Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru P��ZI (DE)
Rezultatele 231 - 240 din aproximativ 334 pentru P��ZI (DE).
Ion Luca Caragiale - Conu Leonida față cu reacțiunea
... Ion Luca Caragiale - Conu Leonida faţă cu reacţiunea Conu Leonida față cu reacțiunea de Ion Luca Caragiale 1880 ( O odaie modestă de mahala. În fund, la dreapta, o ușă; la stânga o fereastră. De-o parte și de alta a scenii câte un pat de culcare. În mijlocul odăii o masă împrejurul căreia sunt așezate scaune de paie. Pe masă, o lampă cu gaz; pe globul lămpii un abat-jour cusut pe canava. În planul întâi, la stânga, o sobă cu ușa ... nu zi asta; puteai trage un ce profit. ( schimbând tonul ) Ei, cât gândești c-a ținut toiul revuluției? EFIMIȚA: Până seara. LEONIDA ( zâmbind de așa naivitate, apoi cu seriozitate ): Trei săptămâni de zile, domnule. EFIMIȚA ( minunându-se ): Nu mă-nnebuni, soro! LEONIDA: Ce te gândești dumneata, că a fost așa un bagadel lucru? Fă-ți ... așeze iar la loc, făcându-și o cruce ) Cine știe ce-oi fi visat!... ( se culcă și ațipește iar; în orchestră melodramă; pauză; o salvă de detunături și strigăte înmulțite; cocoana sare din pat cât colo )… Cine e?... ( o pauză, merge tremurând la masă, caută p
Ion Luca Caragiale - Calul dracului (Ion Luca Caragiale)
... bătrânico, altădată!" ea răspundea: "Crez, măiculiță, crez... să ne crează Dumnezeu pe toți, drăguțul!" Pe urmă își muia covrigu-n năstrapă și s-apuca iar de morfolit. Într-o zi, fiind târg devale, a-nceput dis-de-dimineață să se care într-acolo lume după lume de la deal. La dus, i-au mai zis babei câte unii "crede"; da spre seară, la-ntors, i-au dat care ce l-a ... luna la răsărit. Dac-a-nnoptat bine, a căutat baba-n traistă și a scos niște turtă dulce, căpătată de la una dintr-un cârd de fete, care trecuseră p-acolo cântând, chicotind și făcând fel de fel de nebunii, cum fac toate codanele când se-ntorc aprinse de la joc, că-n târg fusese horă mare. A muiat baba turta dulce, a gustat-o și zice: - Bogdaproste! am avut ... mă cunoști cine sunt... Eu... d-ăștia mărunței ca d-alde tine... Să-ntrebi odată pe frate-tău, pe Aghiuță - cu ăla barem ne cunoșteam de mult - să-ți spuie el; și tu să-i spui de la mine, c-am zis eu așa, că de
Mihai Eminescu - În vremi demult trecute...
... Dar nu se miră lumea de brațu-i ce supune, Ci de a lui adâncă și dreaptă-nțelepciune. În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară, Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond, Cu arcuri ce-și ridică boltirea temerară, Cu stele, ca flori roșii pe-albastrul ei plafond, Cu arbori ce din iarnă fac blândă ... umbră și zilele sunt vis. De-aceea înainte de-a morții-mi sântă oră V-am adunat, pe-al vieții-mi mintos areopag. De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară În umbra-ntunecoasă a codrilor de fag, Pe muntele gigantic ce fruntea și-o strecoară Prin nori până la soare  trăiește-un bătrân mag. Când încă eram tânăr, el tot ... ce e acea steauă? E-o candelă aprinsă, De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum? E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă Ce cade scuturată de-a morții lung samum? Și dacă e o lume puternică, întinsă, De
Petre Ispirescu - Prâslea cel voinic și merele de aur
... flori și meșteșugită nevoie mare! Așa grădină nu se mai văzuse până atunci, p-acolo. În fundul grădinei avea și un măr care făcea mere de aur și, de când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescând și pârguindu-se, venea oarecine noaptea ... pe tărâmul cellalt, se uită cu sfială în toate părțile, și cu mare mirare văzu toate lucrurile schimbate; pământul, florile, copacii, lighioni altfel făptuite erau p-acolo. Deocamdată îi cam fu frică, dară, îmbărbătându-se, apucă pe un drum și merse până dete de niște palaturi cu totul și cu totul de aramă. Nevăzând nici pui de om pe care să-l întrebe câte ceva, intră în palat, ca să vază cine locuia acolo. În pragul ușei îl întâmpină o fată frumușică ... opinti o dată, aduse pe zmeu și, trântindu-l, îl băgă în pământ până în genunchi și-i și tăie capul. Fata, cu ochii plini de lacrămi, îi mulțumi că a scăpat-o de zmeu, și-l rugă să-i fie milă și de ...
