Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru DESFĂCUT
Rezultatele 41 - 50 din aproximativ 261 pentru DESFĂCUT.
... peste pământ, ușoară, ca un colb de argint. Departe, cine știe unde, se văd dealurile, mai încoace câmpul, aproape satul și, chiar în față, își desface stâlpii din umbră casa de la cealaltă margine a ogrăzii. Aerul se înfioară; cocoșul răsuflă fericit, apoi își udă pliscul în mărgăritarul de ...
Emil Gârleanu - Fraţi Frați de Emil Gârleanu Fără să ridice privirea de pe hârtiile ce iscălea, maiorul răspunse răstit: — Va merge cornistul companiei. Ofițerul vroi să mai adauge ceva, dar maiorul nu-i dădu vremea, ridică în sus capul și, cu acea luminiță gălbuie în ochi, ce dădea căutăturii lui un aer de veselie, chiar atunci când era înfuriat, spuse răspicat: — Cred c-ați înțeles, domnule sublocotenent. Ofițerul răspunse scurt că a-nțeles, și plecă. Străbătu sala pe lângă camarazii ce-l priveau bănuitori, apoi luă drumul drept înspre compania lui. În ușă îl aștepta sergentul-major. Ofițerul îi porunci, la rândul lui, cu un glas ce împrumutase ceva din acel al maiorului: — Va merge cornistul companiei. Sergentul-major se întoarse și strigă: — Va merge... Dar nu avu când să sfârșească, cineva din fundul întunecos al sălii, cornistul, care și auzise ordinul comandantului de pluton, răspunse înăbușit, dar hotărât: — Am înțeles, să trăiți, domnule sergent-major. În această vreme, ofițerul intră în cancelaria companiei, își puse mantaua, își luă chipiul și, ridicându-și gulerul, ieși în curte, îndreptându-se spre poartă; o luă pe o stradă lăturalnică, mai apropiată. Ajunse acasă, își ...
Emil Gârleanu - Gândăcelul Gândăcelul de Emil Gârleanu Cum venise pe lume, nici el nu-și dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn și parcă era de când pământul. Nu simțise nici durere, nici bucurie. Și mult își muncise gândul cum răsărise, și-al cui era? Mic cât un fir de linte, mișca piciorușele fragede și ocolea, de pe margini, frunzișoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieși de sub umbra răcoroasă și dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc și îndrăzni: deschise ochișorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârșit bine-bine și privi în sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese. Cu câtă strălucire, ce adânc și albastru se dezvelea cerul! Și ce minune! cu ochișorii lui mărunți, cât niște fire de colb, îl cuprindea întreg. Și ce întunecime, câtă umezeală sub frunzișoara lui. Ce căutase dânsul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. Tresări. Era el altul? Piciorușele nu mai erau ale lui de scânteiau așa? Și mai era îmbrăcat în aur! Căci ...
Emil Gârleanu - Grivei Grivei de Emil Gârleanu E bătrân. Înțelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a și îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credință. Douăzeci de ani, vară și iarnă, în curtea aceasta a trăit și a păzit-o. În nopțile de toamnă, cu ploile repezi și pătrunzătoare, în nopțile de iarnă, cu vifornițele năprasnice, el nu stătea în cușca lui; suflând cu greu, încordându-și mușchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colțurile grădinii și, lătrând, dădea de știre că nu e chip să te poți apropia de casa stăpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoțul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simțise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creștetul capului. Și altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curții! Însă vremea trece; viața, cu ...
Emil Gârleanu - Luptătorii Luptătorii de Emil Gârleanu Soarta se vede că-i menise așa: să fie vecini și să fie dușmani. Și-amândoi cocoși frumoși. Unul, negru — cu toate lucirile pe care negrul le poate da în mângâierea luminii. Gulerul și penele subțiri, moi ca mătasea, ce-i atârnau de pe spate spre pinteni, băteau în verde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape tăioase, uneori sure, ca oțelul. Și penele lungi, mlădioase, și întoarse ca niște arcuri, ale cozii, cu sclipiri albăstrii, ce se stingeau îndată. Numai deasupra capului cu ochii neliniștiți ca niște gâze, creasta plecată, ștrengărește, roșie, aprinsă ca para focului. Celălalt, alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripile, un alb moale, ca al omătului de curând căzut; alb gulerul, cu vârfurile penelor puțin-puțin gălbui, ca suflate cu aur; albă coada bogată-n pene, ușoară, răsfirată. Și, deasupra capului cu ochii galbeni, plutitori în mărgeanul pleoapelor, o creastă cărnoasă, bătută și roșie ca o garoafă. Nu se puteau suferi; își aruncau priviri tăioase printre spărturile gardului; fiecare se silea să trâmbițeze mai înainte zorii zilei. Și totuși prilejul nu-i adusese încă față-n față, ...
