Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru CEAS
Rezultatele 271 - 280 din aproximativ 604 pentru CEAS.
Grigore Alexandrescu - Rugăciunea
Grigore Alexandrescu - Rugăciunea Rugăciunea de Grigore Alexandrescu Al totului părinte, tu, a cărui voință La lumi nenființate ai dăruit ființă, Stăpâne creator! Putere fără margini, izvor de veșnicie, Al căruia sfânt nume pământul nu îl știe, Nici omul muritor! Dacă la cer s-aude glasul făpturii tale, Fă ca întotdeauna pe a virtuții cale Să merg nestrămutat. Când soarta mă apasă, cum și când îmi zâmbește, Când veselă m-ajută, când aspră mă gonește, Sa pot fi neschimbat. Mândria-n fericire să nu mă stăpânească, Mâhnirea în restriște să nu mă umilească, Dreptatea să o știu. Conștiința să-mi fie cereasca ta povață, Prin ea tu mă-ndreptează, și când greșesc mă-nvață Cum trebuie să fiu. Fă să doresc de obște al omenirii bine, Să mă cunosc pe însumi, și altul decât tine Sa nu am Dumnezeu. La oameni adevărul să-l spui fără sfială, De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nșeală Să nu îmi răzbun eu. Și fă ca totdeauna al meu suflet să vază Lumina așteptată, a nemuririi rază, Dincolo de mormânt, Acolo unde viața cea veșnică zâmbește Sărmanului acela ce-n viață pătimește, Gonit pe- ...
Grigore Alexandrescu - Suferința
Grigore Alexandrescu - Suferinţa Suferința de Grigore Alexandrescu Îmi place a naturii sălbatică mânie, Și negură, și viscol, și cer întărâtat, Și tot ce e de groază, ce e în armonie Cu focul care arde în pieptu-mi sfâșiat. La umbră,-n întuneric, gândirea-mi se arată, Ca tigrul în pustiuri, o jertfă așteptând, Și prada îi e gata... De fulger luminată, Ca valea chinuirii se vede sângerând. Încerce acum soarta să-mi crească suferirea; Adaoge chiar iadul șerpi, furii ce muncesc; Durerea mea e mută ca deznădăjduirea, E neagră ca și ziua când nu te întâlnesc. Căci astfel e acuma viața-mi osândită, O lungă agonie în care tu domnești; La glasu-ți, la privirea-ți simt inima-mi izbită, Luptându-se-n convulsii cum nu-ți închipuiești. Și ochii mei în lacrimi înoată în tăcere, Și prizmuiesc adesea pe cei ce nu mai sânt; Zadarnică dorință când sufletul nu piere! Nu o să-mi tulburi oare și pacea din mormânt? N-o să se-ntoarcă umbra-mi, cumplită, fioroasă, Pe pasurile tale oriunde locuiești? E lume, e vecie atâta de frumoasă, Încât să uit pământul ce tu împodobești? Să mor dar la picioare-ți; să mor ...
Grigore Alexandrescu - Tismana (Încheiere)
Grigore Alexandrescu - Tismana (Încheiere) Tismana (Încheiere) de Grigore Alexandrescu Iată cea mai veche și mai măreață din toate mănăstirile de peste Olt. Începută de Radu al II-lea Basarab, la 1366, ea se săvârși de fiul său, Dan, și mult mai târziu se prefăcu de Neagoe Basarab, în semn de recunoștință că și-a găsit acolo scăparea când se afla gonit de Radu cel Mare, pentru găzduirea ce dăduse sfântului Nifon. Dar prietenul unui sfânt, religiosul și blândul Neagoe, n-avea trebuință de acestă nenorocire ca să înnoiască biserica. Oricum va fi, el a fost unul din prinții cei mai buni; dar virtuțile lui au pierit cu dânsul și n-au adus nici un bine statornic la nația în care au strălucit. Atât este de adevărat că calitățile personale nu pot aduce nici un folos temeinic, când toate lucrările se întemeiază pe voință, iar nu pe legi. "Când Marcu Aurelie muri, zice Chateaubriand  romanii se readânciră în relele năravuri cu o astfel de înfocare, încât i-ar fi luat cineva de oameni care și-au dobândit de curând libertaea, ei însă nu scăpaseră decât de virtuțile celor din urmă stăpânitori." Ca să zidească Tismana, ...
