Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru OR
Rezultatele 2011 - 2020 din aproximativ 2512 pentru OR.
Duiliu Zamfirescu - E mort poetul
Duiliu Zamfirescu - E mort poetul E mort poetul de Duiliu Zamfirescu E mort poetul. Cea din urmă dramă Ca cea dintâi, va fi necunoscută: De-o ideală minte începută Acum o-ncheie glasul de aramă. Alături stă, încremenită, mută, Sărmana lui, nemângâiata mamă; Ea lung ridică colțul de maramă Și tremurând pe mână îl sărută. Într-un pahar se scutură o floare, O floare prinsă la o cununie Ce ca și dânsul s-a plecat și moare. Iar prin perdele, raza aurie Aduce caldul zâmbet de la soare: O mângâiere scumpă, dar târzie.
Duiliu Zamfirescu - La bal mascat
Duiliu Zamfirescu - La bal mascat La bal mascat de Duiliu Zamfirescu Veți zîmbi de vă voi spune că la baluri ți se întîmplă Să găsești inimi în piepturi și sub măști cîte o tîmplă Care să urzească-n umbră ițele unui amor Sau să arză în tăcere la lumina unui dor. Lumea vecinic e tot lume și femeia tot femeie: Cea dintîi un foc de vreascuri, cea de-a doua o scînteie Dar băgați bine de seamă că scînteia are-n mic Tot ce are focu-n mare; universul în nimic. Stam pe-o bancă. Lîngă mine, un domn sta lîngă o mască Învățînd-o cu-al său spirit cum că chiar la bal se cască. Iar de-o parte, o paiață, cu un glas răutăcios, Spunea că-i mai sus prin oameni cel ce e mai caraghios. Gazu'și trimetea din aer razele-i luminătoare Arătînd că-n lumea noastră tot ce dă lumină, moare. Dar că raza care moare, spre al omului necaz, Străbătînd masca de pînză, vede masca de obraz. Stam pe-o bancă; — gîndul însă se ducea ca o furtună Către-o țară-n care astăzi nu mai mergem împreună. Și plimbîndu- ...
Duiliu Zamfirescu - O noapte în pădure
... călugărie; Magdalina , găinușa, Numai-n horbotă de pene, Își mlădie-n voaluri gușa Tremurînd ușor din gene. Doamna Clara lui Kir Vulpe Din olacu-i vrea să sară... Ce picior ! Și ce mai pulpe ! Ah ! zglobie doamnă Clară !... Dar deodată printre ranguri Șopăitul încetează; Toți ascultă: patru granguri Imnul Zînei modulează ...
Duiliu Zamfirescu - O suflet!...
... Așa, eu parcă-s o cetate Și tu că-ntr-însa ești proscrisul. O, suflet, spune-mi ce te doare? La ce gândești? ce-ai vrea să fii? În mine stai ca la-nchisoare, Eu sunt prea mic, — tu ești prea mare, Dar cine ești? De unde vii? Zădarnic mă ...
Duiliu Zamfirescu - Pe Acropole
... Areopag8, Să cunosc amorul vostru, zeu a tot ce-i scris să fie, Născătorul de iluzii, de dureri și poezii, Astfel cum îl vrea
Eduard M%C3%B6rike - Dunărea Dunărea de Eduard Mörike , traducere de Ștefan Octavian Iosif Publicată în Sămănătorul , 19 august 1907 Baladă, după Mörike Pe Dunăre ușor plutea O barcă, doi copii în ea, El — de o parte, ea — de alta. Ea zice: — Dragă, spune dar, Ce lucru vrei să-ți dau în dar? Ea mînica și-o sufleca Și peste apă se pleca. Băiatul rîse și, la fel Pe apă s-aplecă și el. — Ah, dă-mi un dar, frumoasă Dună, Tu, care ești așa de bună ! O mîndră spadă scoase ea, De mult băiatul o dorea. Băiatul însă-n mîni ce are? O salbă de mărgăritare ! I-o așeză în negru-i păr, Părea-o prințesă-n adevăr ! — Mai dă-mi un dar, frumoasă Dună. Tu care ești așa de bună ! Copila mai încercă iară Și scoate-un scut de-oțel afară. Băiatul rîde aiurit, Și-i scoate-un piepten aurit. A treia oară ea încearcă, Dar ah ! alunecă din barcă. El sare după ea s-o scape, Dar Duna-i fură între ape. Îi pare rău de comoara ei Și se răzbună acum pe ei. Pustie barca se ...
