Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru CĂLĂTORIT
Rezultatele 21 - 30 din aproximativ 134 pentru CĂLĂTORIT.
Dimitrie Anghel - Schimb de vești
Dimitrie Anghel - Schimb de veşti Schimb de vești de Dimitrie Anghel Publicată în Luceafărul , 1 decembrie 1904 Sosește vîntul peste ziduri, sătul de flori de cîmp, să vadă Ce fac stăpînele grădinei, și-n urma lui, sclipind în soare, Un zbor de foi de pretutindeni a prins încet-încet să cadă: Ca niște vești trimise-n taină de pe la frați și surioare. Se mișcă aerul, și iată întîi și-ntîi că de departe Vin două foi de viorele, vin ca să spuie amîndouă, Cît timp au pus și cîtă grijă, călătorind pe drum de moarte, Ca să le-aducă-n amintire din vatra lor un strop de rouă. Dar cade-abia albastra veste și-n limpezimi acum s-alungă Un fulg de-omăt, zorit din urmă de-aripa unei rîndunele. Se-ntrece pasărea cu fulgul din două care-ntîi s-ajungă Să spuie că de-acum pe lume trec lăcrămioarele și ele. Și-abia se lasă fulgul dulce, și-n loc de-un fulg mii de petale Zburînd spre trandafiri îi cheamă, să vie toți făr' de zăbavă, De vor să treacă sub ghirlande și pe sub arcuri triumfale, Acum cît sînt în floare rugul și ...
Dimitrie Anghel - Zi de sărbătoare
Dimitrie Anghel - Zi de sărbătoare Zi de sărbătoare de Dimitrie Anghel Publicată în România ilustrată , IX, 3—4 dec. 1912 — ian. 1913. Apărută și în Minerva , IV, 1225, 16 mai 1912, p. 2. sub titlul "Kermessa". Eu credeam că numai pe mine mă întristează nourii și că numai eu sunt trist cînd nu se arată soarele, și nu bănuiam că cele ce mă încunjurau, lucruri ori dihănii, sunt aplecate șl ele spre un pesimism ciudat, cînd cerul se întunecă și e vreme de ploaie. Găini și rațe, îngîmfați cocoși și claponi cu arcuite pene, pestrițe picherițe, precum și emfatici și irascibili curcani trăiau într-o deplină frăție în curtea mea, în afară de puținii imaculați porci și alte multe lighioane. Pe streșeni, lumea celor mai sus cu o treaptă, porumbeii de-a pururi amorezați și în neastîmpăr, schimbînd după plac orizontul cu o bătaie de aripă, nu m-au făcut să cred niciodată că au melancoliile lor, și singurul, poate, care-mi da de bănuit în această republică, al cărei președinte eram de drept, era numai păunul văduv, care, neavînd cui să-și arate strălucirile și podoabele, tînjea și protesta în graiul lui strident de cîte ...
Duiliu Zamfirescu - Curgea Siretul liniștit
Duiliu Zamfirescu - Curgea Siretul liniştit Curgea Siretul liniștit de Duiliu Zamfirescu Trecuse toamna gînditoare Pe rîpi, prin garduri, peste vii, Și închinase toate celea Aceleiași melancolii. Departe, pe întinse șesuri, Curgea Siretul liniștit, Sub zbor de pasări călătoare Călătorind spre răsărit. Înaltă, mișcătoare dungă, Ce-abia te vezi pe cer senin, Cîte speranțe zbor cu tine Ce primăvara nu mai vin ! O umbră goală, trecătoare, Viața noastră pe pămînt ! O pasăre ce pleacă toamna Descurajată, fără cînt, Și nu mai vine, nu mai vine, Căci tinerețea-i o poveste Pe care noi o știm c-a fost, Dar niciodată-o știm cînd este. O toamnă, scumpa mea suroră, Te-ai dus și tu, ca orice bine, Și noi rămas-am să te plîngem Cu alți nenorociți ca mine. Eu m-am deprins de mult cu toate, Și trist, în sufletu-mi m-am strîns, Dar viața e așa de crudă Încît și astăzi încă-am plîns: O amintire de durere, Un biet amor ne-mpărtăsit Ce ca și toamna, ca și toate, S-a dus și nu a mai venit. Și care azi, sub umbra tristă A tinereții apunînd, Mi- ...
Emil Gârleanu - Călătoare! ...
Emil Gârleanu - Călătoare! ... Călătoare! ... de Emil Gârleanu E călătoare! A ieșit din mușuroi furnica și-a pornit, cum face în fiecare dimineață, a pornit să vadă lumea... Ea știa că ochii duc și mintea întoarce; că, văzând multe, știi destule și ai de unde da și la alții. Și ce fericire să călătorești dimineața, în revărsatul zorilor, când iarba e proaspătă sub rouă, aerul jilav de răcoare, și când pe cer se prelinge lumina ca o undă de aur. Ș-apoi dimineața privești altfel lumea, altfel o judeci; gândurile nu-ți sunt spulberate, ci se limpezesc, tihnite, din prisos. De aceea furnica se scoală cu noaptea în cap și pornește la drum. În dimineața aceasta a luat-o spre răsărit. Încântată de frumusețea soarelui, care se prevestea prin mănunchiurile lui de raze, totuși avu puterea să se gândească, drumeața, că, privind și minunându-se numai, nu câștiga nimic. De aceea, îndată ce dădu, prin miriște, de cizma unui vânător, își și puse în gând să cerceteze, să cunoască mai bine făptura omenească în apucăturile ei. Îndrâzneață și destoinică, se ridică pe călcâiul pe care câteva fire de nisip se prinseseră, apoi, ...
