Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru STA ÎN PICIOARE
Rezultatele 41 - 50 din aproximativ 563 pentru STA ÎN PICIOARE.
Mihai Eminescu - Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!
... pentru mine, zâmbind prin lume treci! de Mihai Eminescu Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci! Și eu să-mi știu osânda... să te iubesc în veci, În veci dup-a ta umbră eu brațele să-ntind, De-a genelor mișcare nădejdea să mi-o prind, Zâmbirea gurei crude ... vru s-auză, Că niciodată ochii-i n-opri c-un blând repaos Pe-o față bărbătească... că ea nu s-a adaos În gându-i sau cu fapta în rândul altei vieți... Le cred, le cred pe toate... de ce nu mi-o spuneți? Spuneți că-i ca omătul din proaspăt abia nins, Colanu ... mamei amintire eu unu-n stare-am fost Să ți-o sacrific ție și sunt atât de prost Încât tot numai ție viața-ți mulțămesc, În dar parcă mi-ai da-o... și parcă o primesc Ca orbul, ca un câne, căci vezi în stare sunt Pe praful urmei tale cu fruntea la pământ. Și tu? îmi zâmbești mie , cum altora zâmbești, Cum poate-ai spus-o altor tu ...
... Emil Gârleanu - Mărinimie Mărinimie de Emil Gârleanu În revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe fața apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi; colo, plăci de oțel; comori de galbeni între trestii ... de argint dă strălucire stufărișului. Peste tot liniște neclintită, de rai. Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subțiri ca niște lujere, trupul lui se leagănă agale. Din când în când își udă pliscul; uneori se oprește de se uită, ispititor, în fundul apei, ca și cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare, și răcoarea îl încântă. Nu simte nici o altă ... dimineții. Când l-a văzut, biata broscuță a încremenit pe piciorușele de dinapoi; cu ochii mari deschiși, cată la cumplitul dușman. În spaima ei, îl vede uriaș, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta și, dimpreună cu balta, pe ea ... i se pare atât de mică, atât de neînsemnată această vietate a bălții, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în ...
Duiliu Zamfirescu - Fiica haosului
... ai venit, dar vei pleca, Mă vei lăsa pe veci în jale. Eu nu te pot împiedeca De-a te supune firii tale. În lumea ta locuitor Sau mort, pierdut în vremi senine, Tu ești de-acum nemuritor Căci ești de-a pururea în mine. Eu te-am iubit așa cum ești (Nemuritoare cum mă știu): Cu forme crude, omenești, Dar cu suflare de om viu. Căci viața e ... cât poți să numeri: Când vei sfârși, voi fi-napoi.â€� Și astfel tânărul zicând, Porni din nou pe lungul drum. Se întorcea din când în când, O mai zărea acum și-acum, Până ce ochiului deschis Pieriră liniile firii, Cum pier ființele din vis În haosul neamintirii. Iar ea, cu sufletul la gură Și ochii osteniți de clipăt, În delicata ei făptură Lupta să-năbușe un țipăt. Căci, Zână scoasă din poveste, Ea îl iubise omenește, Și legea omenească este Să sufere cine iubește ... stea! O stea! o rază! o scânteie! O licărire de lumină! Și bucuros atunci să-și ieie Pedeapsa pentru orice vină. Dar vina lui nu sta în el, Ci vina lui era ...