Emil Gârleanu - Mai sus! Mai sus! de Emil Gârleanu S-a trezit ciocârlia în chemarea prepeliței: „Pitpalac!â€� Cerul abia se rumenise; picăturile de rouă încă nu se prefăcuseră în mărgăritare; luceafărul tot făcea din ochi pământului. Dar peste puțin deodată adâncul scăpără. Cea dintâi rază străpunse văzduhul și se topi în ochiul ciocârliei. Niciodată darul acesta, trimis de către soare, nu umpluse sufletul păsării de o mai mare fericire. Căci și fericirea nu-și alege totdeauna clipa nimerită în care să-și verse prinosul. Scuturându-și penele, un tril de mulțumire izvorî din gușa ciocârliei. Apoi se dezlipi de țărână și, pâlpâind din aripi, se înălță. Aerul parcă se rumenise. Oglinda cerului poleia pământul. Încă o bătaie de aripi. Mai sus! Slab de tot i se părea ciocârliei că mai aude glasul pitpalacei. Înota în valuri străvezii; plutind pe ele, dete drumul ciripitului ei gâdilitor ca al unei grindine de mărgăritare. Dar raza care i se topise în ochi o chema la ea, în înalt. În cântecul ei, pasărea îi spunea că vine. Încă o lovire de aripi, și-ncă una. Mai sus! Îmbătată, pasărea se asculta singură; pentru ea și pentru soare cânta. I ...
Emil Gârleanu - Sărăcuțul! ...
Emil Gârleanu - Sărăcuţul! ... Sărăcuțul! ... de Emil Gârleanu S-a iscat un vârtej ca din senin. S-a înșurubat în pământ, apoi a pornit-o, tehui, peste câmp, curți și livezi, luând cu el tot ce găsea mai ușor în cale. Și dacă de pe jos fura flori, pene și hârtii, de pe-o ramură luă un cărăbuș, un cărăbuș mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochișorii ca două neghinițe. Cărăbuș de primăvară. Când l-a luat vârtejul pe sus, și-a strâns și el piciorușele și a văzut că poate zbura fără să dea din aripi. Vârtejul și-a făcut gustul, și-n mijlocul unui drum de țară, lângă o curte, s-a înțepenit o clipă ca un sfredel, apoi, s-a topit deodată, lăsând tot ce luase, baltă, la pământ. Când s-a trezit, privi împrejur: un drum prăfuit. Și din capătul drumului, țanțoș, cu pieptul în platoșă, cu pintenii arcuiți, venea un cocoș. „Ia! Scap de unul și dau peste altul, își zise cărăbușul; ăsta mă-nghite!â€� Cocoșul s-a apropiat, s- ...
... în rotiri tot mai strânse, tot mai strânse, până ce se oprește drept deasupra răsfrângerii stelei; și-atunci, din mugurul de aur, pare că se desface dintr-o dată o floare plutitoare, o floare măiastră de argint. Și astfel stau de se privesc: sus, lebăda de aur a cerului ...
George Coșbuc - Crăiasa zânelor
George Coşbuc - Crăiasa zânelor Crăiasa zânelor de George Coșbuc Orcanul însuși stă domol Și-n gânduri dulci se pierde, Când zânele cu pieptul gol Răsar pe lunca verde. Ușoare, ca de neguri, fug Prin liniștea adâncă, Obrajii lor, ca flori de rug, Sunt nesărutați încă. Vezi tu departe-n Răsărit Aprins lucind ca focul Palatul lor? Împrejmuit Cu zid d-argint e locul: Acolo ele-n veci nu mor Și vara-n veci nu moare, Iar ele-și au crăiasa lor Și toate sunt fecioare. La țara lor nici zmei n-ajung! Dar într-o zi, la poartă, Bătu, de drumul greu și lung, Slăbită și mai moartă, O fată de-mpărat, cerând Un loc de mas, sărmana, Și se ruga milos de blând, Și cum te cheamă? Ana. Eu nu pot, Ano, să-ți descui; Acest drept al meu nu e. Crăiasei noastre am să-i spui Să vie să-ți descuie. P-un nor de aur lunecând A zânelor crăiasă Venea cu părul râurând, Râu galben de mătasă. Crăiasa-n purpur și-n smarald S-ascunde, nu s-ascunde, Străbați cu ochii viul cald Al formelor rotunde. Ard flacări ochii ei crăiești Cum stă la ...
George Coșbuc - Flăcări potolite
George Coşbuc - Flăcări potolite Flăcări potolite de George Coșbuc E cald. De drum îndelungat Picioarele de-abia-l mal țin, Și-i cale până-n sat! El e flămând și e-nsetat Și-i slab, că e bătrân. Tot dă către fântână zor. Sub tei, la margine de drum, S-oprise pe răzor, Aici la loc răcoritor Sfârșit stătea acum. Pe-același drum de soare plin, Să se ridice, și-a crezut Că moare-n câmp aici, Ca prins de friguri șovăi Și-n urma a căzut. Nevasta i-a murit; Și-apoi I-a ars și casa; i-a trăsnit Deodată patru boi. Trăia la praguri, și-n nevoi Că-n urmă-a-nnebunit." —„Nebun, din ce?" — „Cuvântul meu Și-al altora, e zvon prin sat ; Dar știe Dumnezeu! Din multe toate, — zic și eu, Dar, urma, din băiat." — „Era mișel?" — „Ba nu, deloc ; Dar singur el a tot zorit Să-și bage capu-n foc: S-omoare p-un flăcău la joc. Și-i dus de-atunci, fugit." —„E dus de-atunci... ...
George Coșbuc - Puntea lui Rumi
... semn s-alină jocul, Și-acum Rumi-n mijloc iese. El avea un cort d'oparte, Iar în cort ? Cine-ar ști spune ! El încet desface cortul Cu ascunsa lui minune. Se ivesc doi stălpi, în urmă Alții doi, apoi mărunte Peste stâlpi câteva scânduri. Ce era ? O simplă punte. â ...