Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru POVARĂ
Rezultatele 31 - 40 din aproximativ 101 pentru POVARĂ.
George Topîrceanu - Balada călătorului
George Topîrceanu - Balada călătorului Balada călătorului de George Topîrceanu O, e-atât de bine când pe drumuri ninse Întâlnești o casă cu lumini aprinse, Un ogeac din care se ridică fum, Când te prinde noaptea călător la drum! Sania coboară clinul de pădure. Fug în urma noastră luminișuri sure Și-n singurătatea care ne petrece, Peste vârf de arbori, asfințitul rece Străbătând podoaba crengilor subțiri Luminează-n aer bolți de trandafiri. Dar amurgul palid a-nceput să scadă. Noaptea, ca un abur, crește din zăpadă. Se ivesc departe măguri de hotar, Într-un loc se face drum pustiu de car, Și-o fântână strâmbă pe lumina zării Pare că sporește liniștea-nserării... Drum de vis! E clipa mutei agonii Când alaiul Nopții zboară pe câmpii, Când singurătatea umbrele-și arată Și departe-n șesuri Ziua alungată Lângă reci fruntarii alergarea-și curmă, Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă, Să-și adune-n locul unde-a-ncremenit Peste sâni de gheață părul despletit. Ca-ntr-o presimțire sufletul ți-e-nchis. Unde ești? Îți pare că trăiești un vis... Treci lăsând în urmă, la răspântii mute, Umbre solitare și necunoscute, Treci ducând o ...
George Topîrceanu - Balada unei stele mici
... arătat pe cer o stea Din Carul mare? Cu fața-n sus, spre Dumnezeu Lăsându-ți capul să se culce Pe brațul meu Te legănam, povară dulce Deasupra noastră, un castan Cu frunze pudic răsfirate Pentru-a servi de paravan Iubirilor nevinovate Tinzând o ramură-n zadar Ca să ...
George Topîrceanu - Fata tristă
... Închid ochii și-l aștept Să-mi sărute gura. Iar când umbra serii vine Dorul crește-n mine Și tristețea mă doboară Grea, ca o povară... O, știu bine că-n zadar Dragostea mă mână Să-l aștept cu lacrimi iar Nopatea, la fântână. Nu mai vine să-i șoptesc Dorurile ...
George Topîrceanu - Pruncul Pruncul de George Topîrceanu Un văl de ceață albă și subțire, Ca un lințoliu străveziu de mort, Înconjura biserica bătrână. Și-n dimineața zilei de aprile Simțeai plutind în aer, pretundindeni, Fiori, adânci fiori de fericire, — Prinosul larg al firii, când pământul În mii de forme dăruie luminii Belșugul lui puternic de viață... Pluteau spre cer miresme-ngemănate Căci liliacul tânăr înflorise Și crengi plecate ascundeau în umbră Mănunchiuri de sfioase viorele. Și-n dimineața zilei de aprile Vedeai cum stă încremenită gloată De muncitori și de femei tăcute Pe treptele amvonului pustiu. Iar colo, jos, pe-o lespede de piatră, În fața lor sta pruncul părăsit. Un pumn de țărnă, o scânteie ruptă Din flacăra eternă a vieții... Și trupul cald topise bruma nopții Ce se-nchega în picături curate Ca niște lacrimi reci de muceniță Sclipind pe fața lespezilor aspre. Părea că piatra neclintită plânge!... Cum se strângea, înfiorat de frig, Plăpândul trup ursit de-acum durerii, Și fața-i mică s-o cuprinzi în palmă, Cum întindea gurița după hrană, Cu buzele-i atât de diafane Ca două foi subțiri de trandafir! Cum, printre voi, nu-i nimeni, — nici ...
Gheorghe Asachi - Musca și carul
Gheorghe Asachi - Musca şi carul Musca și carul de Gheorghe Asachi La ocazia compunerei Regulamentului organic București, 1830 La amiază, pe căldură, Se urcau pe drum la munte Șase harnici cai de frunte Înhămați la o trăsură. Spre-a o face mai ușoară, Toți drumeții se coboară; Caii însă asudau, Opinteau și iar mai stau, Când o muscă foarte iute Au venit să le agiute. Bâzâind pe ii îndeamnă Și prin aer drum l însamnă; Unde coama nu agiunge Pe rând caii tot împunge. Carul dacă naintează, Crede că-nsași ea l-au tras, Și-nmândrită-apoi s-așază Cărăușului pe nas. Iar de stă la vre o râpă, Musca-atunci se face foc: Zboară,-mpunge,-njură, țipă Că stau roatele pe loc, Ca bătrânul capitan, Ce în cruntă bătălie Cătră un asalt îmbie Pe aprodu al său oștean. Mai oftează musca mică Că povara nu-i rădică Și că dintre călători Nu-i dă nime agiutori, Dar l-a sa bâzâitură Nici pic caii iau aminte, Ci pășind tot înainte Suie-n deal cea grea trăsură. Atunci musca, stând, li zice: Să ne răsuflăm aice Dup-atâta osteneală! Ș-apoi fără de sfială Li ...
Gheorghe Asachi - Privegherea ostașului moldovan
... mirare cugetează l-a lor nume Și esemple de virtute care-a făptuit în lume. Dac-a soartei grea povară multe veacuri a purtat Și a patriei mântuire cu sânge-a răscumparat, Răzămându-să în Pronie ș-a ...
