Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru ALBĂ
Rezultatele 21 - 30 din aproximativ 995 pentru ALBĂ.
Dimitrie Anghel - Rochia bunicei
... pe unde trecea. Tînăr, gîtul gol și nevrîstnicii umeri, nerotunziți încă, se vedeau din tăietura dibace a foarfecei ce despicase cu meșteșug faiul alb. Curba sînului abia ridica pieptărașul, șoldurile ascuțite se străvedeau prin rochie, și faldurile, dinainte pînă în josul piciorușelor mici, cădeau rigide, triste, funerare aproape, cum ... și a întunericului. Nevrîstnica fată cu umerii înguști și ascuțite șolduri femeie s-a făcut. Plin, sînul a ridicat pieptarul alb și trandafiriu, prisosul sănătății a umplut lipsurile și a rotunjit unghiurile, sfioase gropițele din obraji s-au acoperit și trupul de ... se înrămeze marginea pieptarului ridicat peste umerii înguști, învăscută ca într-un giulgiu din care nevrîstnicele-i șolduri se vedeau, iar în sicriul de stejar, alb pe alb, își visa cununa de lămîiță peste fruntea ei bătrînă, dedesubtul căreia genele lungi rămase întindeau o maramă viorie de umbră. Flori peste flori au scuturat ... gîtul ei gol și sărmanii ei umeri, ca și cum ar fi fost nevrîstnici și nerotunjiți încă, se vedeau din tăietura foarfecei ce spintecase faiul alb ...
... cu sclipiri albăstrii, ce se stingeau îndată. Numai deasupra capului cu ochii neliniștiți ca niște gâze, creasta plecată, ștrengărește, roșie, aprinsă ca para focului. Celălalt, alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripile, un alb moale, ca al omătului de curând căzut; alb gulerul, cu vârfurile penelor puțin-puțin gălbui, ca suflate cu aur; albă coada bogată-n pene, ușoară, răsfirată. Și, deasupra capului cu ochii galbeni, plutitori ... din nou, prinzându-se în gheare, izbindu-se scurt, aprig, cu aripile-n coapse. Erau grozav de voinici amândoi: cel negru ceva mai iute, cel alb mai cumpătat. Și iarăși se deteră-napoi, cu gâturile întinse de mai să se desprindă din trup. Ca și cum i-ar fi suflat odată ... și cum ar fi vrut să se răpească-n văzduh; și-n sfârșit se țintuiră locului. Cel negru prinse creasta dușmanului în ascuțișul pliscului; cel alb îi înfipse gheara-n gât. Plini amândoi de sânge, tremurând, stătură așa până când durerea îi învinse; atunci se smunciră-napoi, pândind clipa când să ... Dar puterile li se sleiră. Nici unul nu biruise. Se mai încordară o dată și se descleștară doborâți, însângerați, răsuflând cu greu. Din creasta celui ...
Dimitrie Anghel - Sonata lunii
Dimitrie Anghel - Sonata lunii Sonata lunii de Dimitrie Anghel Publicată în Țara nouă , I, 3, 25 dec. 1911, p. 188—190. Dulce și liniștitoare, noaptea se statornicește. Umbre încărcate de somn, sfioase, moi și încete, lunecă deasupra pămîntului ca o apă. Sfioase, moi și încete, se desfășură, cresc, ca aburii purtați de vînt deasupra unei prăpăstii, se strecoară printre arbori, se tîrăsc spre înălțimi. Luminile biruite, decolorate, palide, albe ofilesc, descresc și dispar. Un ritm ascuns prezidă și rînduiește năvala aceasta mută a tonalităților încărcate de vis ce se așază. Un farmec mistic trece prin aer, și acum o ultimă umbră, ca un steag de doliu și de fatalitate, purtat de o mînă nevăzută, flutură ca și cum ar vrea să dea un semnal. De la fereastra lui, Beethoven, cu un zîmbet amar pe buze, lăsîndu-și capul pe mînă, privește. Părul, mai negru ca umbrele de afară, îi face o cunună de noapte pe frunte. Departe orașul își tremură fosforescențele și amestecă la orizont lucirile cu întîiele stele, întinde lanțuri luminoase prin negură, scrie arabescuri de aur în întunecimi, joacă imaginare constelații, desemnează capricii de foc. Un murmur neîntrerupt, ca o apă care bate într-un ...