Grigore Alexandrescu - Umbra lui Mircea. La Cozia
Grigore Alexandrescu - Umbra lui Mircea. La Cozia Umbra lui Mircea - La Cozia de Grigore Alexandrescu Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate: Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ș-ale valurilor mîndre generații spumegate Zidul vechi al mănăstirei în cadență îl izbesc. Dintr-o peșteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară: De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor; Mușchiul zidului se mișcă… pîntre iarbă să strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior. Este ceasul nălucirei; un mormînt se desvălește, O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc… Iese… vine către țărmuri… stă… în preajma ei privește… Rîul înapoi se trage… munții vîrful își clătesc. Ascultați!… marea fantomă face semn… dă o poruncă… Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez… Glasul ei se-ntinde, crește, repetat din stîncă-n stîncă, Transilvania l-aude, ungurii se înarmez. Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute, Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit, Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute, Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit? Este el, cum îl arată sabia lui și armura, Cavaler de ai credinței, sau al Tibrului stăpîn, Traian, ...
Grigore Vieru - Marin Sorescu Marin Sorescu () n. 19 februarie 1936 , Bulzești, județul Dolj d. 8 decembrie 1996 , București Poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător român Biografie în limba română Citate în limba română Multimedia la Commons Cuprins 1 Volume de poezii 2 Teatru 3 Romane 4 Literatură pentru copii 5 Eseuri 6 Legături externe Volume de poezii Singur printre poeți (1964) Poeme (1965) Moartea ceasului (1966) Tinerețea lui Don Quijote (1968) Unghi (1970) Tușiți (1970) O aripă și-un picior (1970) Suflete, bun la toate (1972) La lilieci, volumul I (1973) Astfel (1973) Norii (1975) Descântece (1976) Ceramică (1976) La lilieci, volumul II (1977) Sărbători itinerante (1978) La lilieci, volumul III (1980) Fântâni în mare (1982) Apă vie, apă moartă (1987) La lilieci, volumul IV (1988) Poezii alese de cenzură (1991) Teatru Iona (1968) Există nervi(1968) Paracliserul (1970) Matca (1974) Răceala (1976) A treia țeapă (1978) Pluta meduzei (1980) Luptătorul pe două fronturi (1981) Vărul Shakespeare (1988) Desfacerea gunoaielor (1995), publicată postum Casa evantai Romane Trei dinți din față (1977) Viziunea vizuinii (1981) Japița (1999) Literatură pentru copii Unde fugim de acasă? (1967), proză Cocostârcul Gât-Sucit (1987), poezii Ocolul infinitului mic, pornind de la nimic ( ...
Heinrich Heine - Bels%C3%A0zar
Heinrich Heine - Bels%C3%A0zar BelsĂ zar de Heinrich Heine Traducere de Ștefan Octavian Iosif Din Romanțe și cîntece , 1901 E noapte-ntunecată și ceasul e tîrziu; În Babilon domnește tăcere și pustiu. Sus numai în palatul regesc e chef nespus: Cohorta lui BelsĂ zar benchetuiește sus. În sala triumfală ferestrele lucesc, Stă regele în frunte la praznicul regesc. Sclipesc în juru-i sclavii și sorb din cupe vinul Înflăcărat ca focul și roșu ca rubinul. Ciocnesc din cupe sclavii cu urlete de bestii: BelsĂ zar află farmec petrecerii acestii. Ci iată-l că s-aprinde sălbăticit la față, Căci vinul vechi sporește pornirea-i îndrăzneață. Pornirea-i mi-l orbește și-i răzvrătește firea: El spune vorbe grele, cîrtind dumnezeirea, Și bleastemă năprasnic în prada oarbei furii: Urlau în hohot sclavii cînd el scrîșnea injurii. Semețul rege strigă, semețul rege țipă, — Un servitor aleargă și iar se-ntoarce-n pripă, Purtînd pe cap o tavă cu multe-odoare sfinte Sin templul lui Iehovah furate mai-nainte. Nelegiuitul rege o cupă sfînt-alege, Un sclav îi umple cupa din mîna sacrilege; BelsĂ zar o ridică și pînă-n fund o soarbe; Și hohotă-n desfrîul mîniei sale oarbe; ...