Elena Liliana Popescu - Imn Tăcerii
Elena Liliana Popescu - Imn Tăcerii Imn Tăcerii de Elena Liliana Popescu Informații despre această ediție Adâncul tâlc al existenței Tăcerea mută-l revelează, când făr' de chipul aparenței Realitatea o probează. Cel ce aspiră încă să-și rostească sensibila trăire-n poezie, Cel invitat la cina-mpărătească hrănind cu har umila-i fantezie, Cel ce ofrandă-aduce tot ce are Aceluia ce-nseamnă însăși Viața, cel ce se-ntoarce veșnic la izvoare și-i pregătit oricând pentru povața Oricui ar fi dispus să îl învețe, cel ce se-ncumetă-a privi-n tăcere să-L vadă în faptele ce par răzlețe pe Cel ce, Singur, știe-a lor durere Și le păstrează-n viață prin Iubire, cel ce-n poeme-ncearcă să cuprindă Esența vie-ascunsă-n elixire și din tabloul Vieții să desprindă Ce Pictorul a vrut să-nfățișeze prin umbrele pe Chipul nemuririi, cel ce-ndrăznește să se adreseze prin efemere versuri, omenirii, Muindu-și pana-n disperarea mută, reînviind speranța și-n cuvinte întreaga lui iubire așternută, din toate câte sunt, luând aminte, Cel ce avea cât de mult a spune, cândva, prin rimele-i meșteșugite ar mai ...
Elisabeta de Wied - Maimuța %E2%80%98n colivie
Elisabeta de Wied - Maimuţa %E2%80%98n colivie Maimuța ‘n colivie de Elisabeta de Wied De fier aceste gratii, și-amurg și aer greu, Și-atâția cască-gură de-avalma 'n jurul meu. Râzând ei vreau să vadă mereu truditu-mi joc, Cu bețe mă 'ntărâtă să nu stau la un loc. «Cum seamănă cu omul! Și-urâtă e!» Și stau Privind cum hărțuită din colț în colț eu dau. Voi râdeți făr' de milă și lacomi de privit, Pe când eu, biata, tremur cu suflet istovit. Vai, veseli palmierii în minte când îi am Și mândrele liane pe cari mă legănam Sunt trist atunci de moarte, nu văd nimic, nu știu - Voi râdeți și mai tare, strigând în râs: Musiu! Și ca prin vis a voastră injurie-o aud. O, de-aș mai fi vr'odată prin codrii mei din Sud! Iubită fui, ferice, sărind din pom în pom Și nu mă găsea nimeni urâtă ca un om. Simt negurile morții pe ochii 'ntunecați – Aveți de mine milă și 'n pace mă lăsați! De fier aceste gratii, și-amurg și aer greu, Și-atâția cască-gură de-avalma 'n jurul
Elisabeta de Wied - Rugăminte Rugăminte de Elisabeta de Wied Mai ia-mă 'n poală, mamă dragă, Că-i noapte-acum de tot, Și-așa-i de lung și larg iatacul – Mi-e somn de nu mai pot. Să-mi cânți și cântecul de-aseară, Să-mi spui și basme-apoi Cu smei, să ne sbârlim iar, mamă, De frică amândoi. Și când mi s-or închide ochii Ușor tu să mă pui În pat cum faci când stând plecată Zici: puiul mamei,
Elisabeta de Wied - Sonet (Elisabeta de Wied)
... tot-dăruitoare: Un suflet mare tot așa învie Cu sfântu-i foc ce 'n juru-i răspândește Pe cei ce stau pierduți în letargie, Nu vrea
Emil Gârleanu - Bolnavii Bolnavii de Emil Gârleanu Lui D. Nanu Ioan Bughea, ciobanul, venea nepăsător, cu sarica pe umeri, cu ghioaga în mâna dreaptă, iar în stânga c-o sidilă în care aducea un caș pentru cumătru-său, popa Eftimie. Bughea se cobora arareori din munte, ș-atunci sta o zi încheiată în sat, de se mai lua cu oamenii. În dreptul primăriei se opri. În ogradă se adunaseră o mulțime de oameni: moșnegi, femei cu copii în brațe, flăcăi; stăteau pâlcuri-pâlcuri și vorbeau. Vreo câțiva se așezară pe lavițe. Bughea își rupse din drum și veni dintr-o întinsoare între băietani. — Da ce v-ați adunat, mă, că doar nu-s acum sorții? le zise el. Unul dintre flăcăi îi dădu, în glumă, un pumn în umăr și-i răspunse: — Trece doftorul, Bugheo, prin plasă. Ciobanul rămase o clipă locului, mirat, apoi începu să râdă. Toți întoarseră capetele spre el. Atunci el îi întrebă: — Bine, mă, și dacă trece doftoru, îi ieșiți înainte ca la împăratul? — Eu am venit cu mămuca, spuse un flăcău. — Eu mi-am adus pe soru-mea, spuse un altul, că se topește așa, din picioare, ca ceara. ...