Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru TRIST
Rezultatele 411 - 420 din aproximativ 939 pentru TRIST.
Dimitrie Bolintineanu - Muma lui Mihai
Dimitrie Bolintineanu - Muma lui Mihai Muma lui Mihai de Dimitrie Bolintineanu Lângă Olt la monastire Vine un ostaș din plai Și întreabă cu grăbire ,,Unde-e muma lui Mihai?" Teodora se închină; Roagă pentru fiul său. ,,-Maică schimnică, suspină, Nu mai este fiul tău! Ce nu au putut răpune Patruzeci de lupte mari, Au răpus, vai! îți voi spune, Două săbii de tâlhari!" — ,,Sub a morții grea lovire, El, căzând, s-a apărat?" — ,,Prins în lance, cu mărire, Scump el viața lui a dat." — ,,Adevăr tu spui... El este Fiul meu cel prea iubit... Dar poți tu a-mi face veste Pe români de i-au unit?" — ,,N-a putut el să-i unească, Singuri nefiind uniți. Toți voiesc ca să domnească Și-așteptând, toți sunt robiți!" — ,,Știrea ta e tristă foarte, Nu că fiu-meu a murit, Dar că chiar prin a lui moarte Pe români n-au dezrobit." Astfel zice doamna mare Și-n chilie s-a închis, Până ce de întristare Ochii-n lacrimi i s-a-
Dimitrie Bolintineanu - Odă (Bolintineanu)
Dimitrie Bolintineanu - Odă (Bolintineanu) Odă de Dimitrie Bolintineanu O Doamne, cu tron d-aur, cu fulgerul în mână, Ce locuiești în cer, Aruncă o privire pe patria română, P-aceste dulci popoare ce în durere pier! Și tu, Marie dulce cu coama aurită, Cu ochii lăcrimați! Oh! faceți o minune popoarelor iubită! Din trista lor cădere românii înălțați! La voi e cu putință tot ce la oameni pare Neputincios și greu, Căci niciodată omul prin slaba-i cugetare Nu va ghici natura-ți, putere, Dumnezeu! Dar tu, ce-nalți un munte când trebuința cere, Al zilei imperat Înalță și gândirea românului ce piere, Lumină al lor suflet în noaptea cea de
Dimitrie Bolintineanu - Timpul
... pup-aurită, cu flori cununată, Cu văl de satin, Cu june fecioare ca visuri frumoase Ce-n viața fugindă se-nclin amoroase P-al nostru trist sân; Un om cu cosițe și gene albite, Cu brațe secate, cu fețe pălite, Cu coasa de fier, Apare în barca cu dalbe fecioare E ...
Dimitrie Bolintineanu - Un ostaș român închis peste Dunăre
Dimitrie Bolintineanu - Un ostaş român închis peste Dunăre Un ostaș român închis peste Dunăre de Dimitrie Bolintineanu Porumbiță întristată! Eu ca tine sunt străin, Și-ntr-o țară depărtată Tu cânți tristă, eu suspin! Însă tu ai aripioare, Poți te-ntoarce când vei vrea; Iar eu plâng în închisoare După dulcea țara mea! Tu ai poate-o sorioară Ce te cheamă ne-ncetat; Iar eu am o drăgușoară Ce în lacrimi am lăsat. Însă tu ai aripioare, Poți te-ntoarce când vei vrea, Iar eu gem în închisoare După mândrulița mea! Zboară, pasăre curată! Și te-ntoarnă-n țara ta: Iar eu, floare aruncată Pe alt țărm, mă voi
Dimitrie Bolintineanu - Un tânăr român murind în străinătate
Dimitrie Bolintineanu - Un tânăr român murind în străinătate Un tânăr român murind în străinătate de Dimitrie Bolintineanu Cum pasărea ce pleacă în locuri depărtate Se-ntoarce iar în țara de unde a plecat, D-o suvenire dulce, vai! inima mea bate Și zboară spre pământul în care s-a format. Căci am văzut adesea pe muma doritoare Copilului său dulce, o lacrimă ștergând. Eu nu aveam o mumă să-mi șteargă-a mea plânsoare, Eu nu aveam pe nimeni, și am trecut plângând. Dar hora grațioasă a zilelor junele Acum se întrerupe, eu trebuie să mor! Frumoasă rondurelă, pe aripile tele În țara mea iubită, de ce nu pot să zbor! O! moarte, mai așteaptă, căci eu sunt tânăr încă. Pe douăzeci de roze îmi număr anii mei! O! moarte, crudă moarte, abia-am ajuns sub stâncă, Și tu, din vârfu-i numai, ai dreptul să mă cei! Când toamna vieții vine, o frunte se-ntristează, Amorul rupe arcul și zboară râzător. Ghirlanda aurită de vise încetează Și imima ce-ngheață nu simte nici un dor. Așa acel ce trece pe-o vale-ncântătoare Și-adună toată floarea ce el ...