George Coşbuc - Prahova Prahova de George Coșbuc Publicată în Lumea ilustrată , 1892, nr. 23 Din pământ, din locuința Mamei tale, ieși zâmbind, Prahova! Și stai mirată Și te tremură dorința Să vezi lumea cu lumină! Inima de plâns ți-e plină; Ochii tăi spre soare cată Și-ai tăi ochi mai vii s-aprind. În pământ cât e de rece Și-n pământ nu vezi nimic Nu te mai întoarce-acasă! Eu pe drum te voi petrece Cu povești și cu povețe, Voi cânta a ta frumsețe! Lasă lumea ta, o lasă, Tu frumoasă, eu voinic! Vino-ncet pe-aici, iubită! Adă mâna, să nu cazi Peste pietrele din cale! Tu tresari de fericită Și-mbătată de viață; Soarele-ți răsare-n față Haid-acum fugind la vale Printre șoptitorii brazi. Ce frumos se-mbracă dealul Cu flori roșii pe-unde treci! Îți întâmpină sosirea Munții ce despart Ardealul, Codrii vechi și plini de noapte, Luncile cu mii de șoapte. Râzi cu hohot la privirea Neguroșilor Buceci? Uite-acum cât ești de mare, Uite ce frumoasă ești! Tu, sălbatico-ntre fete, Iată sate-acum în zare, Prahova, să fii cuminte! Ține cumpăt la cuvinte, Stăi și pune- ...
Gheorghe Asachi - Acii doi catâri
Gheorghe Asachi - Acii doi catâri Acii doi catâri de Gheorghe Asachi Doi catâri călătoreau Și-n desagii lor duceau Unul ceapă de câmpie, Altul bani de visterie Cest din urmă, îngâmfat Că-i de aur încărcat, Chiar de șelile-i apasă, Nu vra sarcina s-o lasă. Mândru calcă, parcă-i leu, Și suna un zurgălău. Când deodată, din tufari, Iesă o ceată de tâlhari. Toți la cel catâr dau bustă Ce ducea de aur soamă, De urechi îl prind, de soamă, Alți împung și-l bat c-o fustă. Încât bietul, gemând foarte, Zice: Oare asta-i soarte Carea mi s-au giuruit Pe ist drum când m-au pornit? Al meu soț ce cară ceapă Fericit de daună scapă, Dar eu, făr de agiutori, În bataie, aleu, mor! Iar catârul celalalt Zis-au: Vere, totdeauna Pe copaciul mai înalt Darmă repede fortuna; De-ai fi șerb la un cepari, Iar nu casă de dinari, La os teafăr și la piele N-ai păți aceste rele Când eu în săracul trai Voi să pasc în pace
Ion Luca Caragiale - Reformă Reformă de Ion Luca Caragiale Suntem în epoca reformelor; spiritul public se agită asupra atâtor și atâtor cestiuni, toate vitale, a căror dezlegare nu mai poate suferi întârziere. Una din acestea este și cestiunea bătăii în armată. Dar, deoarece-i vorba să înotăm în cestiuni, caută să spunem că sunt oameni cari pun una prealabilă: a bate pe inferiori pentru nesupunere, nepricepere sau rea-voință, ori chiar numai din răutate, este oare la noi un obicei exclusiv al ostașilor? Unii răspund da; alții răspund nu. Noi până acum nu putem împărtăși hotărât părerea nici a unora, nici a altora; nu putem deci lua parte la dezbatere. Ne vom permite însă să spunem o anecdotă istorică, ce ar putea lumina oarecum arzătoarea cestiune o anecdotă pe care am căpătat-o dintr-un izvor vrednic de toată încrederea. Odată, Cuza-vodă călătorea cu primul său ministru Mihalache Cogălniceanu, către Turnul Severinului. Pentru întâia oară alesul nației românești trecea Oltul. La o stație, unde careta domnească și caleștile suitei trebuiau să schimbe caii, călătorii noștri deteră peste o scenă destul de neplăcută mai ales pentru dânșii, care, tot drumul până ...
