Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru ARUNCAT
Rezultatele 321 - 330 din aproximativ 913 pentru ARUNCAT.
Dimitrie Bolintineanu - Stefan cel tânăr și doamnă-sa
Dimitrie Bolintineanu - Stefan cel tânăr şi doamnă-sa Stefan cel tânăr și doamnă-sa de Dimitrie Bolintineanu Ștefan stă la masă, zi de sărbătoare. Doamna lângă dânsul șade gânditoare. Genele-i noroase caută pe jos, Iar pe mână-i pleacă capul ei frumos. Umbrele durerii coper-a sa față, Cum pe cerul splendid trece-un nor de ceață. — ,,Astăzi, zice domnul, zece mii ucig. Ordinele-s date... Furcile se-nfig!" Doamna se-nfioară, fruntea-i se-numbrește. În profunde gânduri mintea-i rătăcește. — ,,Cât de dulce vinul râde-n cupa mea! Doamne, pentru tine, tu cu mine bea!" Domnul ia paharul și cu doamna-nchină. Cupele răsună; fruntea lor lumină. — ,,Doamne, multe rele faci p-acest pământ, Multe prăzi și-ucideri fără de cuvânt..." Zice. Domnu-aruncă cupa p-a sa față. Sângele pe frunte-i râură și-ngheață. Doamna-și șterge roua și cătând la cer — ,,Astăzi orice crime printr-o crimă pier! Doamne! roagă cerul... Ești înveninat!" Domnul sub durere-i cade săgetat. Tremură, pălește... Viața-i mai apune Și zdrobit de doru-i aste vorbe spune — Chiar pe soțu-ți tânăr ai înveninat!" — ,,Zece mii, de ...
Dimitrie Bolintineanu - Un ostaș român închis peste Dunăre
Dimitrie Bolintineanu - Un ostaş român închis peste Dunăre Un ostaș român închis peste Dunăre de Dimitrie Bolintineanu Porumbiță întristată! Eu ca tine sunt străin, Și-ntr-o țară depărtată Tu cânți tristă, eu suspin! Însă tu ai aripioare, Poți te-ntoarce când vei vrea; Iar eu plâng în închisoare După dulcea țara mea! Tu ai poate-o sorioară Ce te cheamă ne-ncetat; Iar eu am o drăgușoară Ce în lacrimi am lăsat. Însă tu ai aripioare, Poți te-ntoarce când vei vrea, Iar eu gem în închisoare După mândrulița mea! Zboară, pasăre curată! Și te-ntoarnă-n țara ta: Iar eu, floare aruncată Pe alt țărm, mă voi
Dimitrie Bolintineanu - Ziua bună la țară
... Ce rău oare le-ai făcut? La străini te-or da-n prădare, Vai! și pe cămașa ta Fiii vitregi cu turbare Sorții lor vor arunca. Te-au lăsat în slăbiciune, Fără legi, să putrezești Și prin dulce moliciune Te-au lăsat să te slăbești! Când chiar fiii-ți te ucide ...
