Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru ÎNDOI
Rezultatele 41 - 50 din aproximativ 253 pentru ÎNDOI.
Emil Gârleanu - Tovarăşii Tovarășii de Emil Gârleanu E încă întuneric. Pământul e jilav de rouă și brazdele, răsturnate, în ajun, de către fierul plugului, miroase a proaspăt. În văzduh, o rață sălbatică zboară, furișându-se, măcăind speriată, ca alungată de glonț. Pe o grămadă de coceni, plugarul, rămas peste noapte în câmp, doarme învelit cu niște saci; și mai încolo, boulenii treji, Duman și Joian, stau cuminți, cu gâturile întinse, așteptând jugul. Dar departe, în sat, încep să cânte cocoșii, căci zorile prind să mijească. Lumina se cerne din ce în ce mai deasă, și-n vreme ce cununa cerului se luminează, pe pământ se deslușesc toate: satul; încolo, pe coastă, ca urnită din loc, pădurea; în fund, dealurile gemene unul după altul, ca pe o scară. Și-n cea dintâi clipă de revărsare a luminii, grija, care țârâie în urechea plugarului ca un greier, îl scoală. Omul aruncă sacii la o parte, sare în picioare, își freacă ochii cu dosul mâinii stângi și cu dreapta își îndreaptă șalele. Apoi pornește spre boi. I-a înjugat... Slabi, de li se văd coastele ca niște arcuri sub piele, boii își încoardă mușchii, își potrivesc ...
George Coșbuc - Baladă albaneză
George Coşbuc - Baladă albaneză Baladă albaneză de George Coșbuc Fiul pașei din Ianina Un cal negru-n râu adapă, Pe când vine după apă Cu vas alb pe cap Despina. Dar din munte, de pe creastă, George cată-n văi și vede Și pe Turc și pe nevastă. Fiul pașei din Ianina De la pept o floare scoate Și-o aruncă-n val, să-noate Până-n vale la Despina. George-n munte pumnii își strânge, Buza cruntă-n dinți o mușcă Și de multă ciudă plânge. Fiul pașei din Ianina Vesel brațele-și întinde, Când se pleacă-ncet și-i prinde Crinul de pe râu Despina. Ce, la piept a pus ea floare? Dar și-n munte George pune Plumbii sub scăpărătoare.. Fiul pașei din Ianina Blând desmeardă alba frunte A nevestei, dar din munte Moarte-aduce carabina. Nu în cal, nu-n fiul pașei, Plumbul a mers drept în crinul Pus pe albul pept al lașei. Fiul pașei din Ianina Sare-n șea, îndoaie brâul, Bate-n cal nebun cu frâul - Și-l ajunge carabina: Nu în piept strâns cu haină verde, Ci-ntr-un braț, mai mult neveste Cu-acel ...
George Coşbuc - Fragment epic Fragment epic de George Coșbuc Iar pe lumea ceealaltă scoborând acum flăcăii Cei căzuți la Vid pe dealuri și pe șesuri la Vidin, Câți sosesc pe rând în stoluri, adunați în gura văii Stau s-aștepte alte gloate câte se vedeau că vin. Unii șterg de iarba udă câte-o sabie-ncruntată, Din pulpana hainei, alții sângele dușman îl storc, Și se laudă cu toții și vorbesc cu toții-odată Precum fac biruitorii din războaie când se-ntorc. Când văzur-această gloată, toți acei ce-ndușmăniră Pe români de-a lungul vremii, plini de spaim-au tresărit Resfirându-se prin noapte, precum fumul se resfiră, Și din margini mai spre margini se topeau necontenit. Cu genunchii plini de tremur și cu gheața morții-n gură, Morți erau de-a doua oară, ca-ntr-al Orcului noian Luptătorii din Mikene când îngălbeniți văzură Strălucind prin noapte coiful comandantului troian. Dar ai noștri morți de veacuri, câți pieriră prin războaie, Apărând a lor credință și pământul românesc, Stau cu ochii țintă-n noapte și-al lor mijloc îl îndoaie Ca s-apropie privirea de minunea ce-o zăresc: Văd români, și- ...
