Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru ÎN CE PRIVEȘTE
Rezultatele 31 - 40 din aproximativ 872 pentru ÎN CE PRIVEȘTE.
Titu Maiorescu - În chestia poeziei populare
... I Ceea ce mă cred dator să scot întâi la iveală din studiul d-tale, și o fac cu cea mai mare mulțumire, sunt paginile în cari vorbești de originea noastră italo-latină, și, fără a te opri la cunoscutele argumente limbistice, atingând numai în treacăt datele istoriei, cauți să pătrunzi cu intuiția artistului taina moștenirilor etnice și să ne arăți supraviețuirea sufletului roman în românii de astăzi, urmașii direcți ai marilor cuceritori. Din acest temei mai adânc al priceperii scoți dovada despre ceea ce este adevărat și ce - după a d-tale părere - nu poate fi adevărat în poeziile populare române, culese și publicate de vreo 50 de ani încoace. Este cu atât mai bine venit punctul de vedere ales de d-ta ... poeziei populare cu cât între publicările îngăduite de secția noastră istorică, adică apărute sub auspiciile ei, deși fără răspunderea ei, s-a strecurat în 1906 un studiu al d-lui Radu Rosetti, Despre originea și transformările clasei stăpânitoare din Moldova, în care se susține că "elementul roman rămas în Dacia după retragerea legiunilor n-a putut să se mănție și a trebuit să dispară fără urme ...
Dimitrie Bolintineanu - În florile plăpânde din câmpurile noastre
... Dimitrie Bolintineanu - În florile plăpânde din câmpurile noastre În florile plăpânde din câmpurile noastre de Dimitrie Bolintineanu Și florile plăpânde din câmpurile noastre, Născute pe mormântul vitejilor străbuni, Sunt mult mai râzătoare ca sufletele ... Oh! sufletele voastre sunt întristate foarte La vechea strălucire sunteți nepăsători; La cântece fatale de doliu și de moarte, Cătați ascultători! Eu vă respect durerea ce viața vă-nconjoară, Cu voi, întotdauna vărs lacrime chiar eu. Dar lacrimile-alină durerea voastră oară, O, mare Dumnezeu! Adeseori un popol ce cade sub durere, Durerile-i amare lui însuși e dator! Să plângă cel ce pierde speranță și putere, Ce merită-al său dor! Dar inima ce-i plină de viață, de mărire, La moarte și la doruri privește cu dispreț! Așa făcea pe timpul de fală, fericire, Românul cel măreț. În ... Atunci ați trece viața cum trece-o sărbătoare Înalte Dumnezeu! O, frați d-o suferință, d-o țară, d-o durere, Se cade ca proscrisul ce
S%C3%A1ndor Pet%C5%91fi - În tindă am intrat...
... S%C3%A1ndor Pet%C5%91fi - În tindă am intrat... În tindă am intrat... de SĂ¡ndor PetÅ‘fi Traducere de Ștefan Octavian Iosif Publicată în Povestea vorbei , 10 octombrie 1896 În tindă am intrat o clipă Să iau cărbune pentru pipă... Aș fi luat, desigur, focul, Dar ea ardea, bat-o norocul ! Ardea ea, pipa, de ... ce intrai atuncea? Spune ! Intrai, căci am zărit în casă O fată... și era frumoasă ! Sufla în foc ca să-l aprindă, Și flacăra bătea în tindă... Dar mai cu seamă-n ochii ei... Ce flacără juca în ei ! Ea mă privi
Titu Maiorescu - În contra direcției de astăzi în cultura română
... într-o atmosferă stricată și se inspiră de ideile si de simțămintele ce caracterizează marea majoritate a "inteligențelor și anteluptătorilor" români. Viciul radical în ele, și, prin urmare, în toată directia de astăzi a culturii noastre, este neadevărul, pentru a nu întrebuința un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pănă în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public. Cufundată până la începutul secolului XIX în barbaria orientală, societatea română, pe la 1820, începu a se trezi din letargia ei, apucată poate de-abia atunci de mișcarea contagioasă prin ... fi decât vanitatea descendenților lui Traian, vanitatea de a arăta popoarelor străine cu orice preț, chiar cu disprețul adevărului, că le suntem egali în nivelul civilizațiunii. Numai așa se explică vițiul de care este molipsită viața noastră publică, adecă lipsa de orice fundament solid pentru formele dinafară ce le tot primim. Și primejdioasă în această privință nu e atât lipsa de fundament în sine, cât este lipsa de orice simțire a necesității acestui fundament ...
