Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru UN
Rezultatele 271 - 280 din aproximativ 2265 pentru UN.
Dimitrie Anghel - Omul care s-a pierdut pe sine
... s-a pierdut pe sine Omul care s-a pierdut pe sine de Dimitrie Anghel O perucă, o labă de iepure, un borcănaș cu cold-cream și altul de carmin, iar peste toate, un nor impalpabil de pudră erau de ajuns ca să-și facă o eternă tinerețe. Pe umeri, o mantă lungă, frumos aruncată, ciorapii bine trași pe ... altfel nu sînt permise decît doară în cea mai strictă intimitate, să tragă spada fără a mai sta mult la gînd, cînd întîlnește un adversar cîntîndu-și romanța subt un balcon asupra căruia ar avea drepturile primului ocupant, el nu se mai simțea la largul lui între oamenii adevărați și nu mai putea să înțeleagă ... scutură capetele florilor din răvare și îi aruncă toată mireasma primăverii în față. Îmboldit, cel ce fusese atîția amorezi și făcuse atîtea victime imaginare, schiță un gest, dar, simțind că nu-i al lui și că-l făcuse altădată în cutare rol, îl lăsă neisprăvit. Prin cuvinte vru să exprime atunci ... Natura îi arunca toată voluptatea primăverii, și bietului om, trăit la lumina artificială a rampei, îi era rușine de lumina soarelui. Dar, ca un ...
... a dat fracul sinistru, zilelor celorlalte, livreaua hainei de muncă. Și eu, în viața mea vagabondă, am avut norocul, cu toate aceste, să întrevăd pe un poet care a cunoscut toate strălucirile, care a urcat toate culmile și s-a bucurat de toate splendorile. Era ... de splendoare era haina lui, și în mulțimea anonimă în care se amesteca, nimeni n-ar fi bănuit agonia unui luceafăr. Trist și singur ca un Ahasver modern rătăcea, și fără să-l urmărești puteai să fii sigur încotro se îndrumă pașii lui. La Calissaya, în fața rîului tulbur ce trecea ... de humă în care fusese condamnat. O licoare opalină, ca o apă lunară, se strevedea în paharul pus dinaintea lui, și el sorbea necurmat dintr-un pai otrava care poate îl făcea să uite cine era. Pleoapele i se lăsau grele pe moartele globuri, și stînd așa, visa cine știe ce ... se ridica, tîrziu, cu înalta sa statură, ca să plece, ce-l ce-și pierduse aripile privea uimit la mine și nu știa desigur că un suflet se înduioșase lîngă el, că un ...
Dimitrie Anghel - Sonata lunii
... ca aburii purtați de vînt deasupra unei prăpăstii, se strecoară printre arbori, se tîrăsc spre înălțimi. Luminile biruite, decolorate, palide, albe ofilesc, descresc și dispar. Un ritm ascuns prezidă și rînduiește năvala aceasta mută a tonalităților încărcate de vis ce se așază. Un farmec mistic trece prin aer, și acum o ultimă umbră, ca un steag de doliu și de fatalitate, purtat de o mînă nevăzută, flutură ca și cum ar vrea să dea un semnal. De la fereastra lui, Beethoven, cu un zîmbet amar pe buze, lăsîndu-și capul pe mînă, privește. Părul, mai negru ca umbrele de afară, îi face o cunună de noapte pe frunte ... privește în ea și se recunoaște cum va fi mai tîrziu, o palidă mască, cu ochii abia însemnați și gura mută închisă pe veci de un zîmbet amar. Spectrala figură din lună îl atrage ca pe un frate ce-i seamănă și ochii lui se închid, să nu mai vadă trista imagine... Nepăsătoare și albă, aducînd cu ea un fior necunoscut, impalpabila lumină a mortului astru crește însă pe nesimțite. Albă, albă, neînchipuit de albă, ca și cum ar fi trecut printr
... neam! Între toate lighioanele lumii, gândește el, nu era alta care să aibă strămoși mai aleși și mai de viță. Pământul era o nimica toată, un boț de humă ce orbecăia făr' de nici un căpătâi prin văzduh, când neamul lor greieresc își ridica osanale lui însuși, sub frunzele uriașe din care astăzi nici măcar urme n-au rămas. Ei ... asta? Ce neam așa de obraznic să fie?â€� se întrebă greierul. Și cum numai de întrebat se putea întreba singur, ca să afle și-un răspuns, își puse în minte să iscodească pe o lăcustă, deși numai la gândul că avea să vorbească unei obrăznicături care îndrăznise să se întreacă ... n-o găsi. „Firește, gândi greierul, lăcustă și să stea acasă, dracul a mai văzut?!â€� Și cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe un licurici să-i lumineze calea. Și, așa, se întoarse. Toată nopticica nu închise ochii. Privighetoarea își făcuse de cap. Îl mai mângâie însă pe greier ... de zi, li se închină cu plecăciune, poftindu-le în juru-i, să-l asculte. Și, cu toată oboseala, greierul le cântă, în cinstea lor, ...
