Căutare text în Literatură

 

Cuvânt

 

Rezultate din Literatură pentru OGLINDIT

 Rezultatele 21 - 30 din aproximativ 77 pentru OGLINDIT.

Ion Luca Caragiale - Oare teatrul este literatură%3F

Ion Luca Caragiale - Oare teatrul este literatură%3F Oare teatrul este literatură? de Ion Luca Caragiale Articol publicat în Epoca din 8 august 1897 ; reprodus după I. L. Caragiale, Opere , ediția critică citată, E.P.L., 1965, vol. IV, p. 315-317. Principiul fundamental al artei în genere este intenția de a transmite o concepțiune prin mijloace convenționale de la om la om; încercarea de a realiza acea intenție constituie opera de artă: ori de ce fel ar fi concepțiunea, - înaltă sau joasă, rafinată sau primitivă, sacră ori profană, - numai cîtuși de puțin să fie o izvorîre nu voită, ci pornită firește din adîncimea, infinită ca și natura ce se oglindește în ea, a creierului omenesc, ea merită să se arate lumii, numai să poată cum; și dacă poate cum trebuie, atunci se va impune înțelesului altor minți omenești, numai capabile să fie a înțelege. Aci stă rațiunea finală a artei umane: înțelesul omenesc. Dar cîte sunt mijloacele convenționale pentru transmiterea unei intenții artistice? Sunt desigur multe și mulți critici au căutat să le clasifice. Din cîți am citit pînă acuma, nu am găsit în nici unul o părere deosebită în ...

 

Ion Luca Caragiale - Un dicționar român

Ion Luca Caragiale - Un dicţionar român Un dicționar român de Ion Luca Caragiale Dicționarele au fost întotdeuna considerate ca contingentul cel mai însemnat al genului plictisitor. Răsfoirea unor asemenea cărți nu se face decât la momente solemne în viața școlărească, la traducerea unui autor sau la prepararea unui examen, și atunci, vorba o dată găsită, nenorocitul caută să se sustragă cât mai repede de sub acea atmosferă savantă, dar obositoare. Iată, însă, un dicționar, apărut zilele acestea — Dicționarul universal al limbii române de Lazăr Șaineanu — care pare a respira un aer mai simpatic și unde percurgerea unei pagini îți satisface nu numai curiozitatea, ci-ți insuflă dorința de a nu bate în retragere. Prin ce mijloc a reușit autorul să facă întrucâtva interesante niște materiale obicinuit atât de aride? Prin faptul, cred, că el nu s-a mărginit în opera sa de a înregistra un singur factor de cultură, ci a căutat să îmbrățișeze toate manifestațiunile vieții ale unui popor modern: literatură, științe, arte, meserii, industrie, comerț etc. Astfel, acest dicționar universal oferă o imagine redusă, dar precisă a culturei noastre actuale, întrucât ...

 

Mateiu Caragiale - Călugărița

Mateiu Caragiale - Călugăriţa Călugărița de Mateiu Caragiale În sfânta mănăstire de-ai mei părinți zidită, Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat, Acoperit de zdrențe, de ani împovărat, Îndur sub bolți de jale o soartă urgisită. Frumoasă-am fost odată, senină, fericită, A țării mândră Doamnă - dar lumea m-a uitat - Și-adesea amintindu-mi de visul spulberat Crunt inima-mi zvâcnește și sângeră rănită. Căci viața mea în lacrimi și-a oglindit izvodul De când cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul Purces-a să înfrunte păgânele urdii; Din șea îl prăbușiră hangerele haine - De-atunci cad în ruină mărețe curți pustii Și eu îmi rog sfârșitul, dar moartea nu mai

 

Mateiu Caragiale - Mărturisire

Mateiu Caragiale - Mărturisire Mărturisire de Mateiu Caragiale Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale, Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăți, Pe ea boarea nu adie, veșnic dorm undele-i pale, Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăți. Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină, Iedera și mușchiul verde zidurile-i năpădesc, Strajă a singurătății trist veghează pe colină, Și în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc. Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge, Spulberată-i fu mireasma de-al restriștii aprig vânt, E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge, E o candelă uitată ce se stinge pe-un

 