Dimitrie Anghel - În furtună...
... o creastă de val, în stropi argintii se înalță din nou, se alungă în spațiu, se ajung înfrățindu-și zborul în rotocoale, cu cenușiu și alb pătează văzduhul și lămuresc cu țipete stridente anunțînd îndepărtata primejdie ce călătorește pe creste. Iubitorii de furtună, cenușii ca și talazurile și pătați de spuma ... zborului, de primejdia ce o simțeam pitită după creste de marele suflu potrivnic ce mă pîndea de subt curba oricărui val. În cenușiul zbor, mai alb ca toți ceilalți, ca o închegare de spumă sau ca o bucată imaculată de zăpadă, din tot nebunul stol, unul singur se avînta mai sus ...
Ștefan Octavian Iosif - Meduza
... și șăgalnicul meu flutur! Ah, ce frumos ești tu! Și cum te plac... Ieri se plângea un ram de liliac Că tu ai fi mai alb ca dânsul... Spune: Adevărat să fie?... Și-un căpșune Plângea, zicând că ți-e mai roșă buza... DARIUS Dar cea mai albă floare e Meduza ... vesel să se culce Pe-aceste brațe albe cum e crinul!... MEDUZA Vroiam să uit ce dulce ți-e suspinul... DARIUS Pe brațul tău mai alb decât zăpada Aș vrea să mor... MEDUZA Ar fi prea dulce prada... O, vino... gura-mi tremură de sete, Și flori de nufăr îmi lucesc ...
Dimitrie Anghel - Oglinda fermecată
Dimitrie Anghel - Oglinda fermecată Oglinda fermecată de Dimitrie Anghel Publicată sub titlul "Un vis simbolic", în Tribuna , XV, 159, 22 iul. [4 aug.] 1911, p. 2. Astă-noapte m-am trezit brusc din somn. Un vis straniu mă purtase pe tărîmuri necunoscute, pe care nici nu le-am văzut, nici nu m-am încumetat să le bănuiesc vreodată... În rama ferestrei împodobite de perdele albe, cerul vînăt se ofilea peste arborii mari și o singură stea, albă ca o crizantemă uriașă, mai licărea stăruitoare departe, peste marea de coperișuri, în afundul nemărginirii. Natura aevea pe care o priveam acum trezit din somn mi se părea străină. Arborii nu erau așa în visul meu, nici vînătul cer care se ofilea și în nemărginirea căruia înflorea o stea albă ca o crizantemă, nici fața mea pală pe care o resfrîngea apa albăstruie a oglinzii în orele acestea tîrzii de noapte. Un tril însă căuta să mă cheme la realitate. O păsăruică, înșelată de acest zor de ziuă timpurie, îngăima undeva, în negrul unui umbrar, o sfioasă chemare, la care nu răspundea nimeni. Un vînt apoi, ca trecerea unui demon nevăzut căruia i-ar fi fost frică singur în văzduh, ...
Dimitrie Anghel - Ultimele pagini
... binecuvîntat prisosul de putere ce rămăsese în mine. Albe, zăpezile acum se aștern, mistice roze de jăratec fărîmă focul în gura vetrei, prietenos luminează cercul alb de lumină subt globul lămpii, spre seară, și noile mele visuri laolaltă cu gîndurile vechi, trecutele mele amintiri și cele de mai curînd, se strîng ... imaginile, visurile și fanteziile ce le-am găsit pe hotarul acela întunecat de unde nu mai îndrăzniam să privesc nici înainte, nici îndărăt. Prietenos, cercul alb al lămpii m-a găsit de atunci în fiecare seară sub el și mă va găsi totdeauna, cît timp energia va dăinui în ...
Alexandru Macedonski - Noaptea de decembrie
... ntinsa câmpie... Sub viscolu-albastru ea geme cumplit... Sălbatică fiară, răstriștea-l sfâșie, Și luna-l privește cu ochi-oțelit... E-n negura nopții un alb monolit... Și luna-l privește cu ochi oțelit. Nămeții de umbră în juru-i s-adună... Făptura de humă de mult a pierit ... nviorează suflare de vânt Lucește, vibrează, și-ntruna se-ntinde. Abia, ici și colo, găsesc, câteodată, Verdeața de oază cu dor așteptată... Săgeată, aleargă cal alb și cal murg, Cămilele-aleargă săgeată și ele, La cântecul apei se fac ușurele... Izvor sau citernă în clipă le scurg Dar chinul reîncepe, și ...