Alphonse de Lamartine - Timpul trecut
... și timpul nu ne-așteaptă Trece, și noi pierim. Dar, timpule, se poate atât să pizmuiești, Menuntul când amorul doi tineri fericește, Pe care mai în grabă ți-au plăcut să-l răpești, Decât pe-acel ce ne mâhnește? De ce n-am putut oare cursul lui să poprim? De ce în grab’ să piară și-n secole să treacă Menuntul acel dulce ca fericiți să fim? Ș-apoi el ia făr’ să-l întoarcă. O, noian ... al vechimei! o, timpule trecut! Unde-s a noastre zile ce-nghițiți făr’ de milă? Spuneți: de ce nu-ntoarceți măcar acel menunt În care omul nu suspină? O, râule, stânci, munte și voi, grote adânci, Ce vremea vă păstrează secoli nenumărate, Amintiți fericirea nopții atât de dulci, De mine neuitate! Lacule răsfățate, etern s-o pomenești, În ale tale ape limpezi, sau tulburate, În ale tale țărmuri ce ne-ncetat stropești Cu-a tale valuri spumegate; În zefirul ce geme pe-al tău luciu zburând, În lunca de pe țărmuri ce noaptea lin foșnește, În aurita lună ce te privește blând Și a ta față poliește, În fine, în mirosul florilor de pe țărm,
Constantin Stamati - Timpul trecut
... și timpul nu ne-așteaptă Trece, și noi pierim. Dar, timpule, se poate atât să pizmuiești, Menuntul când amorul doi tineri fericește, Pe care mai în grabă ți-au plăcut să-l răpești, Decât pe-acel ce ne mâhnește? De ce n-am putut oare cursul lui să poprim? De ce în grab’ să piară și-n secole să treacă Menuntul acel dulce ca fericiți să fim? Ș-apoi el ia făr’ să-l întoarcă. O, noian ... al vechimei! o, timpule trecut! Unde-s a noastre zile ce-nghițiți făr’ de milă? Spuneți: de ce nu-ntoarceți măcar acel menunt În care omul nu suspină? O, râule, stânci, munte și voi, grote adânci, Ce vremea vă păstrează secoli nenumărate, Amintiți fericirea nopții atât de dulci, De mine neuitate! Lacule răsfățate, etern s-o pomenești, În ale tale ape limpezi, sau tulburate, În ale tale țărmuri ce ne-ncetat stropești Cu-a tale valuri spumegate; În zefirul ce geme pe-al tău luciu zburând, În lunca de pe țărmuri ce noaptea lin foșnește, În aurita lună ce te privește blând Și a ta față poliește, În fine, în mirosul florilor de pe țărm,
Grigore Alexandrescu - Viața câmpenească
... și verdeața, Apusul și dimineața, Și fluierul câmpenesc, Cu patimi, cu chinuri grele, Cu starea inimii mele, Nicicum nu se potrivesc. Departe de-acele locuri, Ce poate m-ar fi-nsuflat, De țărăneștile jocuri Ce-adesea m-au încântat, Cuprins de nemulțumire, De grijă și de mâhnire, De soarta mea ocolit, În rele ce mă-mpresoară, Ce gânduri, idei omoară, Duhul își pierde puterea: E greu să descrii plăcerea, Când sufletul e mâhnit. Însă a mea mulțumire Pentru a ... și tulpina Unde copil mă jucam. Astfel în țări depărtate, Unde străin te numești, De-auzi pe neașteptate Limba care o dorești, Limba acea părintească, În care tu te gândeai, Ce-n vârsta copilărească Cu maică-ta o vorbeai, Oricât de urâtă fie, Aspră, grea la auzit, Se naște o bucurie Un ce neobișnuit, O simțire vie-adâncă În sufletu-ți rătăcit, Și crezi că te afli încă În țara ce-ai părăsit. A! dacă o provedință Asupra mea ar privi, Dacă smerita-mi dorință Soarta o ar împlini, Departe de-ai tiraniei Tovarăși nelegiuiți, De cursele vicleniei De oameni neomeniți, De tot ce se crede mare În
Bogdan Petriceicu Hasdeu - La casa de nebuni