Duiliu Zamfirescu - Corsarul Corsarul de Duiliu Zamfirescu Într-un castel, pe malul mării, Pe-a cărui turnuri crenelate Furtunile le-a îndrăgit, Trăiește singur, dat uitării, Cu sufletul plin de păcate, Corsarul alb, îmbătrânit. Sub chiparosul din grădină Se urcă iedera pe-o cruce La capătul unui mormânt; Prin ramuri aerul suspină Și parcă din adânc aduce Un glas de funduri de pământ. Corsarul, care niciodată De nimenea nu se rugase, Nu se plânsese nimănui, Corsarul avusese-o fată, Și-acum plângea, se-ngenunchiase La amintirea fetei lui. Un ropot lung de vijelie Cu țipete premergătoare Chema pustiul din castel; El tremura din temelie Izbit de stânci spumegătoare Ce le-aducea valul cu el. Mugea oceanul de durere, Își ridica în ceruri valul Și se frângea căzând pe vânt; Bătrânul hoț, făr’ de putere, Vedea cum apa rupe malul Cu iedera de pe mormânt. Atunci sări drept în picioare Și, vrând să lupte cu furtuna, Corsarul s-aruncă înot; Dar firea cea nepăsătoare Învălui tot într-una Corsar și iederă și
Duiliu Zamfirescu - Pe mare Pe mare de Vasile Alecsandri Ah! viața pentru mine, Scump înger! fără tine Nu are nici un bine, Nu are nici un dar. În cer fie lumină, Sau nori, sau noapte lină, Sufletul meu suspină, Suspină cu amar! Oricare nălucire L-a omului simțire Aduce-nsuflețire Cu glasu-i încântat, Se pierde-n neagra ceață Ce-ntunecă-a mea viață Și glasu-i se îngheață De mine depărtat. Acum cerul zâmbește, Natura-ntinerește Și tot care trăiește Se simte fericit; Dar mie ceru-mi pare Cuprins de-ntunecare; Văd lumea-n întristare Ca sufletu-mi cernit! Zadarnic cat plăcere, Zadarnic mângâiere, S-alin a mea durere, Să curm al meu suspin. Trecuta fericire Izvor e de jelire, Și dulcea-i suvenire Hrănește jalea-n sân! O, valuri mari de spume! Purtați-mă prin lume Ca frunza fără nume Ce o plutiți ușor, Și m-aruncați din mare Pierdut, fără suflare, Pe malul cu uitare Adâncului Bosfor! Pe Marea Neagră, mai
Duiliu Zamfirescu - Seara de toamnă
Duiliu Zamfirescu - Seara de toamnă Seara de toamnă de Duiliu Zamfirescu Ah! ce frumoase-s serile de toamnă! Prin frunze reci doar un fior adie; S-arată-n deal, cu fața purpurie, A nopților fermecătoare Doamnă. Pe câmpul veșted tainic ea-mprăștie Strălucitoarea-i negură albastră, O, Doamne sfânt! Ce pană mult măiastră Atâta farmec ar putea descrie! Stropit cu lacrimi pare-acum boschetul. În umbra lui mă simt prins de tristețe: Există oare-atâta frumusețe În fire, — așa cum o simți tu, poetul? Ori suntem pradă — o! gândire-amară! De-a simțurilor noastre amăgire Ce-aruncă-un văl frumos peste-o neștire, Și totuși, Doamne, ce frumoasă
Elisabeta de Wied - Copacul Copacul de Elisabeta de Wied Caldul soare-al verii țese-acum ferice Fire lungi prin aer, tort de-argint curat; Bate-o dulce boare câmpu 'nrourat Legănând prin lanuri aurul din spice. Frunzele gătite ca de sărbători Râd, pe spate vesel capul și-l aruncă – Un copac, el singur, gol de tot pe luncă Stă 'ntratâta lume de cântări și flori. N'are bucurie nici de vânt și ploae, Nici de cânt de paseri, nici de cuib cu pui; Din podoaba 'ntreagă a vieții lui Nu-i rămase bietul nici măcar o foae. Ce rușine, Doamne! Cât de bucuros Tu te-ai duce, duce să te-ascunzi departe Prin pustii cu neguri, printre stânci deșarte, Ori să vie vântul să te-asvârlă jos. Dar el stă, sărmanul, stă 'nrădăcinat – Iată vie-un fulger și-o să mori! Nu plânge! Nu! Veni furtuna vai, numai spre-a frânge Crengi din el, lăsându-l și mai
Emil Gârleanu - Când stăpânul nu-i acasă!
Emil Gârleanu - Când stăpânul nu-i acasă! Când stăpânul nu-i acasă! de Emil Gârleanu În odaie, liniște. Liniște și-un miros! Pe polița din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de cașcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până în cel mai îngust colțișor al casei. Și din gaura lui, din gaura de după sobă, șoricelul nu-și mai găsește locul. Parcă-l trage cineva de mustață afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere, ușor de zis; dar cașcavalul? Vezi, asta-i asta: cașcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Și brânza-i proaspătă. Mai mâncase așa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta de acuma. Să încerce. Face câțiva pași mărunți până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar s-o vadă. Unde-o fi? De unde-l vrăjește, din ce colț îl poftește cu atâta stăruință la dânsa? A! uite-o colo, pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Așa, bun! Pe urmă... Pe urmă pe unde s-o ia? Pe ...
