta-i este viața ce-o risipește dorul? Cuvântul lui d-a fi? Plăcerile plăpânde și-atâta de dorite Ce într-a vieții umbră pe suflete se-nclin, Au fost dar ca să facă mai vii și mai simțite Durerile ce vin? Așa când cerul nopții în negură dispare, Prin umbra vijeliei s-arată dragi luimini; Dar ele fac mai aspre, mai negre, mai amare Acele-ntunecimi. Căci ce sunteți voi, oare, o, fericiri frumoase, Mai mult ca niște flacări în nopți de mare dor? Voi ați lucit pe viață-mi ca raze mângâioase, P-abisuri ce-nfior, Și când lăsarăți ochii să vază-aici în viață Tot ce ne înspăimântă, ...
Dimitrie Bolintineanu - Proscrisul
Dimitrie Bolintineanu - Proscrisul Proscrisul de Dimitrie Bolintineanu O, văi încântătoare, dumbravă înverzită, Ce-ați desfătat adesea copilăria mea, Cascade murmuroase, și tu, a mea iubită, O, dulcea mea frumoasă, nu te voi mai vedea! Proscris, în a mea țară eu nu mă voi re-ntoarce Și ochii mei în lacrimi va-nchide un străin; Dar către voi adesea gândirea voi întoarce Șoptind al vostru nume în ultimu-mi suspin. O frunză dezlipită de ramura sa verde Îngălbenește-ndată, nu poate exista Asemenea proscrisul ce patria își pierde, Pe aripile morții înclină fruntea sa. Și-aicea stânca neagră ascunde fruntea-n ceață, Și-aici doi ochi albaștri în lacrimi strălucesc, Și-aicea valea are cascade și verdeață; Dar țara e străină, nu pot să le privesc. Ah! tânăra ghirlandă ce fruntea mea încinge Usuce-se acuma, eu nu simt nici un dor, Căci inima-mi zdrobită nimic n-o mai atinge; Departe d-a mea țară, eu voi acum să mor! Căci am văzut pe frate dând dulce sărutare, Pe frate cu căldură la sânul său strângând; Eu nu aveam un frate să-i spun a mea-ntristare, Eu nu aveam pe ...
Dimitrie Bolintineanu - Un tânăr român murind în străinătate
Dimitrie Bolintineanu - Un tânăr român murind în străinătate Un tânăr român murind în străinătate de Dimitrie Bolintineanu Cum pasărea ce pleacă în locuri depărtate Se-ntoarce iar în țara de unde a plecat, D-o suvenire dulce, vai! inima mea bate Și zboară spre pământul în care s-a format. Căci am văzut adesea pe muma doritoare Copilului său dulce, o lacrimă ștergând. Eu nu aveam o mumă să-mi șteargă-a mea plânsoare, Eu nu aveam pe nimeni, și am trecut plângând. Dar hora grațioasă a zilelor junele Acum se întrerupe, eu trebuie să mor! Frumoasă rondurelă, pe aripile tele În țara mea iubită, de ce nu pot să zbor! O! moarte, mai așteaptă, căci eu sunt tânăr încă. Pe douăzeci de roze îmi număr anii mei! O! moarte, crudă moarte, abia-am ajuns sub stâncă, Și tu, din vârfu-i numai, ai dreptul să mă cei! Când toamna vieții vine, o frunte se-ntristează, Amorul rupe arcul și zboară râzător. Ghirlanda aurită de vise încetează Și imima ce-ngheață nu simte nici un dor. Așa acel ce trece pe-o vale-ncântătoare Și-adună toată floarea ce el ...
Duiliu Zamfirescu - Harpista Harpista de Duiliu Zamfirescu Orgia se sfârșise... ieșeau grupe glumețe De capete aprinse, de ostenite fețe, Mergând să se întinză sub cerul cel senin, Beți unii de câștiguri, iar alții beți de vin. În umeda tavernă abia mai rămăsese Câțiva bețivi de fructe ce dormitau pe mese, Trei lampe fumegânde, trei calfe de cizmari Și Paola harpista cu ochii săi cei mari. Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare Unde-ai cântat în duo cu întristata mare Suspinul unui val, Vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă, Îți pleci frumoasa-ți frunte pe orișicare pernă, La orișicare bal?... Din lampa fumegândă scăpând o lungă rază Pe bucle catalane ușor se-mprăștiază...; Din harpa încântată zburând accente vii Spun razei tot misterul cerestei armonii...; Din ochii ei, mari lacrămi, din suflet, trist suspin Spun notelor murinde omorantoru-i chin. Ș-atuncea... tot mai tare la sân harpa și-o strânge Și plâng coardele mute și însuși glasu-i plânge: “Spre tine, ah! Spre tine, țărm vecinic înverzit, E dusă-a mea gândire de-un dor nemărginit... La tine, golf poetic, cu apele senine, Speranța mea visează... la tine, tot la tine! Adio, ...