Nicolae Filimon - Rașela și Ristori
... veni iarna, iar Rașela nu mai veni. Marea tragediană mai veni o dată la Viena ca să distreze publicul Teatrului Leopoldstadt, precum distrase altă dată p-al teatrului de Burg; iarăși ghirlande din partea noastră, iarăși benefice și cununi, iarăși îi umplurăm punga de fiorini, dar, pîntre toate astea, îi aduserăm aminte și de beneficiul săracilor, pe care îl promisese pentru a doua oară. Ultima reprezintare de abonament se anunțase și astă-dată, cînd mă pomenii iară cu o scrisorică din parte-i, prin care mă anunța că pleacă la Pesta, unde ... revoltat în contra mea și adoară alți zei. Scoală-te, Crosnier, deschide chivotul legii, scoate pe Racine și Corneille! Adună popolul meu din Paris și zi-i așa: Rașela s-a înștiințat că te-ai revoltat în contra ei și te închini la alți zei, fiindcă de mult n-ai văzut fața ei. Dar acum ea vine la tine învestită în pară de foc și să va coborî în templul tragediei ca să te întoarcă la cultul ei, și să cunoști că numai una este Rașela și afară ...
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Poveste (Delavrancea)
... împărat. Împăratul avea o nevastă. Amândoi aveau o fată. Împărăteasa își iubea fata ca luminile ochilor, dar împăratul se prăpădea după ea. Împăratul, bătrân, bătrân, de câte ori o lua pe genunchi, zicea: — Tu mi-ai deschis pleoapele, că, p-aci-p-aci, era să le închid de veci, fata tatei! Iar peste capul fetei cu cosițe de aur cădea barba lui albă ca niște șuvoaie de apă. Și fata, despicând în două barba mai lungă ca ea, scotea capul, ca prin gura cămășii, și zicea râzând: — Bau, tată... Și împăratul ... scălda, căci nu lăsa nici o altă mână s-o atingă, atât se rumenea fața și cutele apei, că împărăteasa nu-i mai zicea "ai de te scaldă", ci "ai de fă apa mărgean". Într-o zi, ce-i veni domniței, că se strecură de lângă mă-sa și se duse, pe un zăduf de foc, să bea, ea singură, apă de la puțul de piatră, din fundul curților împărătești. Acolo, o babă bătrână, uscată ca o scândură și ciuruită în obraji ca un burete, ridica de
Ion Luca Caragiale - Știe carte băiatu lui Papuca!...
... amintirile, și geaba! Până la ziuă nu ajunge să dezlege problema: cum poate să umble speța bovină pe tavan ca muștele? A doua zi, fericita lui mamă, văzându-l obosit de atâta luptă cu dicționarul și aflând ce problemă îl chinuise toată noaptea, îi explică procopsitului tot misterul, și adică: când se făceau casele, bârnele erau ... mai strălucite și mai neuitate figuri ale istoriei Engliterii. Viteaz, onest, devotat regilor săi și neamului său; căpitan vestit în războaie, iscusit diplomat în timp de pace; om înzestrat cu un spirit tot atât de înalt pe cât îi era inima de bună și de bărbată — astfel a fost sir John Falstaff, încât despre dânsul se putea spune cum spune Shakespeare, prin gura biruitorului de la Philippi, despre tribunul Brutus: “Natura amestecase așa de bine într-însul elementele, că putea zice cu mândrie: Iacă-vă un bărbat!â€� Însă... Minunatul, strălucitul, faimosul sir John Falstaff a avut ... bunului vieții, dar om cu judecata sănătoasă: grotesc și fin, batjocoritor și batjocorit, cinic și moral, naiv și înțepător, păcălici și păcălit, totdeauna însă om de un adânc bun-simț, niciodată zevzec, niciodată cu ochii în tavan, niciodată cercetător de
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Irinel
... iubeam așa de mult casele în care crescusem și pe unchiul meu care mă crescuse... Mai era cineva pe-acolo, afară de un văr, cam de aceeași vârstă ca mine, afară de unchiu-meu (mătușa mea murise), afară de case și de un câine lățos... mai era cineva... Ei, acest cineva pe câți ștrengari nu strânge de pe drumuri, pe câți timizi nu-i amețește, pe câți negustori nu-i preface în poeți, pe câți filozofi nu-i scoate din fire, suflând ... până la genunchi, ai căreia ciorapi albi se înverzeau până seara? Nu era același drac zvăpăiat care își arunca cartea în pridvor când se întorcea de la școală și mă prindea de gât cu amândouă mâinile ca să o duc în cârcă? Copilul devenise femeie, în locul ochilor, de o infinită naivitate, se aprinseseră două văpăi de demon. Și acum Irinel mă lua de mână. Dar era de 15 ani... și de mult mâna ei era alta: mai caldă, mai nu știu cum. Veselia ei nu mai era egală și continuă ca altădată. Nu mai vorbea repede ... Irinel începea să râdă. Și râdea, râdea, până ce lacrimile îi curgeau pe obrajii ei rumeni. Apoi, după ce ofta, începea: — Îi scrie... tremurând... de ...