Emil Gârleanu - Fraţi Frați de Emil Gârleanu Fără să ridice privirea de pe hârtiile ce iscălea, maiorul răspunse răstit: — Va merge cornistul companiei. Ofițerul vroi să mai adauge ceva, dar maiorul nu-i dădu vremea, ridică în sus capul și, cu acea luminiță gălbuie în ochi, ce dădea căutăturii lui un aer de veselie, chiar atunci când era înfuriat, spuse răspicat: — Cred c-ați înțeles, domnule sublocotenent. Ofițerul răspunse scurt că a-nțeles, și plecă. Străbătu sala pe lângă camarazii ce-l priveau bănuitori, apoi luă drumul drept înspre compania lui. În ușă îl aștepta sergentul-major. Ofițerul îi porunci, la rândul lui, cu un glas ce împrumutase ceva din acel al maiorului: — Va merge cornistul companiei. Sergentul-major se întoarse și strigă: — Va merge... Dar nu avu când să sfârșească, cineva din fundul întunecos al sălii, cornistul, care și auzise ordinul comandantului de pluton, răspunse înăbușit, dar hotărât: — Am înțeles, să trăiți, domnule sergent-major. În această vreme, ofițerul intră în cancelaria companiei, își puse mantaua, își luă chipiul și, ridicându-și gulerul, ieși în curte, îndreptându-se spre poartă; o luă pe o stradă lăturalnică, mai apropiată. Ajunse acasă, își ...
Emil Gârleanu - Gâza Gâza de Emil Gârleanu Calul suia din greu dealul. Nădușise. Muștile îl necăjeau, iar zăbala îi ardea gura. Dădea mereu din cap, să-și lărgească dârlogii, până ce călărețul îi lăsă cu totul slobozi. Acum mergea cu capul în pământ, cu coama împrăștiată în tot lungul gâtului, cu buza de jos spânzurând, cu mijlocul frânt. De sus cădeau razele soarelui ce-i străbăteau prin păr și-i beșicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un sân, iar marginile lui se prăvăleau repezi, scufundate, acoperite de alunișuri. Unde și unde, câte un stejar se ridica din fundul prăpastiei, deodată, mânios parcă, dar vârful lui rămânea mai jos de înălțimea șoselei albe, ca un drum de moară, înecată de colb la cea mai mică adiere de vânt. Calul se opri câteva clipe, suflă puternic, apoi o smuncitură a frâului îl sili iar să pornească. În sfârșit, mai făcu cei câțiva pași de ajunse până în vârful dealului. Calul ridică puțin capul. Drumul se întindea neted, coborând prin mijlocul pădurii, care începea să arate mai deasă, mai bătrână. Tocmai în fund, târgul sticlea în soare, crucea bisericii străpungea seninul, în razele soarelui părea că pâlpâie și dânsa ...
Emil Gârleanu - Luptătorii Luptătorii de Emil Gârleanu Soarta se vede că-i menise așa: să fie vecini și să fie dușmani. Și-amândoi cocoși frumoși. Unul, negru — cu toate lucirile pe care negrul le poate da în mângâierea luminii. Gulerul și penele subțiri, moi ca mătasea, ce-i atârnau de pe spate spre pinteni, băteau în verde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape tăioase, uneori sure, ca oțelul. Și penele lungi, mlădioase, și întoarse ca niște arcuri, ale cozii, cu sclipiri albăstrii, ce se stingeau îndată. Numai deasupra capului cu ochii neliniștiți ca niște gâze, creasta plecată, ștrengărește, roșie, aprinsă ca para focului. Celălalt, alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripile, un alb moale, ca al omătului de curând căzut; alb gulerul, cu vârfurile penelor puțin-puțin gălbui, ca suflate cu aur; albă coada bogată-n pene, ușoară, răsfirată. Și, deasupra capului cu ochii galbeni, plutitori în mărgeanul pleoapelor, o creastă cărnoasă, bătută și roșie ca o garoafă. Nu se puteau suferi; își aruncau priviri tăioase printre spărturile gardului; fiecare se silea să trâmbițeze mai înainte zorii zilei. Și totuși prilejul nu-i adusese încă față-n față, ...