Emil Gârleanu - Călătoare! ...
... ales, cu greu îi poți cunoaște pe dinafară. Iar în buzunarul unui om, îi povestise o bunică a ei că picase odată peste un pumn de ouă furate dintr-un furnicar; bunica dăduse de veste numaidecât, întreg neamul furnicesc venise și, în vreme ce drumețul dormea în iarbă, cât ai clipi, cărăbăniră toate ouăle, ca ... îi mirosi — întrebuințare nu le putu găsi! „Ce-o fi făcând oamenii cu lucruri care, după cât se vede, nu le aduc nici un folos?â€� judecă ea. Porni mai departe. Mai în sus, alt buzunar. Hai și-acolo! De-abia se coborî însă, și, repede, căută să fugă ... cela ce-l ținea în mâini, cât ai clipi din ochi, prinse drept înainte zborul unei prepelițe. În vremea aceasta, o bubuitură groaznică răsună și-un nor de fum învălui furnica în ceață, în mirosul lui pipărat și acru. Vânătorul alergă și, mai dincolo, ridică prepelița moartă și-o puse în ... de sângele păsării. „Brrr! Vasăzică, ăsta e omul!â€� gândi furnica; și repede-repede-repede o luă pe cizmă în jos. Se coborî pe un
... încălzise grozav. „Parcă e mai cald ca la câmpâ€�, gândi sprințarul. În vremea aceasta ochii lui zăriră, așa, ca o șuviță de sânge. Era un strat de garoafe . „Hai într-acoloâ€�; întinse aripile, lovi de câteva ori aerul și se lăsă, ușor ca un fulg, deasupra unei garoafe bătute, creață și îmbălsămată. „Uite-o floare care nu-i năzuroasă, își zise; o găsești pretutindeni; și, cu toate astea ... pipărat de cuișoare? Pfui!â€� Zglobiu, își văzu de drum, aiurea, strănutând... Și ziua trecea, și rătăcitorul zbura mereu, mereu, fară astâmpăr. „Uite colo un lăvicer de nu-mă-uita . Fiindcă-s albastre ca și mine, s-or fi crezând, mă rog, lucru mareâ€�, atingându-le, disprețuitor, cu vârful aripii ... fața fiecăruia. „Flori de paradis, flori măiestre, flori...â€�, dar cum se întorcea, în dreapta și-n stânga, complimentând, aripa i se zgârie de-un ghimpe. Craidonul o șterse repede, fără să se mai uite înapoi... Trecu pe lângă lalele fără să le privească; dar în drum făcu cu ochiul ... Și cicoarea îi aduse aminte de câmp. „Tot mai frumos e câmpul... Dar nu-i vorbă, și-n grădină!...â€� Și parcă departe, într- ...
Garabet Ibrăileanu - Împrumutarea formei
... de soiul celor ale lui Eminescu. Acest fenomen -- împrumutarea formei -- este foarte natural și simplu: când vrei să întrupezi ceva într-o formă frumoasă, dacă un lucru de soiul acestui ceva a fost întrupat de un altul mai mare decât tine, numaidecât îți va veni în gând chipul, mijloacele cu care cel mai mare decât tine a exprimat lucrul ... al celui mai mare decât tine. Așa că, un poet care simte ca și Eminescu ar trebui să aibă temperamentul foarte puternic, adică să fie un poet mai mare decât Eminescu sau cât dânsul, ca să poată avea o formă proprie. Altmintrelea, dacă are o forță mai mică, nu va putea ... că: orice fond își are și forma corespunzătoare, căci, după analiza de mai sus, vedem că fondul eminescienilor nu-i deosebit, că ei împreună au un fond, ca să zic așa, colectiv, a cărui formă e a celui mai talentat, a lui Eminescu. Pentru a ... încheia, vom rezuma ambele articole: O lucrare literară, din punct de vedere psihologic, e exprimarea unei stări sufletești. Cum e starea sufletească e și forma. Un temperament sincer, puternic, deosebit de alte temperamente, va avea o formă originală. ...