George Coșbuc - Podul lui Traian
George Coşbuc - Podul lui Traian Podul lui Traian de George Coșbuc Colo surele ruine Către Dunăre privesc Cum tot vine apa, vine Martori vremilor trecute, Cât sunt astăzi de tăcute, Numai inimii-i vorbesc. Eu mă uit pe apa sură Încrețit-abia de vânt; Apa lângă mal murmură. Trec și vremile-nainte, Trec și-aducerile-aminte Cum trec toate pe pământ. Au pierit acele glorii, Și-alte-asemeni nu se nasc Ah, dar iată luptătorii Scutul lor cum îl aruncă, Sapă, cum le-a dat poruncă Meșterul de la Damasc. Grinzile de grinzi se leagă Peste munții de granit, Lespezi peste bârne-ncheagă Viaduct pe bolți enorme Și-uriașele lui forme Parc-ajung până-n zenit. Și din câte-avea ținuturi Roma-n stăpânirea sa, Iuți oșteni ascunși sub scuturi Vin ca apa revărsată, Cum potopul tău odată, Iahve, peste lumi vărsa. Podul își îndoaie fierul Sub atâți legionari, Tubele-nspăimântă cerul! Istre,-acum te bați în spume! Mulți văzuși tu tari în lume, Însă nu pe cei mai tari! Cine va mai sta-mpotriva Leului roman de-acum? Care fulger stăvili-va Goana răzbunării sale? Ai voinici tu, Decebale, Să oprești furtuna-n drum? Ori ai ...
George Topîrceanu - Lacul (Topîrceanu)
George Topîrceanu - Lacul (Topîrceanu) Lacul de George Topîrceanu În grămezi greoaie, norii Dintr-o parte străbătură Și de chipul lor pătrunsă, Fața lacului e sură. Lângă apă, singuratic, Plopul trist, fără veșmânt, Jeluindu-și frunza moartă Se îndoaie după vânt. Pleacă unde după unde Și mișcarea lor domoală Colo-n trestie pătrunde, Legănând o luntre goală... Mult aș vrea în feeria Unei nopți de mai, senine, Să plutesc pe apa-ți clară, Cu iubita lângă mine, Și a undelor poveste Nesfârșită, s-o ascult... Dar așa, cum ești acuma, Lacule, îmi placi mai
Grigore Alexandrescu - Șoarecele și pisica
Grigore Alexandrescu - Şoarecele şi pisica Șoarecele și pisica de Grigore Alexandrescu Un șoarece de neam, și anume Raton, Ce fusese crescut su’ pat la pension, Și care în sfîrșit, după un nobil plan, Petrecea retirat într-un vechi parmazan, Întîlni într-o zi pe chir Pisicovici, Cotoi care avea bun nume-ntre pisici. Cum că domnul Raton îndată s-a gătit Se o ia la picior, nu e de îndoit. Dar smeritul cotoi, cu ochii în pămînt, Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfînt, Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu? Nu cumva îți fac rău? Nu cumva te gonesc? Binele șoricesc cît de mult îl doresc Și cît îmi ești de scump, o știe Dumnezeu! Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei, Și că aveți cuvînt să vă plîngeți de ei; Dar eu nu sînt cum crezi; căci chiar asupra lor Veneam să vă slujesc, de vreți un ajutor. Eu carne nu mănînc; ba încă socotesc, De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.“ La ast frumos cuvînt, Raton înduplecat, Văzînd că Dumnezeu de martur e luat, Își ceru iertăciuni și-l pofti a veni Cu ...
Grigore Alexandrescu - Epistolă Dlui I. V., autorul "Primăverii amorului"
Grigore Alexandrescu - Epistolă Dlui I. V., autorul "Primăverii amorului" Epistolă Dlui I. V., autorul "Primăverii amorului" de Grigore Alexandrescu Tu, care-ai fost din pruncie al muzelor favorit, Și ca strămoșască-avere geniul l-ai moștenit, Cântător al primăverii, ce ai darul a plăcea, A fi-nalt cu deslușire, simplu fără a cădea, Care lucruri mici de sine știi să le mărești frumos, Și să nu zici niciodată cuvânt ce-ar fi de prisos, Dacă mai gândești și astăzi cum atuncea socoteai, Când hotărât de natură să fiu poet mă credeai, Făr-a-ți vorbi de folosul bunelor tale poveți, La a mea nedeslușire, alerg încă să mă-nveți. Când nențeleasa natură, din sânu-i cel roditor, Cu talentul poeziei naște pe un muritor, (Fără să mergem departe, atât aș dori să-mi spui), Hotărăște deodată și felul scrierii lui? Mulți îmi zic cum că aceasta nu e de tăgăduit Și că tot omul s-apleacă la ce este mai pornit; Că acela ce-n tragedii face patimi a vorbi Nu poate și-n elegie chinurile a descri. Dacă iar în cea din urmă știi ...