Ion Luca Caragiale - Teribil naufragiu, din norocire fără accident de persoane
Ion Luca Caragiale - Teribil naufragiu, din norocire fără accident de persoane Teribil naufragiu, din norocire fără accident de persoane de Ion Luca Caragiale Statul nostru avea odată, pe cât își poate aminti oricine, o mare magazie de cărți, pe care o numea Biblioteca Națională. De mult, foarte de mult nu se mai pomenește despre dânsa. De multe ori acea magazie plină de înțelepciuni a avut imprudența să se mute cu chirie, ca un amploiat hărbar, de colo până colo, neținând seama că o mutare face cât o inundație, și două cât un foc. Călătorind multă vreme de colea până colea, ca o corabie îndrăzneață pe întinsele mări, a trebuit până în fine sa se prăpădească în neguri ca oricare Leviathan. A fost un dezastru, un cumplit nenoroc, o catastrofă memorabilă. Unde o mai fi sărmana corabie pierdută de atâta vreme în pustiurile zbuciumate ale oceanelor? mai există, oare, sfărămăturile ei? ce s-au făcut scoarțele faimoasei Bibliotece Naționale? Mister! Nici un muritor n-ar putea îndrăzni să răspundă la aceste întrebări indiscrete, nici chiar personalul bibliotecei... Căci uitasem să spun că, din norocire pentru statul nostru, deși nu se mai știe de urma ...
Mihai Eminescu - Și oare tot n-ați înțeles...
Mihai Eminescu - Şi oare tot n-aţi înţeles... Și oare tot n-ați înțeles... de Mihai Eminescu Și oare tot n-ați înțeles Cum nu mi-i lumea dragă, Când cu nimic nu m-am ales Din viața mea întreagă. Când al meu suflet mistuit De chin și de părere A fost un trist, necontenit Prilej pentru durere. Când fu menit ca pe pământ Dorința să-l alunge Dup-un noroc atât de sfânt Cum nu se poate-ajunge. E un miraj de necrezut Pe-un orizon de stepe: De al lui farmec străbătut Eu tot nu-l pot pricepe. El stăpânește amorțit Pustiile uitării Ca și o stea din răsărit Singurătatea mării. Și-l rog încet, îl rog pe veci Ca să-mi asculte plânsul, Când ale apei valuri reci Călătoresc spre dânsul. Atâtea blânde rugăminți, Atâtea calde șoapte, Atâtea lacrime fierbinți Vărsate zi și noapte. Le-am îndreptat despre apus Durerea să-mi alunge, Dar el se nalță tot mai sus Ca să nu-l pot ajunge. Va fi în veci necunoscut, Va fi în veci departe... E steaua negrului trecut: Iubirea făr- de moarte, Ce mărginește-n orizon Și ocean și stepe Ș-al ...
Mihai Eminescu - Și oare tot n-ați înțeles... (variantă)
Mihai Eminescu - Şi oare tot n-aţi înţeles... (variantă) Și oare tot n-ați înțeles... de Mihai Eminescu (variantă) Și oare tot n-ați înțeles Cum nu mi-i lumea dragă, Când cu nimic nu m-am ales Din viața mea întreagă. Când al meu cuget mistuit De-o stranie părere A fost un lung, necontenit Prilej pentru durere. Și a păstrat în fundul său Ca în cenușa rece Taina părerilor de rău După un vis ce trece. Ca un luceafăr răsărit Din liniștea uitării Dând orizon nemărginit Singurătății mării, Nainte de-a luci deplin Menit îi pare stinsul, Iar ale apei valuri vin Călătorind spre dânsul. Și totuși va luci în veci Aprins de zeul Amor Și ale sale raze reci Pe frunte lumina-m-or. În urma lui un dor nespus S-alerg o să m-alunge, Deși se nalță tot mai sus Ca să nu-l pot ajunge. Va rămânea necunoscut, Va stăpâni departe, Cum stăpânește pe trecut Întins, eterna moarte. Căci stăpânește tot ce-a fost Și tot ce o să vie Și câte nu avură rost Și nu au fost să fie. Câte iubiri fără-nțeles, ...
Mihai Eminescu - Dacă iubești fără să speri
Mihai Eminescu - Dacă iubeşti fără să speri Dacă iubești fără să speri de Mihai Eminescu Dacă iubești fără să speri De-a fi iubit vrodată, Se-ntunecă de lungi păreri De rău viața toată. Și-ți lasă-n suflet un amar Și în gândiri asemeni, Căci o iubire în zadar Cu moartea-i sor- de gemeni. Dar vindecarea la dureri În piept, în partea stângă-i, De-acolo trebuie să ceri Cuvinte să te mângăi. Acolo afli adăpost Oricâte se întâmple, Ca ș-un amor care-ar fi fost Viața ta o împle. Căci un luceafăr răsărit Din liniștea uitării Dă orizon nemărginit Singurătății mării. Și ochiul tău întunecat Atunci îl împle plânsul, Iar ale vieții valuri bat Călătorind spre dânsul. Și dau cadențe de nespus Durerii tale lunge, Pe când luceafărul e sus Ca să-l nu-l poți ajunge. Zâmbește trist cu raze reci Speranțelor deșarte: În veci iubi-o-vei, în veci Va rămânea departe. Ș-a tale zile-or fi cum sunt, Pustii ca niște stepe; Iar nopțile de-un farmec sfânt Ce nu-l mai poți