Titu Maiorescu - O cercetare critică asupra poeziei române
... retragă unul câte unul din viața publică, iar în locul lor năvălește mulțimea mediocrităților și, cu steagul naționalismului și al libertății în frunte, acea gloată de exploatatori, pentru care Dunărea nu e destul de largă ca să-i despartă de Bizanț. În contra lor rezistența, fie și violentă, era o datorie. De aci critica! Însă critica unde trebuie și constructivă unde poate. Paginile următoare cuprind un șir de cercetări critice asupra câtorva forme de cultură română din ultimele decenii. Scrierile astfel împreunate în volumul de față sunt o retipărire din Convorbiri literare. Prezentându-se acum singure înaintea publicului și lipsite de vecinătatea și de sprijinul scriitorilor uniți cu noi în aceeași tendință, ele sunt silite să răspundă îndată la o întâmpinare de principă iuî, care caută să le tăgăduiască dreptatea și folosul. Direcția cea nouă — ni se zice — nu putea să se introducă în conlucrare ... națiuni nu este nesecat, ci este din fire mărginit. Dacă dar îți lipsesc o mie de școlari silitori și modești, de industriași și meseriași naționali, de poeți și prozatori mai buni, de oameni
... cu limbă românească ce i-a avut vreodată literatura noastră. Și câte nu s-au încercat în contra Convorbirilor literare! Mai toate ziarele de pe atunci au năvălit asupra lor; dl Bariț într-un discurs solemn al Academiei Române ne-a denunțat de cosmopoliți; dl P. Grădișteanu, în Revista contimporană, de germanizatori; voluminoasa espresiune a spiritului academic din acea epocă, Dicționarul limbii române de A. T. Laurianu și Massimu, era cât p-aci să ne cufunde — nu prin greutatea sa științifică, ci prin cea fizică; în februarie 1876 dl Hasdeu cu vreo 25 de alți „redactori“ înființară în București chiar o întreagă Revistă literară și științifică, a cărei prefață o arăta mai ales menită a ... popular. Pentru ce să zicem, d. e.: este suficient, cuvânt pe care nu-l înțelege nici un țăran român, și să nu zicem „este de-ajuns“, cuvânt de origine asemenea latină, însă înțeles de toată lumea? Tot așa va trebui să zicem „a ajunge la ceva“ în loc de a parveni, sau, cum scrie dl I. Popescu din Sibiu, a perveni la ceva; „agerime“ în loc de sagacitate; „adâncit“ în loc de
... trecutul întunecat. Din studiul lor ne vom lămuri despre originea limbii noastre, de nașterea naționalității române, de plecările naturii cu care este înzestrat poporul, și de luptele ce le-au susținut coloniile romane pân-a nu se preface în locuitorii de astăzi ai vechii Dacii. Între diferitele neamuri răspândite pe malurile Dunării, nici unul nu are, ca neamul românesc, o poezie poporală atât de originală, atât de variată, atât de frumoasă și atât de strâns unită cu suvenirele antichității. Născut din sânge meridional, strămutat de sub un soare fierbinte într-o țară nouă, neamul român a păstrat o închipuire fecundă, vie, grațioasă, o agerime de spirit, care se traduce în mii de cugetări fine și înțelepte, o simțire adâncă de dragoste pentru natură și o limbă armonioasă, care exprimă cu gingășie și totodată cu energie toate aspirările sufletului, toate iscodirile minții. Să luăm de exemplu aceste versuri dintr-o baladă: Viața omului Floarea câmpului! Câte flori p-acest pământ Toate se duc la mormânt; Însă floarea lacului Stă la ușa raiului De judecă florile Ce-au făcut miroasele! Mult am cerceta în literaturile cele mai inaintate și în operele poeților celor mai eminenți, fără a găsi ...