Grigore Alexandrescu - Mângâierea
Grigore Alexandrescu - Mângâierea Mângâierea de Grigore Alexandrescu Unei tinere femei De ce urăști viața, tu, fiica Armoniei? De ce dintr-al tău suflet nădejdea ai gonit? Care dureri ascunse, vrăjmașe bucuriei, A vârstei nălucire și visuri ți-au răpit? Tu n-ai deșertat cupa ce încă este plină; Tu nu știi de-ți păstrează otravă sau nectar; Dar plângi! Zefirul astfel fără cuvânt suspină; Toată lacrima-n ochi-ți e un mărgăritar. Eu nu voi să adaug a ta melancolie, Să-ți zugrăvesc icoana durerii omenești, Să desfășor în ochii-ți a mea copilărie, Ca osândă de moarte în care să citești; Să-ți arăt împrejuru-mi un larg cerc de morminte În care dorm frați, rude, părinți ce m-au iubit; Să vezi ce e durerea, să vezi de-aveam cuvinte, Când chiar de provedință nevrând m-am îndoit. Să vezi apoi în lume cumplita răutate Otrăvindu-mi ani, zile, chiar umbre de plăceri; Să vezi... Ah! atunci numai, atunci ai vedea poate Câte un singur suflet cuprinde-n el dureri! Lumea mă crede vesel, dar astă veselie Nu spune-a mea gândire, nu m-arată cum sânt! E haină ...
Grigore Alexandrescu - Mănăstirea Dintr-un Lemn
... nu l-au tăiat ele, dar zicea că astfel o cere dreptatea, fiindcă copacul este al mănăstirii. Cel puțin de această minune nu ne puturăm îndoi, căci toate maicile țineau minte că au plătit bani. La sosirea noastră acolo, găsirăm patru dame craiovence, care făcuseră sfântul pelerinagiu pentru deosebite pricini. Am ...
Ion Creangă - Ursul păcălit de vulpe
Ion Creangă - Ursul păcălit de vulpe Ursul păcălit de vulpe de Ion Creangă Anecdotă tipărită prima oară în Albumul macedo-român , București, 1880; retipărită în Convorbiri literare, nr. 11, 1 februarie 1885 Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană și nu găsise nicăiri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului și se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare. Șăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de pește. Atunci ea rădică puțin capul și, uitându-se la vale, în lungul drumului, zărește venind un car tras de boi. — Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o așteptam eu. Și îndată iese de sub tufă și se lungește în mijlocul drumului, ca și cum ar fi fost moartă. Carul apropiindu-se de vulpe, țăranul ce mâna boii o vede și, crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Țăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape și, văzând că nici nu suflă, zice: Bre! da' cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti!... ce frumoasă ...
Ion Heliade Rădulescu - Războiul
Ion Heliade Rădulescu - Războiul Războiul de Alphonse de Lamartine Traducere de Ion Heliade Rădulescu - 1829 De ce sunete viteje urechea-mi e speriată? Glasul trâmbiței răsună, cai ninchează sforăind; Coarda-n sânge înmuiată, Ca sabia-ncrucișată, Sună pavăza lovind. Semnul de război se dete, aerul e-nzgomotat Armele! și eho iară armele! mai depărtat. Pe câmpie răspândite scadroanele tropăiesc, Decât crivățul mai iute din tot locul năvălesc; Și ca două aripi negre deodată se întind Din coastele cele dese de legiuni șiruind. Ne-nduplecat armăsarul, strâns în frâu, locul lovind, Pe-ndoitele-i genunche se oprește sforăind. Trăsnetul încă tot doarme, și-n câmpul cel mărmurit O prea jalnică tăcere cu groaza s-a răspândit. Nu s-aude decât marșul atâtor mii de soldați Alergând naintea morții căreia sunt închinați, A carelor uruire, armăsarii ninchezând, Poruncile-adăugite și aerul răsunând, Sau vântul care izbește în steaguri ce fâlfâiesc Și-n taberele vrăjmașe înotând se îndoiesc; Și când seamănă, umflate de biruință, c-ar sta Gata înaintea slavei singure de a zbura. Când ostenite-ncetează, se lasă pe lemn în jos Ca s-acopere vitejii cu-al lor văl întristăcios. În fruntea-amânduror taberi ...