... rîvnitoare ; elegante de suburbii, alături de luxul strigător, pene de struț și fulg de simplă volatilă, flori de tafta și somptuoase roze murind pe corsajul alb al frumoaselor decoltate. Pierdută în mulțimea aceasta, fericita pereche mergea oprindu-se ici-colo la vitrine, unde tot ce-a născocit imaginația omenească ... el mergea fericit și cu inima bună, urmînd cu mintea visul ce-l puseseră amîndoi la cale dis-de-dimineață, stînd pe marginea patului lor alb. Făcuseră planul amîndoi cum să-și mobileze casa de la țară, rînduiseră în odăile văruite locul ce avea să-l ocupe fiecare mobilă. Harnică ea ... îi arătă din maldărul lui o altă stofă, asupra căreia își oprise ochii și visa ce efect va face în tovărășia celorlalte lucruri din cuprinsul alb și liniștitor al odăilor. Era o țesătură în care nuanțele stinse stăpîneau și o umbră de galbăn, ca un praf de soare căzut într-un ... și lămurească furia aceasta neașteptată și apoi, nemaiputîndu-se stăpîni, răspunse și el... Sfărîmată era pacea și visurile făcute dis-de-dimineață, pe marginea patului alb, pierdută era hodina întrevăzută o clipă și stinsă vedenia femeii aceleia harnice ce prindea perdelele albe, înrămînd bogatul verde de afară ce privea pe ferești ...
Dimitrie Anghel - Aducerile-aminte...
... Ramses, scoborît dintr-o piramidă, un tînăr cu înfățișarea stranie venea să mă cerceteze. Fantazia șugubață a crivățului ce ridică și poartă nisipul alb al zăpezilor îl gătea ca pentru o feerie, în roșul barbei lui enorme îi atîrna țurțuri, manta albă de beduin îi punea pe umeri, turban ... ce sta să vină. În fața palatului vechi, sub terasă, marele glas al mării amuțise, și cuprinsă de îngheț, se întindea acum ca un cîmp alb cît vedeai cu ochii. Apoi într-o dimineață, un vînt de sud a venit și, cu foarfecă lui nevăzută tăind gheața de-a ... cu pletele și barba încîlcită de alge, așa trebuie să fi stat cu fața întoarsă spre ape, cînd templul lui era în ființă și strălucea alb la soare, înfruntînd furtunile ce-l băteau... Frontoane și colonade trunchiate ne povesteau de glorioase vremi, de biruinți trecute, de întristările lui Ovid și de ...
Dimitrie Anghel - O primăvară la Roma
Dimitrie Anghel - O primăvară la Roma O primăvară la Roma de Dimitrie Anghel Primăvară, ce bine știi tu să-ți întinzi mătăsurile albastre deasupra caselor străvechi, să împodobești ruinele, să faci să strălucească albul statuelor și să redai viață celor ce așteaptă să vie soarele, ca să le încălzească mînile și obrajii din cari rumeneala sîngelui a dispărut! De la patul meu la fereastră, depărtarea mi se părea nesfîrșită ; ochii mei însă puteau să umble și priveau mersul tău biruitor, deslușeau trecerea ta deasupra arborilor, te urmăreau în zborul fulgerător al aripilor ce-și zugrăveau neastîmpărul răscolind seninul. Neputînd să-ți ies înainte și să te întîmpin, intrai tu la mine ca să-mi spui biruințele tale, în fragede și mirositoare mănunchiuri de viorele și de toporași, te așezai la căpătîiul meu, în albe și minuscule potire de lăcrămioare, îți afirmai ființa plecîndu-te grațios pe marginea cupelor de lîngă oglindă, în vesele și rîzătoare tovărășii de romanițe ținute de o mînă virginală, pătrundeai tu în odaia unde tînjeam bolnav, departe de țară și de toți ai mei. Glasuri de clopote aducea vîntul, rîsete clare îmi arunca din stradă, fericirea de a trăi mi-o ...