Iacob Negruzzi - Când o vedeam
Iacob Negruzzi - Când o vedeam Când o vedeam de Iacob Negruzzi Informații despre această ediție Când o vedeam părea că văd un înger Cum s'arătase în visurile mele, Când îmi vorbea suna așa de dulce Ca rugăciunea în ceasurile grele. Iar când deodată rece m'a privit Perdut și singur în lume m'am
Iacob Negruzzi - Prolog Prolog de Gelu Vlașin ( Atac de panică ) 6:17 →→ azi noapte sfârșitul lumii a-nceput cu biserica prăbușindu-se cerul s-a-ntunecat brusc și cutremurele nu mai conteneau cu huruitul lor asurzitor mi-am făcut bagajele cu răbdare mi-am împachetat cărțile toate mi-am ascuns pisicile în rucsac apoi m-am așezat în genunchi și-am început să râd ca un dement rămăsesem de unul singur eu care iubeam singurătatea într-o jumătate de cameră cu o jumătate de lumânare aprinsă pe jumătate ceasul se oprise la jumătate pe o jumătate de șifonier (jumătatea mea
Ion Heliade Rădulescu - Adio la anul 1832
Ion Heliade Rădulescu - Adio la anul 1832 Adio la anul 1832 de Ion Heliade Rădulescu Numărând ceasurile. . . . . . . . . . . . . . . . . . Douăsprezece! Adio, o, an! Și ai trecut! Tu nu mai vii, întocmai ca umbra ce eu plâng! Adio! întru tine nădejdea m-a vândut. Pomeniri scumpe multe eu întru tine strâng. Am plâns, am aflat pace, m-am bucurat, gemut, Ură, dragoste-n tine, prieteșug, dușmani... Ah! îngerul meu în tine ca tine l-am pierdut! Tu mi-ai adus atâtea ce nu mi-au adus ani. Acuma treci! adio! ș-asupră-mi tu ai tras Povara ce mă-mpinge unde și tu te duci. O! p-a mea frunte câte cugete rânduri trec!!! Faptele mele-n tine ca semne au rămas, Tu le păstrezi, și-n sânu-ți ele nu sunt năluci. Fi-vor bune mai multe, sau relele întrec?!
Ion Heliade Rădulescu - Depărtarea
Ion Heliade Rădulescu - Depărtarea Depărtarea de Paolo Antonio Rolli Traducere de Ion Heliade Rădulescu - 1838 Singurică și umbroasă, Dumbrăvioără,-n tine viu Trista-mi inimă noptoasă În repaos să mi-o țiu. Orice-obiect ce altui place Eu îl văz posomorât; Am pierdut dulcea mea pace Și eu însumi m-am urât. Nina mea, frumosu-mi focul, E aci! Dorul mi-a spus. Vai! o caut în tot locul Și știu singur că s-a dus! Câte ori, frunze iubite, Umbra voastr-o coperi! Curs de ceasuri fericite Cât de repede fugi! Spuneți, spuneți, drage unde, Voi vedea-o eu sau nu? Vai! dar eco îmi răspunde Și îmi par' că zice: nu! Simt o dulce murmurare, Un suspin poate va fi; Poate-a zâne-mi e oftare Ce îmi zice: va veni. Vai! e râul ce se frânge Printre stânci lăcrimător, Și nu murmură, ci plânge, Că-i e milă d-al meu
Ion Heliade Rădulescu - Destăinuirea
Ion Heliade Rădulescu - Destăinuirea Destăinuirea de Ion Heliade Rădulescu Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV I Inima-mi obosită — și nu de ani, nu încă, -- Griji, datorii, povară pe ea se grămădesc; Valuri, crivețe-ntr-însa ca-n vulcănoasă stâncă Izbesc, se-nfrâng cu muget, mai repezi năvălesc. Pe la-nceputul verii vifore prea geroase Asupră-i se răscoală s-o-nghețe-aci pe loc, Sângele-mi să-l închege, ce-n unde spumegoase Prin vine-mi se repede; dar ea e toat-un foc! Un foc! și ca acela ce arde-ntr-o câmpie Albită de troiene și toată-n vijelie, Ce arde ca să arză, de vânturi spulberat, Arsura e într-însul, care îl mistuiește, Și nimeni nici d-aproape de el nu se-ncălzește; Lumina-i face groază și celui înghețat. II S-o face el cenușă? vreun pârjol v-aduce? Nu știu... Dar a lui urmă neștearsă-n veci va fi Și oricând călătorul pasul p-aci-și va duce, Oprindu-s-o să zică: "Odat-a ars aci." Ah! fie-n veci ca focu-mi să n-aibă vreun nume, Străin și rece fie oricând aicea ...