Mateiu Caragiale - Sihastrul și umbra

Mateiu Caragiale - Sihastrul şi umbra Sihastrul și umbra de Mateiu Caragiale Minunea Sfântului Grigore Papa De furia furtunii au nu te temi, străine Cu searbăd chip, ce singur, prin ceață, treci gemând, De te vei pierde-n codri amar va fi de tine, Nu vezi cum fierb nori negri la zare fulgerând? Ascultă vântul rece în apriga-i mânie Ce sumbru vaier smulge stejarilor trufași, Stă gata să pornească năprasnica urgie Cerească, și mai pregeți? - oprește ai tăi pași! Chiar pasărea de noapte ce-a cobe-n selbă țipă La cuibu-i se întoarce în turnul părăsit Să-și oploșească puii și, tremurând, în pripă, Tot ce e viu s-ascunde de spaimă năpădit. Hai, dar, în sihăstria din vechile ruine De te adăpostește și tu, rămâi la mine. - Nu, nu pot, îmi răspunse cernitul călător, De buna ta primire sorțit sunt să n-am parte, Pleca-voi înainte, în noapte, sunt dator Să merg fără-ncetare și fără țel, departe, Și nu știi de odihnă ce sete mi-e, ce dor... - Rămâi, și locuința-mi tu ia-o drept a ta, Ca și cum tu stăpânul ai fi, iar eu străinul, Găsi-vom înăuntru ...

 

Mircea Demetriade - Sonuri și culori

Mircea Demetriade - Sonuri şi culori Sonuri și culori de Mircea Demetriade Informații despre această ediție     Alb, A; E, gri; I, roșu, un cer de asfințire     Albastru, O, imensul în lacuri oglindit,     U, mugetul furtunii și-al crimei colț vădit,     Alcovul criptei negre, lugubră prohodire.     A, rază săgetată de astru-n rătăcire     Când zorile în boabe de rouă s-au topit     Căzând pe flori, pe iarbă, pe lanu-ngălbenit;     A, verbul peste ape născând eterne fire.     E, gândul meu de sceptic, simbol saturnian,     I, sânge și incendii, fășii învăpăiate,     Din trâmbițe vestind-o virila libertate.     O, freamătul de coarde, un mit din Ossian,     Ciocniri de pietre scumpe, murmur eolian     Pe harpele albastre de îngeri

 

Panait Cerna - Părâul și floarea

Panait Cerna - Părâul şi floarea Părâul și floarea de Panait Cerna Părâului se tânguiește-o floare: "Ce blând erai în vremuri mai senine! Purtai în unde numai dezmierdare. Plecată peste valurile-ți line Aveam tăria pururi lângă mine, Iar noaptea-mi coborai și-o stea pe-aproape. Vorbind mereu de cer, de paradisuri, Îmi strecurai în suflet foc și visuri Și mă lăsai cu umede pleoape. Și mă plecam robită dezmierdării, Mireasma mea o dăruiam suflării, Și zi cu zi te-aveam mai drag, blajine. Căci steaua mea trăia numai prin tine Și tu-mi trezeai viața fără nume Nelămuritul zbor spre altă lume; De-aceea îți iertam, când, plin de teamă, Îmi murmurai cuvinte de iubire Ci tu erai copil și nu-ți dai seamă… ...Dar vremea ți-a răpit acea blândețe; Tot crești mereu, și fără stăpânire, Azi îmi arunci cuvinte îndrăznețe; Azi cerul meu numai arar se-arată, De mult ce plângi și te frămânți în spumă, Mi-e fața-n veci de lacrimi râurată; Iar când vorbesc cu steaua mea, vâltoarea Îmi fură vorbele și le sugrumă Și astfel tu ne turburi sărbătoarea... Tot plângi, și chemi, și blestemi: Vino! Vină! Și tot ...

 

Paul Zarifopol - Recreația criticului

Paul Zarifopol - Recreaţia criticului Recreația criticului [1] de Paul Zarifopol Întâi: ce îl obosește mai rău pe critic? Vorba banală. Graiul, firește, încearcă a fi când algebră, când muzică, când evocare de viziuni sau alte diferențieri ale pipăitului originar, ale cărui înfiorări vibrează ascuns în toate simțurile. Dar acestea sunt excese minunate. În curs obișnuit, graiul este imperativ sec. Cei ce n-au talentul graiului, și se fac scriitori adică, nu se pricep decât să agrementeze acel imperativ sec, anonim și uniform, prin construcții de analogii pe care le cred, ei, plastice sau poetice. Prin această aplicare dinadins, neputincioșii graiului devin tații fecunzi ai banalității. Însă acei ce au talentul graiului net pronunțat scriu, de exemplu, așa: Noaptea era rece ca o casă nouă. Cu această împăcare de mine rămâneam dus cu gândul pe uscatul care se dovedea încet ochilor mei de o culoare cenușie. Un fel de leșie secată, pe fața căreia cineva curățase de curând broaște țestoase. Numai că rictusul lucra tot mai adânc în colțul gurii, iar exuberanța animală tot mai stinsă îi lăsa un chip care, mai mult decât cu un faun beat, semăna cu profesorul universitar dl Drăghiescu. Lisandru își citea în ...