Duiliu Zamfirescu - Levante și Kalavryta la Missolonghi
Duiliu Zamfirescu - Levante şi Kalavryta la Missolonghi Levante și Kalavryta la Missolonghi de Duiliu Zamfirescu Voi, ce-n fața mea, tăcute, mari ruini de amintire, Înălțați zidiri știrbite, triste resturi de mărire, Vorbiți, spuneți, ce e timpul, voi care-ați purtat pe umeri, Veacuri mari ca vecinicia, ani ce nu mai poți să-i numeri! Spune, Zante, unde-i timpul când Byron, în liniștire, Pe-ale mării tale valuri dorul său și-l legăna..., Ș-ale vântului suspine când nebuna sa iubire Cu suspine le-ngâna? Missolonghi, unde-i vremea când pe zidurile tale, Surâzând mureau toți grecii ca eroii din povești? Unde-s sfintele morminte după adormita vale Ce opreau cu-ale lor umbre pe drumeț în a sa cale? Unde-i Botzaris eroul?... — Missolonghi, unde ești? Vântul singur îmi răspunde: “Tot pe lume-i trecătorâ€� Iar pe mare echo strigă, prins de-un val spumegător: “E trecător..., e trecător...â€� I De la Zante care-și scaldă portocalii săi în mare Împrejur, cât vede ochiul în nemărginita zare, N-a purtat vreodată valul, pe-al său braț legănător, Lopătar mai fară grijă, mai frumos decât Levante De la Zante. Către ...
Duiliu Zamfirescu - Pe mare Pe mare de Vasile Alecsandri Ah! viața pentru mine, Scump înger! fără tine Nu are nici un bine, Nu are nici un dar. În cer fie lumină, Sau nori, sau noapte lină, Sufletul meu suspină, Suspină cu amar! Oricare nălucire L-a omului simțire Aduce-nsuflețire Cu glasu-i încântat, Se pierde-n neagra ceață Ce-ntunecă-a mea viață Și glasu-i se îngheață De mine depărtat. Acum cerul zâmbește, Natura-ntinerește Și tot care trăiește Se simte fericit; Dar mie ceru-mi pare Cuprins de-ntunecare; Văd lumea-n întristare Ca sufletu-mi cernit! Zadarnic cat plăcere, Zadarnic mângâiere, S-alin a mea durere, Să curm al meu suspin. Trecuta fericire Izvor e de jelire, Și dulcea-i suvenire Hrănește jalea-n sân! O, valuri mari de spume! Purtați-mă prin lume Ca frunza fără nume Ce o plutiți ușor, Și m-aruncați din mare Pierdut, fără suflare, Pe malul cu uitare Adâncului Bosfor! Pe Marea Neagră, mai
Elisabeta de Wied - Maimuța %E2%80%98n colivie
Elisabeta de Wied - Maimuţa %E2%80%98n colivie Maimuța ‘n colivie de Elisabeta de Wied De fier aceste gratii, și-amurg și aer greu, Și-atâția cască-gură de-avalma 'n jurul meu. Râzând ei vreau să vadă mereu truditu-mi joc, Cu bețe mă 'ntărâtă să nu stau la un loc. «Cum seamănă cu omul! Și-urâtă e!» Și stau Privind cum hărțuită din colț în colț eu dau. Voi râdeți făr' de milă și lacomi de privit, Pe când eu, biata, tremur cu suflet istovit. Vai, veseli palmierii în minte când îi am Și mândrele liane pe cari mă legănam Sunt trist atunci de moarte, nu văd nimic, nu știu - Voi râdeți și mai tare, strigând în râs: Musiu! Și ca prin vis a voastră injurie-o aud. O, de-aș mai fi vr'odată prin codrii mei din Sud! Iubită fui, ferice, sărind din pom în pom Și nu mă găsea nimeni urâtă ca un om. Simt negurile morții pe ochii 'ntunecați – Aveți de mine milă și 'n pace mă lăsați! De fier aceste gratii, și-amurg și aer greu, Și-atâția cască-gură de-avalma 'n jurul
Emil Gârleanu - Căprioara Căprioara de Emil Gârleanu Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele mamei lui, și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, și limba ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește, și-n sufletul ei de fugarnică încolțește un simțământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înțărcatului venise de mult încă. Și cum se uită așa, cu ochii îndurerați, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbușit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit și de dușmănia lupului, și de iscusința vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi știut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri ...
Emil Gârleanu - Filozoful Filozoful de Emil Gârleanu E mare, negru ca întunericul; numai vârful labelor sunt albe, ca și când lumina zilei i le-ar fi pătat într-adins. Din capul cu fruntea puternică, mare, ochii verzi înfloresc noaptea ca două scântei. E cel mai frumos motan al târgului. Dar de frumusețea lui nu-și dă seama, — de bărbăția lui însă, da; pentru aceea, în ceasuri de veghere, când i se pare că-și zărește chipul în talerul lunii, și-și vede înfățișarea bărbătească, simte un fior ce-i străbate prin spate și-l ondulează, de mândrie, până-n vârful cozii. Trăiește singur. Ziua stă ascuns cum poate și unde poate. Ziua doarme; numai când sosește ceasul prânzului, care îi vine singur în labă, se trezește, morocănos. Căci mâncarea nu l-a ispitit niciodată. Să bei și să înghiți aer când ți-e sete de înălțimi amețitoare, aceasta e adevărata hrană, dar aceasta-i o taină pe care numai el o știe. Când ziua fuge din fața nopții, el pornește; atotstăpânitor, pășește, măreț, peste acoperămintele întregului târg. Se plimbă de la un capăt la altul al mahalalelor, căci n-are dragoste deosebită pentru nici un colț. ...
... Zilele erau mai răcoroase, nopțile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele și parcă înroșeau și pământul. Frunza își simți puterile slăbite; cu greu putea să ție piept vântului, care o clătina în toate părțile; câteva tovarășe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe ...