Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru CA ȘI CUM
Rezultatele 21 - 30 din aproximativ 1929 pentru CA ȘI CUM.
Mihai Eminescu - O, de-ai ști cum șoapta ta divină
... Mihai Eminescu - O, de-ai şti cum şoapta ta divină O, de-ai ști cum șoapta ta divină de Mihai Eminescu O, de-ai ști cum șoapta ta divină Deschide-al visurilor labirint, Că ce văd eu în privirea-ți senină N-a văzut nimeni, nimeni pe pământ. E ... scris ș-atât nu-i scris în sine, Încât ar trebui un trai de sfânt Ca să-nțeleagă șoapta ta surprinsă, Privirea ta cea dulce și aprinsă. Și de-ar pricepe-o... știi tu ce ar zice Acel fără de seamăn muritori? Ți-ar împleti cununi de aurite spice? Ghirlănzi de stele mestecate ... flori? Ar tremura de vorba ce i-ai zice, S-ar bucura de-amor și iar de-amor?... Ce-ar zice e... o știu  și eu ți-o zic: Privind în ochii-ți n-ar zice nimic. Căci ce-i de zis, văzându-te pe tine, Ce e de zis ... și smulgă părul când gândește-n sine Că nu-i pe lume față ca a ta, Priviri c-a tale-albastre și senine, Sân ca ...
Alexandru Vlahuță - Sonet (Cât ne iubeam, și cum credeam odată)
... Alexandru Vlahuţă - Sonet (Cât ne iubeam, şi cum credeam odată) Sonet de Alexandru Vlahuță Cât ne iubeam, și cum credeam odată Că-i un amor ce nu se va mai stânge, Că tot ce-n gândul nostru se răsfrânge E-o lume veșnică ș ... adevărată! De multe ori, dorința de-a te strânge La piept, mai caldă, mai pasionată, Îmi deștepta o grijă-ntunecată: Când voi muri... și tu-ncepeai a plânge... Poveste-i azi, și nici măcar nu-i tristă, Căci totul s-a sfârșit pe nesimțite; Nici urmă din ce-a fost nu mai există ...
Radu Greceanu - POVESTE DE JALE ȘI PRE SCURT asupra nedreptei morți a preacinstitului Costandin Cant
... pre acestu boiar, ce am zis, la cinste îl avea, Măcar că el nicidăcum boerie nu vrea, Nici la curte pururea să miargă pohtiia, Ci ca să șază pururea la sate-ș fugiia, Ca să petreacă în linește întru a sa smerire. Și când domniia îl chiema, de vro ajutorire, Pentru vrun sfat sau altu ceva, atuncea el mergea. Și iar curând să înturna, la sate-ș să ducea. Pre Dumitrașco să aducă nainte siliia, Și din coconii săi nimic pre el nu osebiia. Iar nu cu alte ficlenie-i, răpiri și meșterșuguri, Cum el apoi s-au arătat, cu multe ficleșuguri. Ce încă pre el să nevoia ca să-l înbogățească, Căci îl știia că e sărac și vrea să dobândească. Și nebuniile ce făcea, toate i le tocmiia, Și mai vârtos rușinile i le acoperiia; Și cu totul să trudiia trebile ca să-i facă, Ca el să fie odihnit și întru toate să-i placă. Și acestia toți văzându-le, tare îl cinstiia, Și, suptu aripa unchiu-său, dă el toți să temea. Luat-au și dregătorii, la cinste au încăput: Ciauș, portariu și vistiiar, domniia l-au făcut. La toate, în casa domnului, el liagă ...
... văzându-mi boul pierdut, încât mi-am zis în mine: de-acum tot una mi-e, ori eu, ori el; pun mâna pe o teșitură și, strigând înfricoșat ca să-i iau apa de la moară, am și repezit într-însul. N-a stat dihania de pricină, ci a rupt-o de fugă. — Ești și om fioros, adaugă râzând un altul. — Ba nu, bre, răspunde iarăși altul, da era urs de cei furnicoși, care fuge de-și scoate ochii când vede om. La aceste vorbe dau cu toții un hohot de râs, și altora li se taie pofta să mai povestească vitejii cu urșii. La vremea aceasta între femei, ca de la gâgâitul gâștelor, nu se mai înțelege nimic, vorbesc toate deodată, chicotesc și râd cu hohot. Așa merge rânduiala pân’ când gazda sau nănașa poftește la masă, în capul căreia se așază nănașul și nănașa, în lipsa popii, și apoi tot perechi, bărbat și femeie, după cum sunt de fruntași, pân’ se încheie masa. Mânâncă, beau și se veselesc mai multe ceasuri, glumind și râzând asupra jidanului din sat sau despre vreun prostatic ce s-a pribegit la masă. Pe la sfârșitul ...
Dimitrie Anghel - Sonata lunii
... apă care bate într-un țărm, urcă pînă la el și îl face să-și plece urechea și să asculte. Vii, ochii lui se aprind și licăresc și mîna-i albă, ca și cum ar vrea să culeagă zvonurile împrăștiate în aer, se întinde și dibuiește prin întunerec... Afară însă, dulce, domoală și liniștitoare, noaptea își caută ritmul și se statornicește. Luna, înălțată sus, a chemat ochii visătorului care se privește în ea și se recunoaște cum va fi mai tîrziu, o palidă mască, cu ochii abia însemnați și gura mută închisă pe veci de un zîmbet amar. Spectrala figură din lună îl atrage ca pe un frate ce-i seamănă și ochii lui se închid, să nu mai vadă trista imagine... Nepăsătoare și albă, aducînd cu ea un fior necunoscut, impalpabila lumină a mortului astru crește însă pe nesimțite. Albă, albă, neînchipuit de albă, ca și cum ar fi trecut printr-un bulgăr de gheață, a ajuns acum drept fereastră și a pătruns în odaie. Fulgerătoare, clapele de fildeș ale clavecinului străvechi, peste care dormeau ațipite visurile, s-au luminat. Foi răvășite cu negre ... ...
... abătuseră zborul aiurea. Și dintre toți cîți erau pe lîngă curtea împăratului, mai mîhnit de jalea bietei fete era un tînăr grădinar cu părul bălai și cu ochii limpezi ca două cicori. Văzînd-o cum se stinge încetul cu încetul și cum nimic n-o mai poate abate din visarea ei, se ofilea și el visînd, cum ar putea să găsească floarea nevăzută, să i-o dea domniței lui. Și cum visa așa, îngrijind florile, într-o zi, altoind niște trandafiri, se împunse la un deget, din nebăgare de seamă, și o lacrimă roșie de sînge căzu în inima unei flori albe, ca un răspuns visului ce-l urmărea de atîta vreme. Un zîmbet de mulțumire îi lumină fața pală, și, ca și cum ar fi găsit o comoară, rupse albul trandafir, și, ca într-o cupă, își stoarse tot sîngele din deget în el. Roșu, strop cu strop, se făcea trandafirul, petală cu petală se împurpura și de ce se făcea el mai galben la față, de ce mai purpur și mai frumos se făcea trandafirul. Și cînd n-a mai rămas o foaie albă în el, ci s-a făcut totul ca ...
... cu care se jucase, cu care mersese pe câmp, la picioarele căruia se culcase de atâtea ori să primească, supus, vergile ce i se cuveneau. Și jalea aceasta parcă-i dădu puteri; se sculă și, scheunând, plângând, se târî către stăpânul lui, se târî și, când ajunse, îi linse picioarele, ca și cum și-ar fi luat rămas bun. Apoi închise ochii și, încolătăcit, așteptă. Așteptă mult. I se făcuse milă stăpânului?... Bubuitura nu curmă liniștea ogrăzii. Și astăzi simți că nu mai are mult. Și parcă-i părea rău să închidă ochii în curtea în care trăise, în mijlocul lucrurilor de care n-ar fi vrut niciodată să se despartă ... mai îndreptau spre el prietenoase. Și, deodată, o groază, o frică de locul acela în care suferise atâta îl cuprinse. Își adună toate puterile, apoi, ca și cum cineva l-ar fi gonit din urmă, se depărtă cât putu mai repede, ieși din curte și o luă pe drum, înspre pădure. Când ajunse în marginea ei, intră în cel dintâi stufiș, și acolo, între crengile care îi ascundeau vederea, își făcu culcușul. Și așteptă. Spre seară, un fior îi zvârcoli trupul, apoi altul. Și-ncă unul, cel de pe urmă. Și-n clipa în care-și
Dimitrie Anghel - Culegătorul de stele căzătoare
... un astru de foc, ca și cum o nestemată n-ar fi căzut din uriașa salbă ce-o poartă la gît universul. Enric alergă însă și în locul lacrimilor de foc află niște simple scorii calde încă, vreo cîteva pietre sfărîmate, cîteva biete și infime țăndări de astru. Pietre, scorii ori țăndări, pentru dînsul erau totuși bucăți de cer căzute pe pămînt. Visul lui se înfiripa și prindea, în sfîrșit, ființă. Mînele lui pipăiau fărîmiturile acestea de univers, iar lutul din care era făcut prinse să vibreze ca niciodată la atingerea acestor fărîmituri venite de aiurea, ca și cum și-ar fi adus aminte că făcuse și el parte cîndva din alt tărîm și că poate miliarde de ani străbătuse o altă orbită, rotind împrejurul cine știe cărui soare, prefăcut acum în cenușă și împrăștiat în nemărginire. Și mai străin și răzlețit de lume trăi de atunci cu bizara lui comoară o bucată de timp și apoi, într-o zi, dispăru cu desăvîrșire. Enigmatică îi rămase casa cu obloanele și ușile zăvorite, pînă ce, într-o dimineață, îmbătrînît și purtînd ca o lumină lunară pe față, apăru aducînd, spre mirarea vecinilor, un șir nesfîrșit de bolovani, de pietroaie de toate formele ...
Dimitrie Anghel - În furtună...
... p. 1—3. Pe marginea dunei, acolo unde forfotesc valurile în veșnic neastîmpăr, pescărușii iubitori de furtună își înalță aripele, rămîn neclintiți plutitori între cer și apă ca și cum ar fi atîrnați de un fir nevăzut, recad și se fac una cu o creastă de val, în stropi argintii se înalță din nou, se alungă în spațiu, se ajung înfrățindu-și zborul în rotocoale, cu cenușiu și alb pătează văzduhul și lămuresc cu țipete stridente anunțînd îndepărtata primejdie ce călătorește pe creste. Iubitorii de furtună, cenușii ca și talazurile și pătați de spuma ce o nasc frămîntările, ei singuri nu mai au hodină acum cînd obloanele toate pe la case sunt închise și fantasticul fum se risipește despletit de pe marginea ogeagurilor, înfrățindu-se cu negurile ridicate din abisuri. Abătut de funebre gînduri, cu albele foi dinainte, eu ... parcă adîncul gîndurilor mele, se răzlețea din cînd în cînd de stol și fulgerătoare venea cu aripa ei albă să treacă pe dinaintea geamului meu, ca apoi să se piardă din nou în furtună. Spre neguri zbura pierzîndu-se pasărea, ca să apară din nou, mergînd parcă pe valuri, ca o foaie de hîrtie albă luată și clătinată de uragan fîlfîia în aer, departe de stol se răzlețea, ca
... Emil Gârleanu - Luptătorii Luptătorii de Emil Gârleanu Soarta se vede că-i menise așa: să fie vecini și să fie dușmani. Și-amândoi cocoși frumoși. Unul, negru — cu toate lucirile pe care negrul le poate da în mângâierea luminii. Gulerul și penele subțiri, moi ca mătasea, ce-i atârnau de pe spate spre pinteni, băteau în verde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape tăioase, uneori sure, ca oțelul. Și penele lungi, mlădioase, și întoarse ca niște arcuri, ale cozii, cu sclipiri albăstrii, ce se stingeau îndată. Numai deasupra capului cu ochii neliniștiți ca niște gâze, creasta plecată, ștrengărește, roșie, aprinsă ca para focului. Celălalt, alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripile, un alb moale, ca al omătului de curând căzut; alb gulerul, cu vârfurile penelor puțin-puțin gălbui, ca suflate cu aur; albă coada bogată-n pene, ușoară, răsfirată. Și, deasupra capului cu ochii galbeni, plutitori în mărgeanul pleoapelor, o creastă cărnoasă, bătută și roșie ca o garoafă. Nu se puteau suferi; își aruncau priviri tăioase printre spărturile gardului; fiecare se silea să trâmbițeze mai înainte zorii zilei. Și totuși prilejul nu-i adusese încă față-n față, să se
... cine știe ce drum. Femeia se gândea... Dacă i-o da în cap gardistului să-i caute? Dacă dânsul umblase mai dinainte prin buzunarele împușcatului și știa ce are, și-i lua acuma din scurt? — Ha? făcu speriat Lăptuc, ca și când îl întrebase ceva nevastă-sa. Femeia nu-i răspunse, întoarse capul în toate părțile, apoi se duse și mai bătători cu mâna omătul. De-abia se ridică, și auzi un tropot. Venea gardistul, în fugă, cum se dusese. Țăranii se-nfiorară, dar gardistul le vorbi bucuros, ca și adinioare, când îi rugase să păzească mortul: — Ei, brava vouă! Mulțumesc! De-acu rămân eu cu dânsul; că aista-i domnul Bucur Colțescu, profesor ... Atunci își aminti și de bărbatu-său și-i fu ciudă că de pe urma lui oarecum se căpătuise cu parale. Apoi se uită înapoi, ca și cum îi era frică să nu-l piardă. Bărbatul venea în urmă, bălăbănind din mâini; și femeia se liniști. Lăptuc gândea și el, simțea ceva cald într-însul, ceva care-l necăjea, și-i plăcea că-l necăjește; fără să vreie, începu să râdă singur, înfundat, dete drumul unui hohot și își șterse, mulțumit, nasul cu degetul. Femeia întoarse capul iar, se priviră unul pe altul