Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru PE EA
Rezultatele 41 - 50 din aproximativ 2249 pentru PE EA.
Constantin Stamati - Crucelița soției mele
... Constantin Stamati - Cruceliţa soţiei mele Crucelița soției mele de Alphonse de Lamartine Traducere de Constantin Stamati O, cruceliță sântă! eu plângând te-am luat De pe-a ei buze arse la cea de-apoi suflare; Simbol dumnezeirei, de ea mie lăsat, Să-mi fie mângâietoare. Cu câte fierbinți lacrimi te spăl, o, cruceliță, De când mi te-au dat mie, ca să te port ... chin! O, Doamne, ce durere simți sufletul meu Când preotul rostiră molitva de iertare, Întocmai ca și maica cântând pruncului său, Cântec de dormitare! Atunci pe a ei frunte speranța se iviră, Pe a soției față grații au seninat, Și pare că și moartea ceva îngăduiră, Al său lacom vânat. Vântul îi clătea părul lung pânâ ... ei față, Precum și chiparosul își mută pe mormânt A sa umbră măreață. Din patul ei căzuse una din mânușițe, Iar cealaltă gingaș pe piept o îndoia, Și ridicând la gură draga sa cruceliță, S-o sărute vroia. Ea buzele gătise pentru acel sărutat... Dar cu-acea sărutare sufletul ei zburară, Și tocmai ca tămâia către Cel Preaînalt La cer se ridicară. Atunci toate ...
... Eminescu M-am dus la Cluș. Am așteptat să vină noaptea pentru ca să mă duc la casa ei, să văd ce se-ntâmplase cu ea. Îmi venise ideea să-i iert tot ― trădarea ei ― și, de-ar fi fost o scânteie de amor în ea, s-o iau cu mine s-o fac nevasta mea. Inima mea era însetată de iubire și, ca cel ce se îneacă, îmi plăcea să ... voi să scutur ușa, dar văd că încuietoarea e sigilată de către autoritate. Ce să fie? Asemenea tuturor femeilor ce trec din viciu în viciu, ea o fi căzut în datorii și or[i] fi vânzând pe cale judecătorească singura ei avere: căsuța. Ce-mi păsa mie ― trebuia să mai intru în casă, să-mi mai readuc încă o dată aminte ... durerea mea devenea din ce în ce mai dulce, din desperare, melancolie. Poate că sufletul ei curat adia dulce în jurul frunții mele. Poate că ea, aeriană, îmi atingea părul, îmi săruta fruntea mea. Umblai mult prin casă, bântuit de idei când dulci, când amare. Apoi dezbrăc ându-mă, mă culcai ... ...
... se-ntâlnește— Tu-mi ești frate dintr-o mamă, Mă iubești! ți-o las în samă, Mi-o păzește Ca de foc! Vei vedea-o pe la hori. Să n-o lași la vino-ncoace— Stai cu ea, ce știi tu-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori. Tu s-o joci, dar mai așa! Liniștit ... vedea-o la fântână, Treci și las-o-n bună pace, Nu glumi, că ei nu-i place. Nici de mână Să n-o prinzi! Ea va zice tot ce vrei; O desmierzi și nu te vede, O săruți și-i pare bine. Ah, dar crede-mă pe mine Și nu-i crede Vorba ei! Ce folos ai tu c-o strângi? Simți tu că pe ea o doare? Vezi, nici eu n-o strâng, de frică: Ea-i atât de subțirică, Ca pe-o floare Poți s-o frângi. Dac-o fi pe drum, tu treci; Zi că ești grăbit, și-o lasă, Să n-asculți orice să-ți spuie. Și-un gând rău să nu te puie ... Și-o primește de pe
... în lună — iată tabloul. Fetele ce dormeau în budoarele lor profumate, mângâiate de-un roi de visuri de aur, studenți care dormeau cu capul pe cărți visând ministerii, dandi visând vânări și cai, proști nevisând nimica — ce îmi păsa mie de lumea asta ce dormea, pe care o uram și o părăseam spre a nu reveni poate în ea? Pasurile mele grele pocneau în pietrele pătrate ale stradelor, eu mă-ănîfășasem înfundat în manta cu pălăria peste ochi și mergeam astfel pe luminatele strade, fără ca luna să îmi facă vo umbră pe ziduri, căci pe-a mea o lăsasem acasă, astfel încât eu însumi nu păream a fi decât o umbră neîncăpută ce fugea pe murii caselor înșirate pe rând. Cam la finea orașului era o casă galbenă, cu ferestrele lucii argintate de lună, cu perdele albe. Bătui încet în ea. — Tu ești? răspunse o voce dragă și molatecă ca de copilă. — Eu, deschide fereastra, nu e nimeni pe strade, nu te poate vedea nimeni, ș-apoi chiar de te-ar vedea... Fereastra se deschise încet, perdeaua se dede într-o parte și dintre ...