 

S%C3%A1ndor Pet%C5%91fi - La marginea satului

S%C3%A1ndor Pet%C5%91fi - La marginea satului La marginea satului de SĂ¡ndor PetÅ‘fi , traducere de Ștefan Octavian Iosif Traducere de Ștefan Octavian Iosif Publicată în Povestea vorbei , an. I, nr. 6, 14 noiembrie 1896 Lîngă sat e-o gîrlă mare, Crîșma, sus, pe mal apare. Ferestruiele-n lumină S-oglindesc în unda lină. E tîrziu și noaptea-i sumbră, Luntrea stă proptită-n umbră, Neclintită stă la stînă Cumpăna de la fîntînă. Dar în crîșmă-i vuiet mare De țimbal și de vioare ! Geamurile țiuie, Și flăcăii chiuie : — Crîșmăriță, dragă, hăi ! Adă vin bun la flăcăi ! Vechi ca moșu-meu, colea, Zvăpăiat ca mîndra mea ! — Zi, măi cioară, din vioară, Că mă-mbăt în astă-sară ! Zi, mă !... că-ți plătesc să-mi zici : Vroi să crăp jucînd aici !... Bate cineva-n fereastră : — N-aveți cumpăt dumneavoastră ? Hai, destul cu-atîta larmă, Că boierul vrea să doarmă ! — Ieie-l dracu, n-am ce-i face ! Tu, potaie, dă-ne pace ! Zi, mă !... iaca numa-n ciudă, Zi-i, încalte să ne-audă ! Cineva la geam iar bate : — Mai încetinel se poate ? Maica mea așa vă roagă, Că, sărmana,-i greu ...

 

Vasile Alecsandri - Bosforul

Vasile Alecsandri - Bosforul Bosforul de Vasile Alecsandri Dormea în liniștire Bosforul fără valuri Într-a Europei mîndrie ș-a Asiei verzi maluri Ca un balaur verde în lupte ostenit. Din zori și pîn-în noapte pe umeri el purtase Corăbii cu trei poduri, nenumărate vase Spre-apus și răsărit. Acum dismierdat însă de-a ginilor suflare Se legăna molatice cu-o leneșă mișcare Și, ca oglindă vie, sub cer se întindea. Iar luna zîmbitoare, și tainică, și lină, Vărsînd pe-a sale unde dulci spume de lumină, Cu fața sa bălaie în el se oglindea. Precum acele paseri, străine călătoare, Ce se abat în șesuri la asfințit de soare, Strîngînd ale lor aripi căzute de lung zbor, Mulțime de corăbii cu pînzele-nvălite Sta, umbre urieșe, fantasme neclintite Pe luciul Bosfor. Era la ceasul tainic cînd geniii de noapte De la un mal la altul aduc duioase șoapte, Cînd marea-ncet adoarme cu-o suspinare grea. Atunci cînd lumea-și pune fantastica sa haină. Cînd orice zefirtrece purtînd o dulce taină, Cînd orice undă poartă în frunte-i cîte-o stea. Era la ora tristă cînd palida cadînă, Cu lacrimi ...

 

Vasile Alecsandri - Păstorii și plugarii

Vasile Alecsandri - Păstorii şi plugarii Păstorii și plugarii de Vasile Alecsandri I Priviți pe cele dealuri înalte, înverzite, Pe-acele largi poiene cu flori acoperite, Priviți, străini de lume, păstorii cei români, Aproape de-a lor turme păzite de-ai lor câini, Trăind o viață lină în tainica natură, Cu buciumul în mână, cu fluierul la gură. Cereasca limpezime, precum într-un izvor, Alin se oglindește în sufletele lor... Voi toți, care de dânșii ați râs fără mustrare, Jos capul, o! nemernici loviți de admirare. Un paloș de izbândă există-n orice fier, În tot păstorul astăzi există-un scutier! II Priviți pe cea câmpie frumoasă, roditoare, Plugarii, muncitorii lucrând în foc de soare. Pe fața lor cea blândă, pe ochii lor cei vii Adie boarea dulce din verzile câmpii. Sub mâna lor e sapa, hârlețul, coasa, plugul. Alăture cu dânșii stau boii purtând jugul, Și tot ce-i înconjoară, deal, luncă, șes, izvor, E pacinic ca blândețea din sufletele lor. Voi toți, care de dânșii ați râs fără căință, Jos fruntea, o! nemernici căzuți în umilință. O spadă-a răzbunării există-n orice lanț. În tot românul astăzi există-un dorobanț! Mircești, noiembrie

 

<<< Anterioarele      Următoarele >>>