Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru FURAT
Rezultatele 41 - 50 din aproximativ 243 pentru FURAT.
Cincinat Pavelescu - Madrigale (Pavelescu)
Cincinat Pavelescu - Madrigale (Pavelescu) Madrigale de Cincinat Pavelescu pe o fotografie a mea trimisă unor prieteni Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V I Dacă suferința intimă sculptează Chipul meu ce n-are zâmbetul vioi, E că gelozia poate mă-ntristează Că nu sunt în locul copiei, cu voi. II Te miri că pică-atâtea stele, Dar nu-s doar stele căzătoare, Sunt poate lacrimile mele Ce plâng o dragoste ce moare. III Sub paleta toamnei sângera grădina Împletindu-ți visul cu păreri de rău; Tu făceai buchete și furai lumina Razelor de soare prinse-n părul tău. IV Precum din foc rămâne scrum, Ce-a strălucit o să apună, Azi din iubirea mea nebună Fac cântece pentru volum. V Smarandei De ce în ochii tăi albaștri Plutește-atâta vag mister? Ori te-ai uitat prea mult la cer Și-ai năzuit mereu spre
Cincinat Pavelescu - Pe rimele strugur, Mugur
Cincinat Pavelescu - Pe rimele strugur, Mugur Pe rimele strugur, Mugur de Cincinat Pavelescu Lui Gheorghe D. Mugur, după admirabila lui conferință asupra poetului Albert Samain, la Craiova Verbul tău dulce ca un strugur E-n stare mințile să fure. Dar pentru ce semnezi doar Mugur, Talentul tău când e
Cincinat Pavelescu - Poet (Pavelescu)
Cincinat Pavelescu - Poet (Pavelescu) Poet de Cincinat Pavelescu Ah, să găsești o formă nouă! Să uiți și spațiul și timpul, Cum florile renasc din rouă, Cu versul tău să-nvii Olimpul. Să fecundezi sterila minte Ca pe un câmp secat de plug, Și să străbați tot înainte Neștiutor de nici un jug. Să-nvingi prostia-mbătrânită Și din noroi spre cer să zbori, Și să-mpingi lumea-nmărmurită Spre alte mândre aurori. Și-apoi, sub buclele-ți cărunte, Furat de gloria-ți întreagă, Să mori, și alții p-a ta frunte Cununi și lauri să
Constantin Stamati - Răpitorul
Constantin Stamati - Răpitorul Răpitorul de Constantin Stamati Un oarecare răpitor foarte se înavuțise, Și cu jurământ la toți făr-a-l întreba spunea, Și sufletul își punea, Că el acea avuție nu că doar o grămădise, Dezbrăcând pe cineva fățiș, sau că o furase... Ce ca din cer îi picase, Și că el nu avea frică Cineva să-l oblicească c-au umblat cu oca mică, Adică că pe cineva au înșelat; Deci socotea cu ce chip să mulțumească Domnului de comoara ce i-au dat, Sau că poate el, sărmanul, gândea să se pocăiască. În sfârșit, el hotărăște pentru săraci să zidească O casă mare în care să-i adăpostească Și să-i hrănească. Deci răpitorul începe casa și mai o gătește, Și plimbându-se printr-însa, însuși cu sine grăiește: „Iată fapta minunată ce și Domnului îi place, Care de acum cu mine trebuie să se împace De câte pozne am făcut. Iar săracii pentru mine vor conteni a se plânge Și a mai zice Că eu sângele le-am supt. Căci ei în această casă vor trăi mai mulțumiți Decât în casele lor, pe care eu le-am luat, ...
Dimitrie Anghel - În furtună...
Dimitrie Anghel - În furtună... În furtună... de Dimitrie Anghel Publicată în Grădina Hesperidelor , nr. 1—2, 1912, p. 1—3. Pe marginea dunei, acolo unde forfotesc valurile în veșnic neastîmpăr, pescărușii iubitori de furtună își înalță aripele, rămîn neclintiți plutitori între cer și apă ca și cum ar fi atîrnați de un fir nevăzut, recad și se fac una cu o creastă de val, în stropi argintii se înalță din nou, se alungă în spațiu, se ajung înfrățindu-și zborul în rotocoale, cu cenușiu și alb pătează văzduhul și lămuresc cu țipete stridente anunțînd îndepărtata primejdie ce călătorește pe creste. Iubitorii de furtună, cenușii ca și talazurile și pătați de spuma ce o nasc frămîntările, ei singuri nu mai au hodină acum cînd obloanele toate pe la case sunt închise și fantasticul fum se risipește despletit de pe marginea ogeagurilor, înfrățindu-se cu negurile ridicate din abisuri. Abătut de funebre gînduri, cu albele foi dinainte, eu mi-am întrerupt poemul început în care am încercat să-mi încheg visurile mele născute din furtună și, fără să vreau, mi-am lipit fruntea de geamuri, privind nebunele arabescuri ce le scriu aripele. Credeam în visurile mele și, necăutînd decît în adîncul ...