... foc ea l-ar fi scos! Erau săraci. Bărbatul ei, De mult bolnăvicios, Zăcea și el, puteai de slab Să-i numeri os de os. Pe laiț fecior, părinte-n pat, Pe răni al cârpei nod, Și-n vatră focul stâns de mult Și nu-i porumb în pod: Trei zile, iar a patra zi ... palat! S-a dus. Dar Arpad, el fierbea De parimi păgânești. De ce-ncui ușa? Ce vrei tu? Turbatule ce ești! Și capul ea și l-a zdrobit De drugii din ferești. A fost prea mult! Când i-au adus Pe Sanda doi argați, Ea n-a mai plâns, a stat ca stan Cu pumnii ridicați, Cu gura plină de blăstăm, Cu ochii înghețați. Ești om ... aceea tari, Căci râd de Dăumneîzeu! Și-aici i-a izbucnit din ochi Plânsoarea bob de bob, Și jos, săcată de simțiri, Căzu ea toată zdrob. Domn groful, domn și Dăumneîzeu, Ei ambii râd de rob. Și noi? Să râdem înjurând Pe robi? De ce pe ei? De ce nu domni? Giganți în drept Și-n suflete pigmei. Cu crucea-n mâini sa pălmuiești Pe domni ca
Nicolae Gane - Privighetoarea Socolei
... fi luat-o cineva drept o femeie sătulă de toate deșărtăciunile vieții, sau drept un copil neștiutor de osebirea ce este între lipsă și avere. Ea singură nu-și putea da samă de ce se petrecea în sine. Cu cât înainta mai mult pe această cale de plăceri, cu atât inima ei se închidea mai tare. Adeseori când, amețită de vuietul vieții, ea se uita în jurul ei la turma de curtezani ce stăteau gata să depuie la picioarele ei și punga și amorul lor, ea se simțea singură și parcă îi părea rău atunci după vesela ei sărăcie, pe când nu avea alt lingușitor decât oglingioara cea mică care o îngâna dimineața așa de drăgălaș. Eleonora lua uneori parte la prânzuri și supÄ�le ... de toți zefirii. Doi ani trecură, și Eleonora nu pierdu roșața din față, nici veselia din ochi. S-ar fi zis că în fiecare dimineață ea reîntinerește. Pieptul ei nu cunoștea suspinul. Ea plutea în viață cum plutește scoica fragedă pe mare, ale cărei valuri o mână orișiunde, dar nu o cufundă. Ea intrase pe poarta cea mare a lumii,
Mihai Eminescu - La aniversară
... acasă, dacă-l iertau ocupațiunile statului roman, și astăzi — îl iertau acele ocupațiuni ale statului roman. Toată sara nu vorbi un cuvânt cu domnișoara. Ea-și încrețise sprâncenele între ochi, pe care-i ridică sub frunte; cu brațele-ncrucișate, picior peste picior, ședea-ndărătnică într-un colț, cu buzele strâns lipite. Dar pe furiș ea strecura câte-o rază drept în ochii lui. Era mânioasă. De doi ani se mânia foarte ușor și se desmânia tot atât de ușor. Odinioară ... fața ei albă ca laptele cu obrajii roși și părul ei blond, foarte blond, care înconjura cu lux și finețe o față plină și râzătoare. Pe când el perora o temă de astronomie — indiferentă atât lui cât și ei — adică pe când se necăjeau unul pe altul, ea se uita la el fără să-l asculte; i-ar fi sărit în gât, l-ar fi sărutat de o mie de ori — așa ... să știi tu că nu sunt... Iaca, de exemplu... — De exemplu...? — Nu te voi mai strânge de mână, nu ți-oi mai spune pe nume... de azi înainte. O! gândi ea
... rece, mulțumita ea respinge A sărmanului ce-ajută. Al ei ochi, pare că-ntreabă: Merit și eu mulțămire?... Și-ntinzându-i mâna slabă Ea îi dă tot, tot ce are,  și el râde când îl plânge. În biserică de intră candelele aurie Pentru ea-s nepăsătoare... Albă ca păretele la ele Ea se uită... Numa apasă bătaia inimei grele Ar plânge?... ah lumea-ar zice cum că este fățărie. De aceea doar cu mâna a ei ... inima mea pustiită Ah! nimic nu e de vină la cumplita mea viață Nici nu o simțeam în mine, când am fost dusă de brață Pe acea cale pierdută, ne-nturnată, pângărită. Un pictor cu fruntea mare, ce un univers ascunde Cărui de model servește ea de-o Venere antică, La privirea ei măreață, lui din mâni penelu-i pică: Unde-am mai văzut  el zise  chipul tău Madona ... fiind atât de pală. De-ai muri  ucisă doară de a florilor miroase Ca de marmură un înger, în mijlocul domei nalte, Pe un catafalc depusă, un popor ar plânge-ncalte După sufletu-unui înger, după sfânta cea frumoasă.