Grigore Alexandrescu - Încă o zi
Grigore Alexandrescu - Încă o zi Încă o zi de Grigore Alexandrescu Încă o zi cu tine, o zi de fericire, În dulcile extazuri ce simt, când te privesc: Încă un ceas... un zâmbet... Adânca mea iubire Izvoarele nădejdii mai mult nu o hrănesc. Și soarele mai palid din zi în zi îmi pare, Și coardele vieții în pieptu-mi obosit Se rup! nici tinerețea, nici scumpa-ți sărutare Nu pot ele să schimbe ce soarta a voit. Întorc acum asupră-ți privirea-mi dureroasă, Ca cel din urmă-adio la tot ce am pierdut: Din ceața veșniciei, stea blândă, luminoasă, Te văz lucind departe, departe în trecut: Și tot ce e-n natrură, obiecte și ființe, PanĂ³rama de umbre, se-ntunec, se strecor; Iluzia mă lasă: ... și artă și silințe Sunt stăvile zadarnici l-al sufletului zbor? Aș vrea numai, blând înger, ca numele-mi să fie Scump, drag inimii tale, ades să-l repetezi, Precum un dulce sunet, precum o melodie În inimă-ți rămasă din ani ce regretezi. Căci toată-a mea viață îți fu ea închinată, Căci alt decât iubirea-ți ea nu avu mai sfânt, Căci tu ești încă astăzi ...
... pân-a nu o cunoaște, Eram de nopți, de zile, de toate dezgustat. Vremea ce-acuma zboară părea că se târaște, Anii, ca o povară grozavă de purtat! Vântu-mi părea suflare zadarnică și rece, Cerul ca o câmpie de care sunt sătul, Eho numai un sunet ce fără folos ...
Grigore Alexandrescu - Trecutul. La mănăstirea Dealului
Grigore Alexandrescu - Trecutul. La mănăstirea Dealului Trecutul. La mănăstirea Dealului de Grigore Alexandrescu Dedicată măriei sale prințului nostru [1] Precum o sentinelă, pe dealul depărtat Domnește mănăstirea; și zidu-i cel înalt Se-ntinde împrejuru-i, pustiu și învechit, De iedera bătrână, de mușchi acoperit. [2] Acolo au odihna, locaș adânc, tăcut, Eroi ce mai-nainte mult zgomot au făcut. Un cap îi prezidează [3] și dacă s-o-ntâmpla, Cu vreme, România s-ardice fruntea sa, P-a Dâmboviței vale oștiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi. Eu în copilărie iubeam să mă opresc Pe dealul mănăstirii, și-n vale se privesc Mărețul turn, trist martor l-al nostru trist apus, Ș-a cărui origină în veacuri s-a răpus Turnul din care-odată bărbații renumiți Vedeau române taberi pe câmpi nemărginiți [5] În preajma-i e cetatea! ai ei locuitori Ruina-i azi cu fală arăt la călători, Precum atâți nevrednici, trăind în moliciuni, Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. Dar pentru ce orașul atât de strălucit Acum între orașe e cel mai umilit? Ce voie preaînaltă, ce lege porunci Căderea deopotrivă cu ...
Ion Heliade Rădulescu - Adio la anul 1832
Ion Heliade Rădulescu - Adio la anul 1832 Adio la anul 1832 de Ion Heliade Rădulescu Numărând ceasurile. . . . . . . . . . . . . . . . . . Douăsprezece! Adio, o, an! Și ai trecut! Tu nu mai vii, întocmai ca umbra ce eu plâng! Adio! întru tine nădejdea m-a vândut. Pomeniri scumpe multe eu întru tine strâng. Am plâns, am aflat pace, m-am bucurat, gemut, Ură, dragoste-n tine, prieteșug, dușmani... Ah! îngerul meu în tine ca tine l-am pierdut! Tu mi-ai adus atâtea ce nu mi-au adus ani. Acuma treci! adio! ș-asupră-mi tu ai tras Povara ce mă-mpinge unde și tu te duci. O! p-a mea frunte câte cugete rânduri trec!!! Faptele mele-n tine ca semne au rămas, Tu le păstrezi, și-n sânu-ți ele nu sunt năluci. Fi-vor bune mai multe, sau relele întrec?!
Ion Heliade Rădulescu - Cutremurul
Ion Heliade Rădulescu - Cutremurul Cutremurul de Ion Heliade Rădulescu Uiet, urlet s-aude! colcăie, sare pământul, Tremură, zguduie, saltă, colcăie, crapă, plesnește. Zguduie iar, răstoarnă; trosnet, țipăt s-aude, Spontaneu lumea se-nchină. Domnul trece-n mânie. Și crima se ascunde, păcatu-ncremenește; Tot păcătosu-așteaptă al lumii, al său finit; Pământul îl înghite și cerul îl strivește, Iar dreptul la cer cată, și Domnul s-a-mblânzit . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ce spaimă fu aceasta! S-a-ngreuiat pământul Flori prin a lui vine fulgeră, șerpuiesc! Își scutură povara, că a pierit Cuvântul: Se bucură nedrepții, săracii flămânzesc. Și câtă fărdelege pe dânsul îl apasă! De sus câtă trufie strivește pe sărac! Sudori de sânge câte p-a trântorilor masă Și ce de viclenie! ce noduri se desfac! Și lenea se îmbuibă când muncitorul geme, Când gheara nedreptății într-însul s-a înfipt; Din carnea lui sfâșie, stăpână p-a lui vreme, Stăpână p-a lui pâine, pe viața-i mai cumplit. Ecclesia căzută e mută, surdă, tace. În van săracul strigă: "O, mater, ajutor!" E vitregă-a lui mater; pământul n-are pace, ...