... nu! Atunci ați fi miloși, Cu dânsa, dragii mei, Veniți dar, vreau azi să vă spun Povestea vieții ei. Pe deal, în revărsat de zori, Un bucium repetat Da sunet, și lătrau zăvozi; Bărbat lângă bărbat Ieșea din văi, suia pe culmi Cu groful la vânat. Sărmani iobagi! Un sat întreg Cu sila-n codru dus, Pe placul unui domn nebun! Și sus și tot mai sus Treceau, purtând în ochi grăbiți Un cerb pe goană pus. Și șir de șir gonaci stăteau În umbră de copaci, Și contele pe-un tânăr cal Da frâu ca dus de draci, Dar iată! Calul sub picior A prins p-un biet gonaci! Arama potcovită,-n piept Un larg mormânt făcu, Au stat iobagii marmor toți, Dar Arpad groful nu: Zburând pe cal privea-napoi Cu râsete, huhu! Luptându-se cu moartea, el ... în noroc? Apoi răsare blăstămând: Și-i varsă gura foc. Rusanda e, copila ei! În ușa tinzii-n prag, O dezmierda ea nopți întregi Ca un odor pribeag, Ea singură i-a mai rămas Din tot ce-avuse drag. Privindu-și fata, îi părea Și traiul mai domol. Frumoasă ...
George Coșbuc - Nunta Zamfirei
... trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. El, cel mai drag! El a venit Dintr-un afund de Răsărit, Un prinț frumos și tinerel, Și fata s-a-ndrăgit de el. Că doară tocmai Viorel I-a fost menit. Și s ... scriu eu? Oricum să scriu E nemplinit! Și-atunci de peste larg pridvor, Din dalb iatac de foișor Ieși Zamfira-n mers isteț, Frumoasă ca un gând răzleț, Cu trupul nalt, cu părul creț, Cu pas ușor. Un trandafir în văi părea; Mlădiul trup i-l încingea Un brâu de-argint, dar toată-n tot Frumoasă cât eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. Și ea mergând ... lor; Se prind de mâini și se desprind, S-adună cerc și iar se-ntind, Și bat pământul tropotind În tact ușor. Iar la ospăț! Un râu de vin! Mai un hotar tot a fost plin De mese, și tot oaspeți rari, Tot crai și tot crăiese mari, Alăturea cu ghinărari De neam străin ...
George Topîrceanu - Șt. O. Iosif: Patriarhale și cântece
... fața vieții, prin subiecte și natura inspirațiilor ca și prin însăși realizarea tehnică, nu numai stilistică, a acestor inspirații. Coșbuc era mai ales un mare artist al cuvântului, un poet expresiv și aproape deloc sugestiv și liric, Iosif — tocmai dimpotrivă: un poet sentimental liric, reflexiv. Despre Coșbuc, cu clasicismul lui cronologicește exotic, s-a spus de atâtea ori că e un fenomen literar straniu, o apariție unică în literatura modernă. Putea oare acest poet să aibă imitatori de talent?... Ca să fie viabilă, poezia coșbuciană de ... fi mai degrabă imitate. Dar Iosif nici pe acestea nu le-a imitat. I se face deci o nedreptate când e privit, sub un unghi de eclipsă, ca un satelit în orbita luminoasă a maestrului. Iosif n-a fost un poet de talia celor mari, dar a fost din aceeași familie. Între el și oricare dintre liricii de elită nu a fost ... amor — cu deznodământul fatal al oricărui amor — care pe oamenii de această natură îi sfarmă infailibil. La treizeci de ani Iosif iubea ca un adolescent și se plângea ca ...
George Topîrceanu - Ioan Slavici (Topîrceanu)
... om straniu, care te urmărește ca enigmaticul Svidrigailof din Crimă și pedeapsă . Moara cu noroc nu-i numai o nuvelă bogată, e în același timp un mic roman de moravuri, tot atât de interesant, prin fondul de viață locală pe care e proiectată acțiunea principală, prin tipurile de al doilea plan ... Slavici a păstrat toată viața lui, în fond, ceva din psihologia specifică a țăranului din Ardeal. Așa se explică până la un punct și atitudinea lui din viața publică de mai târziu și calvarul pe care l-a îndurat; la noi, a intrat ... a înfipt-o în minte continuitatea politicii externe a Regatului, unanim susținută patruzeci de ani în aceeași direcție sau, poate, de încă un sentiment înrădăcinat în inima lui cu puterea instinctului de conservare: sentimentul spăimâ ntătoarei primejdii care ar amenința neamul nostru dinspre Rusia. [...] Toate aceste însă n ... mijloace deghizate prin care marele Necunoscut a găsit de cuviință să-l lovească mai profund și mai sigur. Slavici a fost un scriitor de valoare, adică un suflet deosebit și încă — ...