... noi înaintează Și-mi zice: "lasă-l că-i ursuz! El tot postește ca Isus și veșnic aiurează. Dar nu te tulbura. Pe-aice tot ce este E numai visul meu, pe toți eu vă visez. Dormind vă născocesc, vă țes ca-ntr-o poveste" — Dar ce ești tu? — Ce-s eu? Mă cheamă Chichirez. A-ți spune tocmai ce-s, nu prea găsesc cuvinte. În vis, sunt un nebun, de nu m-aș deștepta; La faptă, când nu dorm, sunt sănătos la minte Ș-am un stomac de lup când ... Materia cea brută, pe toți v-au asurzit! Urechea-ți nu-i ureche! Tu nu știi c-ai în tine, Ascuns în fundul minții, pitit în duhul teu, Un alt auz ce-aude din sferele senine Pe spirite, pe îngeri, pe însuși Dumnezeu! Tu n-o știi, căci țărâna te-nlănțuie-n cătușă, Căci sufletu-ți robește ... vorbea, Eu auzeam pe fie-mea, Dentâi ca unda-n depărtare, Apoi un tril, apoi un cânt, Sunând din cer pân’ la pământ Și răsunând în sărutare! De fiu-său el îmi vorbea, Dar eu eram cu fie-mea, Și sufletu-mi în fericire, Zburând într-un nespus avânt, Îmi lasă corpul pe pământ Rostogolit
Dimitrie Anghel - Oglinda fermecată
... o oglindă rotundă în mînă, cel ce eram eu sau ființa mea din somn se făcea că descindeam lespezile de piatră ale casei noastre străvechi în care mă născusem și un zîmbet ciudat îmi lumină fața... O dușmănie contra alcătuirii firești a lucrurilor fierbea în sufletul meu, monotonia acelorași decoruri înălțate de ani și în care mă îngrădise o voință ce nu era a mea mă răzvrăteau. Înșiruirea liniară de oșteni disciplinați a plopilor ce se îndrumau veșnic spre arcul porții, fără a putea trece niciodată dincolo de ea, în largul cîmpului, spre libertate, mă chinuia parcă. Înalții duzi din fundul grădinii, ce stăteau de-atîta vreme ca două sentinele obosite, îndoindu-se din șele, privind departe, spre șesuri, fără să vadă nimic nou venind din golul orizontului ... într-o veselie tremurată de foi, nemișcații plopi, unul după altul, înaintară dezrobiți de farmecul meu și apoi se așezară roată împrejurul unui iaz adormit, în adîncul căruia se priviră mirați, ca unii ce-și vedeau pentru întîia oară chipul. Gol rămăsese locul în
... cuvânt, să se amuzeze, și atunci, ajungând uneori cu îndrăzneala până la inconștiență, se uită tustrei cu benoclul, printr-o spărtură a canalului, în Nirvana (care se află situată în aceeași circumscripție cu dânșii, începând lângă băcănia din colț), și aruncă în ea cu cocoloașe făcute din miez de pâine sau cu coceni de porumb. Alteori, pătrund în sala de recepție și dau drumul unor robinete expres construite acolo, până ce apa, revărsându-se, le-a ajuns în dreptul ochilor, când cu toții trag atunci, de bucurie, focuri de pistol în aer. În ce privește personal pe Stamate, o ocupație care îl preocupă în gradul cel mai înalt este ca să ia seara, prin biserici, instantanee de pe sfinții mai în vârstă, pe cari le vinde apoi cu preț redus credulei sale soții și mai ales copilului Bufty, care are avere personală. Acest negoț nepermis nu ... cu foarfecă, legăturile ce-l țineau atașat de țăruș și, spre a putea da frâu liber dragostei sale nețărmurite, începu să treacă din ce în ...
Mihai Eminescu - Femeia%3F... Măr de ceartă
... pe umeri i-ncărcară. A vieții comedie mișcată e de aur  Când scena astei viețe e-al mântuirei faur. Ironică e ziua ce vesel te privește Pe când în fire-o ființă pe alta prigonește, Ironică-i mișcarea a florilor în vânt Când sug cu rădăcina viața din pământ; Ironic e pământul  visternic de viețe Când sânul lui ascunde semințe mii, răzlețe, Cari ieșind odată ... viața și toată firea-i luptă, Milioane de ființe cu ziua întreruptă Susțin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire, Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire. În van creați la vorbe și le-azvârliți în vânt: Plodirea este rodul femeii pe pământ. Priviți acele râsuri, zâmbiri, visări, suspine, Dorința de plodire o samănă în tine. Ce vă certați cu noaptea și buiguiți cu luna? De-ți face-o, de nu-ți face-o... tot una e, tot una. De nu-ți ... tont e-Adamul Vieței viitoare... și fie-un par de gard, Femei rămâie-n lume, de doru-i toate ard. O, moarte!  nu aceea ce-omori spre-a naște iară. Ce umbră ești vieții, o umbră de ocară  Ci moartea cea eternă ...