... Gârleanu Câteodată își arunca privirea spre portretul din cadrul aurit, din odaia lui de culcare. Se vedea acolo ofițer tânăr, sublocotenent, abia ieșit din școală; sta în picioare, cu chivăra de lăncier la o parte, cu mundirul strâns pe pieptul scos în afară, cu ochi albaștri, surâzători ochii ce priveau țintă la comandanții lui, sau se micșorau, apropiind genele lungi, arcuite, în saloane, la baluri, când simțea bătându-i lângă inimă sânurile femeilor frumoase! Pe atunci își suna pintenii ca o muzică; își apropia o dată călcâiele ... el, i se părea doar bâzâituri de albine. Și în vălmășagul sângeros, în vârtejul de moarte în care s-a aruncat la Smârdan, în capul călăreților, a simțit din nou fiorul acela care-i gâdilase sufletul în cel dintâi vals, ca sublocotenent. N-a simțit zdruncinătura grozavă când calul câzu cu el. În clipa de frământare, când primi un glonț, în mână, n-a simțit decât arsura repede a unui fier roșu; apoi alergarea nebună, după lupta scurtă, când sabia lui intrase ... ce căuta în
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Șuer
... Pământul înțelenea nespart. Dar parcă se săturau cu bucuria de-a se mișca încotro i-or duce picioarele și cu goana ce dădeau în huzmetarii vitregi. Așa sta, în limpezimea câmpiilor, coliba haiducului cu poturi ceadirii, cu șerparul verde, smead la față, cu mustața rară și cu ochii ca solzul de crap. Șuer aține ... și se umflă cu un vuiet ce se ridică necontenit. O clipă, coliba se lumină pe ferestruia podului. Un fulger cât un balaur se zvârcoli în norii groși și negri ca zgura. Noaptea își închise iarăși întunericul. O uruitură se pierdu în depărtare. Kira își făcu cruce; fusul îi scăpă din mână; de greutatea tortului rupse firul, căzu jos și se învârti în jurul măciuliei. Niculina tresări. Kira o sărută în creștetul capului, se pipăi și oftă apăsat. Simțise mișcându-se în pântecele ei o nouă viață... Niculina întrebă: — Unde e fusul din perete? unde e fusul de pe grinzi? Kira aruncă furca, se sculă de ... pe trupul mortului: Iartă-mă, Șuere, că blestemai și soarta pruncului ce n-a sosit încă... Haiducii măsurară pe Șuer c-o trestie în lung și în lat. La câțiva pași, săpară groapa cu cuțitele, scoțând bulgării cu pumnii. După ce-l coborâră ...
Alphonse de Lamartine - Timpul trecut
... stă, nu trece, și voi, ore plăcute, Al vostru curs popriți, Lăsați-ne să gustăm încă aceste dulci menunte, Mai stați, nu le răpiți! Treceți în grab’ pentru acei ce soarta prigonește, Dorind ca să nu stați, Și curmați cu a lor viață chinul ce-i osândește, Iar pe ... și timpul nu ne-așteaptă Trece, și noi pierim. Dar, timpule, se poate atât să pizmuiești, Menuntul când amorul doi tineri fericește, Pe care mai în grabă ți-au plăcut să-l răpești, Decât pe-acel ce ne mâhnește? De ce n-am putut oare cursul lui să poprim? De ce ... al vechimei! o, timpule trecut! Unde-s a noastre zile ce-nghițiți făr’ de milă? Spuneți: de ce nu-ntoarceți măcar acel menunt În care omul nu suspină? O, râule, stânci, munte și voi, grote adânci, Ce vremea vă păstrează secoli nenumărate, Amintiți fericirea nopții atât de dulci, De ... s-o pomenești, În ale tale ape limpezi, sau tulburate, În ale tale țărmuri ce ne-ncetat stropești Cu-a tale valuri spumegate; În zefirul ce geme pe-al tău luciu zburând, În lunca de pe țărmuri ce noaptea lin foșnește, ...
Constantin Stamati - Timpul trecut
... stă, nu trece, și voi, ore plăcute, Al vostru curs popriți, Lăsați-ne să gustăm încă aceste dulci menunte, Mai stați, nu le răpiți! Treceți în grab’ pentru acei ce soarta prigonește, Dorind ca să nu stați, Și curmați cu a lor viață chinul ce-i osândește, Iar pe ... și timpul nu ne-așteaptă Trece, și noi pierim. Dar, timpule, se poate atât să pizmuiești, Menuntul când amorul doi tineri fericește, Pe care mai în grabă ți-au plăcut să-l răpești, Decât pe-acel ce ne mâhnește? De ce n-am putut oare cursul lui să poprim? De ce ... al vechimei! o, timpule trecut! Unde-s a noastre zile ce-nghițiți făr’ de milă? Spuneți: de ce nu-ntoarceți măcar acel menunt În care omul nu suspină? O, râule, stânci, munte și voi, grote adânci, Ce vremea vă păstrează secoli nenumărate, Amintiți fericirea nopții atât de dulci, De ... s-o pomenești, În ale tale ape limpezi, sau tulburate, În ale tale țărmuri ce ne-ncetat stropești Cu-a tale valuri spumegate; În zefirul ce geme pe-al tău luciu zburând, În lunca de pe țărmuri ce noaptea lin foșnește, ...