Dimitrie Anghel - Darul valurilor
Dimitrie Anghel - Darul valurilor Darul valurilor de Dimitrie Anghel Publicată în Sămănătorul , 4 feb. 1907 Azi am găsit pe dună un braț alb de statuie, Un braț furat de valuri de cine știe unde..., Al cui a fost odată, cine-ar putea să spuie, Când a căzut în mare, cine-ar putea răspunde? E-un braț alb de femeie, fărmat mai sus de umăr, Și marmora-i atâta de clară și curată, Încât nu-ți vine-a crede că ani fără de număr S-au scurs de când stă astfel în valuri îngropată. Și mâna, mâna-i fină, sculptată cu iubire, De-ai spune că artistul pe când cioplea din daltă În marmora rebelă suprema-i amintire, Pe fruntea lui modelu-și purta mâna cealaltă. Trecea frumoasa mână pe fruntea inspirată, Trecea dezmierdătoare dând vițele-ntr-o parte Iar el cioplea cu râvnă, visând că poate-o dată Atât o să rămâie dintr-înșii după moarte. Și-ntr-adevăr că veacuri s-au scurs și iat-o iară Purtând pe brațul tânăr o algă ce scânteie, O algă-nmlădiată frumos ca o brățară, Asemeni unui ultim capriciu de
Dimitrie Bolintineanu - Fata popii
... cu scumpe flori; Dar mă jur pe prooroc, Să mor fără de noroc, Aș veni la voi aici, Cu o ceată de voinici, Și-aș fura
Duiliu Zamfirescu - Alt cîntec
Duiliu Zamfirescu - Alt cîntec Alt cîntec de Duiliu Zamfirescu Pe subt umbrele de frasini, la fîntîna din pădure Vin, Surată, vin. S-adunăm culbeci de aur, să umplem cofiți cu mure, Și din fugă, peste umeri, sărutări badea să-ți fure, Vin, Surată, vin. C-a plouat, și fundul văii cîntă din privighetori, De gîndești că mersul zilei animatu-s-a de zori; Iarba-i udă, tu pripită, și de-o fi din deal s-aluneci, Ochii mei, privind din vale, amețiți ai să-i întuneci. Sus pe greabănul de munte, în poiană la răcoare, Vin, Surată, vin. Să privim pe valea tristă, cum apune sfîntul soare Și pe ramur cum se-mbucă două păsări surioare, Vin, Surată, vin. Că atîta are omul, ce e azi este al lui. Ce-o fi mîine-i totdeauna marginea mormîntului... Iar pe tine te-a scris firea cu un haz în colțul gurii De mi-aș da, pe-o sărutare, sufletul Mamei-pădurii. (
Duiliu Zamfirescu - Djali Djali de Duiliu Zamfirescu Acolo unde râul plângând murea în mare, Djali-și găsise luntrea. O dulce legănare De vânt, încet o duse pe tainicul canal. Treceau întinse umbre de nori din val în val, Furând razele lunii, și-n zborul lor cel mare Scriind pe fața apei poveste marinare. Văzduhul amuțise. Se-ntuneca. Furtuna Se-mlădia pe mare. Tuna. Pierise luna. Din când în când, un zgomot străin, din altă lume, Țipa; geniul mării striga totul pe nume: Nori, vânt, curente, glasuri se deșteptau. Djali Desprinse de la barcă lopata și-o zvârli. Apoi vorbi: “Ce-mi pasă de tinerețea mea Când port fără de voie în pieptu-mi o ruină De dor, de suferință, de-amărăciune plină? Când nu pot nici să sufăr așa precum aș vrea? Ce-mi trebuie lopata când văd că fiecare Născându-se-și începe un cântec de-ngropare, Când știu că-i dat să fie viața pe pământ, Al fericirii noastre cel mai adânc mormânt, Când și pe poarta vieții ca și pe-a morții poartă S-a scris cu slove negre aceeași vorbă moartă: Durerea? Deci furtuna și vânturile sale Să-mi ducă ...
Emil Gârleanu - Călătoare! ...
Emil Gârleanu - Călătoare! ... Călătoare! ... de Emil Gârleanu E călătoare! A ieșit din mușuroi furnica și-a pornit, cum face în fiecare dimineață, a pornit să vadă lumea... Ea știa că ochii duc și mintea întoarce; că, văzând multe, știi destule și ai de unde da și la alții. Și ce fericire să călătorești dimineața, în revărsatul zorilor, când iarba e proaspătă sub rouă, aerul jilav de răcoare, și când pe cer se prelinge lumina ca o undă de aur. Ș-apoi dimineața privești altfel lumea, altfel o judeci; gândurile nu-ți sunt spulberate, ci se limpezesc, tihnite, din prisos. De aceea furnica se scoală cu noaptea în cap și pornește la drum. În dimineața aceasta a luat-o spre răsărit. Încântată de frumusețea soarelui, care se prevestea prin mănunchiurile lui de raze, totuși avu puterea să se gândească, drumeața, că, privind și minunându-se numai, nu câștiga nimic. De aceea, îndată ce dădu, prin miriște, de cizma unui vânător, își și puse în gând să cerceteze, să cunoască mai bine făptura omenească în apucăturile ei. Îndrâzneață și destoinică, se ridică pe călcâiul pe care câteva fire de nisip se prinseseră, apoi, ...
Emil Gârleanu - Grivei Grivei de Emil Gârleanu E bătrân. Înțelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a și îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credință. Douăzeci de ani, vară și iarnă, în curtea aceasta a trăit și a păzit-o. În nopțile de toamnă, cu ploile repezi și pătrunzătoare, în nopțile de iarnă, cu vifornițele năprasnice, el nu stătea în cușca lui; suflând cu greu, încordându-și mușchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colțurile grădinii și, lătrând, dădea de știre că nu e chip să te poți apropia de casa stăpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoțul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simțise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creștetul capului. Și altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curții! Însă vremea trece; viața, cu ...