Anton Pann - De cînd ploaia cu cîrnații
... Sînt buni ca orce cîrnați, D-am avea să bem și țuică, Ar fi și mai minunați. Mai scoase el din desagă Și o lipie pe loc, Zicînd: - Șezi, nevastă dragă, Să mîncăm pe lîngă foc. Ea mîncînd întrebă: -Neică! Dar și lipii a plouat? El îi zise: - Ba nu, leică, Altă potcă s-a-ntîmplat, Ispravnicii azi ... acum unde i-ați pus? - La noi supt pat, ea răspunse. Și zapciul trimețînd, Peste tot locul străpunse, Cu sapele căutînd. Și negăsind, chemă iară, Pe bărbatul ei aci, Zicînd: -Te voi pune-n fiara Și așa te voi munci; Nevasta ta dreptu-mi spuse Și tu tot tăgăduiești? Omul zicînd ... îi răspunse: - Coconule, să trăiești, Muierea mea e nebună Și rău cu ea te-nțelegi, Că măcar o vorbă bună Vrodată ei nu-i alegi. Ea noaptea orce visează Ziua spune c-a văzut, Și face pe am să crează La ce nu e de crezut. Fiind ea aci afară, Fără să aibă habar, De față-n grab-o chemară Ca să o întrebe iar. Dragă ! i-a zis, nu te ... ...
Alexandru Macedonski - Noaptea de februarie
... e-n stare. III Zoe — fată mai brunetă — la fereastră alergase... Ea, pesemne, c-auzise sunetul de clopoței, Căci o sanie în curte pe zăpadă-alunecase, Și intrară în odaie câțiva tineri derbedei Erau patru — între care, un vlăjgan scăpat de școală, Care încă nu-nsemnase pe a vieții sale coală Cu condeiul voluptății vorba magică ,, Amor ". Mai frumos ca sfântul Gheorghe, își da aere viteje... Ele — repede ghicindu ... Și c-a tresărit cenușa într-al inimii mormânt. Care vis o nălucește?... Care înger o însuflă? Iat-o... Se ridică, umblă... — pe când vântul care suflă Bate-n geamuri, bate tare, și le zguduie cumplit... Fâlfâiesc în candelabre lumânările deodată... Însă ea se îndreptează, palpitând transfigurată, Spre clavirul ce-i zâmbește printre fildeșu-nvechit. Degetele-i deșirate calcă clapele sonore... Armonia se deșteaptă, lenevoasă, la-nceput, Visătoare ... sau abanosul învechitului clavir, Pe când ochii ei în zare urmăresc un chip simpatic Rentregind cu-ncet conturul unui dulce suvenir. Vântul scutură fereastra! — Ea nu vede, nici n-aude! Focul moare trist în sobă, lumânările pălesc... Ea tresare —
... n-are o doagă! Sărmana! Ei, oameni care nu o-nțeleg. O mână la doctor, când satul întreg Vorbește că Vica de mult îl iubea Pe Nandru, că beată de dragoste ea Pierdutu-și-a capul și firea. La clacă, ori seara când țin șezători, La joc pe la Paști, și-n dumineci la hori, Pe prund în amurg, la Crăciun în vergel, Ea nu-și dezlipește nici ochii de el, Că vai! cum o-nvinge iubirea! Ș-acum, desperată că nemții l-au dus Pe Nandru-n câtane, ea-n gânduri s-a pus, Ș-o doare durerea de milă cu drag Și stă, ca cioplită, stă ceasuri pe prag, Nici moare și nici nu trăiește. Ș-acum, înspre seară, cu păr despletit, Și galbenă-n față ca cei ce-au murit, Nebună plecase ... pelin Nu-și află repaos copila. Și mă-sa, cu frați și cumetri s-au pus S-o tragă în casă, și-au dus-o pe sus, Și ea-n zvârcolire nebună gemea Mereu mă cutremur când cuget la ea, Și-atunci am stat veșted de milă. Și cei adunați se-mprăștiară