Alexandru Macedonski - Răspuns la câțiva critici
... zbor cu voi pe-o rază... Mi-e frică luna să nu cază, Să ne turtească împreună, Că-n Iadul cel de grozăvie Am merge în tovărășie, Ș-atuncea: Noapte bună! Dar dintr-a mea junie dusă În întristarea mea nespusă Mai am pe neașteptate Ca să-mpletesc încă ghirlante Pe fruntea sfintelor amante Un șir de foi uscate! Voi preferați în lăcrămioare Ca într-o baie răcoritoare Să v-afundați până la gât, Ș-astfel din apa lor căldicică Să dați afară o cărticică Bună de ... m-am pierdut, Ș-ar fi fost bine, barem pe-o stea Ca să-mi iau zborul până la ea. Ș-ajuns acolo, să bat în cer Un cui de aur sau chiar de fier, Ca să-mi leg sacul și să mă leagăn; Închis într-însul ca într-un leagăn ... destule, Câte și-n lume ființe nule! Raze de stele lesne găseam Puteam prea bine să iau un dram! Praful de aur, oricum, nu strică, În cantitate mare sau mică! Destul s-ajungă să poleiască, Că treci chiar marfă dobitocească; Găseam, în ...
... o mână, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credință. Douăzeci de ani, vară și iarnă, în curtea aceasta a trăit și a păzit-o. În nopțile de toamnă, cu ploile repezi și pătrunzătoare, în nopțile de iarnă, cu vifornițele năprasnice, el nu stătea în cușca lui; suflând cu greu, încordându-și mușchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colțurile grădinii și, lătrând, dădea de știre că nu e ... Într-o dimineață și-a zărit stăpânul de departe venind spre el, cu mâinile la spate, ținând ceva ce sclipi la o întorsătură în bătaia soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parcă a-ncercat nu o durere, ci o jale, o jale grozavă, o jale adâncă pentru stăpânul pe care-l văzuse ... se făcuse milă stăpânului?... Bubuitura nu curmă liniștea ogrăzii. Și astăzi simți că nu mai are mult. Și parcă-i părea rău să închidă ochii în curtea în care trăise, în mijlocul lucrurilor de care n-ar fi vrut niciodată să se despartă, sub privirile care nu se mai îndreptau spre el prietenoase. Și, deodată, o ...
Cincinat Pavelescu - Pescuitorii de perle
... de Cincinat Pavelescu D-a lungul umedelor stânci, Uitate-n mările adânci, Ca-ntr-un mormânt ce le înghite, Necunoscute nasc și mor, În scoica lor, Mărgăritare negăsite! Sunt lacrimi de ondine-amorezate De vrun triton necredincios? Și-acum sclipesc cristalizate În fundul mărilor sticlos? Dar îndrăznețul, beat de vraja Strălucitorului său vis, În valul care le ascunde S-azvârle, fulger în abis! Înoată, se scufundă, speră, Și apa îl cuprinde lin; Și-n adâncimea-i îl primește Ca p-un nou monstru submarin. Adesea un rechin ... în fund? O vede, o atinge, iat-o! Sub năzuința care-l mână Prin valul de-ntuneric suie Ca și un zeu c-o stea în ... Vă coborâți pe scări de vis, În fundul mării neștiute A cugetului îndrăzneț, Să smulgeți tainelor ideea, Mărgăritarul fără preț... Multicolora perlă fină, În zare zace neștiut, Tot răsăritul aurorii, În coaja tristului trecut. Ca să găsesc și eu comoara Acestor flori ce nu mai mor, În marea plină de primejdii Aș vrea nebun să mă cobor. Spre largul ocean de vise, Scafandru nou mă las și eu, În ...
Emil Gârleanu - Cine a iubit-o!
... dar pesemne că se răzgândise. Ce să facă singur, Doamne! Deodată i se păru că aude ceva, niște clinchete înăbușite, așa ca loviturile de lingurițe în paharele pline, și odată cu ele i se strecură o picătură caldă în suflet. Se ridică repede și alergă la geamul ușii, în sală. În poartă răsări ceva negru, care se mărea, se apropia, până ce se desluși că e un poștalion. Caii se izbiră cu piepturile de fruntea troianului ... și, cu capetele în sus, începură să taie pârtie prin zăpadă. Dar cu toate puterile lor încordate, după câteva clipe, se opriră. Surugiul se înălță în scări și se auziră, întretăiat, strigătele lui: Măăi, Măăă... să vie argați cu lopețile... Cine dracul să poată intra în iadul ista?... Morților... Măăă, n-auziți, dugleșilor ?! Boierul Toma împinse cu putere ușa înțepenită de zăpada strânsă în cerdac și strigă și el la argații care de-abia acuma își scoaseră capetele afară. După ce se uitară ca niște oameni buimaci de băutură ... ce-ai luat-o atunci, dacă n-ai iubit-o? Toma răspunse liniștit: — Am luat-o pentru bani. Fără zestrea ei, azi n-am sta aici,