Dimitrie Gusti - Închinare lui Ștefan-Vodă
... de aur nu pot a-l deștepta. O, munți și văi profunde, oh ! dați-mi pentr-un nume Sublima voastră voce, că-i trist
Duiliu Zamfirescu - Alt cîntec
Duiliu Zamfirescu - Alt cîntec Alt cîntec de Duiliu Zamfirescu Pe subt umbrele de frasini, la fîntîna din pădure Vin, Surată, vin. S-adunăm culbeci de aur, să umplem cofiți cu mure, Și din fugă, peste umeri, sărutări badea să-ți fure, Vin, Surată, vin. C-a plouat, și fundul văii cîntă din privighetori, De gîndești că mersul zilei animatu-s-a de zori; Iarba-i udă, tu pripită, și de-o fi din deal s-aluneci, Ochii mei, privind din vale, amețiți ai să-i întuneci. Sus pe greabănul de munte, în poiană la răcoare, Vin, Surată, vin. Să privim pe valea tristă, cum apune sfîntul soare Și pe ramur cum se-mbucă două păsări surioare, Vin, Surată, vin. Că atîta are omul, ce e azi este al lui. Ce-o fi mîine-i totdeauna marginea mormîntului... Iar pe tine te-a scris firea cu un haz în colțul gurii De mi-aș da, pe-o sărutare, sufletul Mamei-pădurii. (
Duiliu Zamfirescu - April (Zamfirescu)
Duiliu Zamfirescu - April (Zamfirescu) April de Duiliu Zamfirescu Parcă n-a fost de cînd lumea iarna ce de-abia s-a dus, De cînd firea iar, cu mîna-i nevăzută, ne-a adus Soare tînăr sus în slavă, în crăiia lui albastră Și de cînd răsună lunca de o pasăre măiastră. Că-și dă viers privighetoarea și-n tăcere se desfac Note limpezi din tufișul parfumat de liliac. Parcă n-ar fi mai fi aceeași fire tristă și săracă De cînd frunza-mbracă codrul, de cînd iarba cîmpu-mbracă, De cînd vîntul nu mai plînge, ci suspină-n frunze blînd Aducînd miros de floare sărutată și de cînd Sub desiș umbros de sălcii gîrla cîntecul și-ngînă. Mama noastră-a tuturora, fire bună și bătrînă, Veche ești, vechi al tău farmec ș-ale tale frumuseți, Ce-ncîntară-atîtea neamuri în atîtea mii de vieți, Însă îmbrăcate-acuma-n calde raze de la soare, Cînd pămîntul varsă valuri de miresme-mbătătoare, Reîntinerești deodată-n dimineața lui april, Ca un basm din alte vremuri spus de-o gură de copil. (
Duiliu Zamfirescu - Că poate-atunci...
Duiliu Zamfirescu - Că poate-atunci... Că poate-atunci... de Duiliu Zamfirescu Răsare luna palidă pe dealuri, Pe văi se lasă bruma argintie: Erau atuncea alte idealuri Ce niciodată n-au să mai revie. O tu, ce tremuri, apă curgătoare, Pe prundul gîrlei din pustietate Întinde-ți brațul dorului ce moare Și unda rece buzelor curate. Și du-mă dus cît ține-n zări cîmpia: Voiesc să dorm în brazdele cu soare, Pe unde cîntă vara ciocîrlia Și umblă trista straja de cucoare. Că poate-atuncea, din fund de bărăganuri, S-ajungă noaptea chiotele firii Pe nesfârșita curgere de lanuri În preajma sură a nemărginirii. Atuncea eu lega-mă-voi în gînduri Din noi, și-oi rupe vraja de morminte, Spre-a mai gusta, în somn de patru scînduri, Înduioșarea ținerii-de-minte. (1897-
Duiliu Zamfirescu - Ca un mănunchi de ramuri
Duiliu Zamfirescu - Ca un mănunchi de ramuri Ca un mănunchi de ramuri de Duiliu Zamfirescu Te-a zămislit blânda natură Ca pe o floare de pe plai; Din carminul rozei de mai Ți-a zugrăvit, rotunda gură, Iar din albastrul de cicoare Ți-a-nduioșat privirea vie, Așa că bine nu se știe De ești femeie sau ești floare. La brâu te-a strâns ca pe-un mănunchi De ramuri tinere de crin Și nu știu ce ți-a pus în sân Și de la sân pân-la genunchi, Că parcă-i fi un vis croit După gândirea mea nebună, Cu sufletul ca alba lună, Cu trupul cald și liniștit. În trista mea singurătate Au răsărit colo și colo Vedenii cu cap de Apollo Și ochi plini de bunătate: Dar dacă tu ai ști anume Cât farmec e-n făptura ta, Ai face aripi și-ai zbura, Căci prea ești singură în lume. (
Duiliu Zamfirescu - De la villa Tusculana
Duiliu Zamfirescu - De la villa Tusculana De la villa Tusculana de Duiliu Zamfirescu (dactili și trochei) Tristele umbre se lasă pe văi de sus de pe dealuri Singure, palide, pline de-o lume vie de basme: Bradul, umbrela și-o-ntinde pe muchea arsei coline; Mierla șăgalnică țipă prin grase tufe de lauri. Cicero, vechiule stâlp al acestor clasice locuri, Scoală din pulberea vremilor. Uite: colo, pe valea Tibrului, urmele Romei antice tremură încă. Umbro-sabelii și quirium, Tațiu, Numa Pompiliu; Zeii, pontificii, frații Arvali, Lupercii și Salii; Piatra și lancea, și focul din vatra Vestei fecioare, Toate sunt încă și azi în ființă. Timpul și forma Par că se schimbă. “Plin de un dor fără sațiu de lumea vremilor duse, Timpul și forma de astăzi mă lasă rece ca ghiața. Toate sunt încă-n ființă și totuși toate sunt moarte. Ochi-mi, o nobile Marcu Terențiu, cată spre tine.â€� Astfel grăiește un glas din ruine. Nimeni n-aude. Brațe vânjoase întind Apeninii către cetate Roma din vale privește pe gânduri coamele ninse. Soarele moare prelung în adâncul mărilor Tusce. (Roma, aprilie