Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru O
Rezultatele 1781 - 1790 din aproximativ 1910 pentru O.
Antioh Cantemir - Antioh Cantemir: Satira II
... ieșeau la câmpul slavei, Iar tu subt adamască cu sufletul, cu trupul, Acufundat în pufuri sălbatic horăiești, Și tocmai dup-amiază deschizi umflații ochi, Tragi o căscare lungă, mai dormi înc-o bucată, Te scoli, te-ntinzi, trei ciferturi; aștepți ca să-ți aducă Cafeaua, ciocolata, sau ceaiul chinezesc. Din așternut îndată drept la oglind-alergi; Aici ... cea mai mare. Spinarea îți acoperi c-o haină femeiască, Zulufii după reguli în rânduială-i pui, Îi încrețești pe frunte, pe rumenii obraji, Ș-o parte după ceafă în săculteț s-ascunde. De astă iscusință se miră cei ca tine, Iar tu te-ncânți de sine precum un nou Narcis ... e zidul zdruncinat De strașnica izbire a boambelor aprinse Și unde spart de mină s-a prăbușit pământul; De ce aici o parte de oaste în carrĂ© S-așează, iar dincolo se cere ajutor. La cetele rărite de plumburi ucigașe, Și-n ce putere încă se bizuie ... te umple de fiori. Acel ce-ntâia dată călători pe mare, Statornic avu suflet și inimă de-aramă! Împrejurat de moarte de pretutindeni ești! C-o
Constantin Negruzzi - Flora română
... plopi plutași, trei paltini, câțiva tei, ulmi și sălcii, și ca lux am și un vișen cu flori pline. Părâul meu are izvorul său într-o bute mare, ascunsă într-un ungher și îmbrăcată cu iederă și cu hamei, pe care argatul o împle în toată dimineața, și apoi prin un cep sloboade apa care, după ce șerpuiește pe un pat de prundiș, vine de se aruncă prin ... Domnului hyssopus, lavant, lăcrimioare... Floricica asta pe care învățații o numesc convallaria maialis, iară românii din Muntenia mărgăritărel, câte simsațiuni plăcute nu deșteaptă în noi! "O primavera, giovent� dell'anno!" esclama Metastasio. O, lăcrimioară! suspinăm noi, abia ne anunțâ primăvara și treci cum au trecut iluziunile noastre! dar ea la anul reânvie, când noi... dar să nu mai ... și i-au zis trandafir t??a?t?f????? (cu treizeci de foi), voind a corecta pe acei ce-i dau o sută (centifolia); și numele de trandafir i-a rămas, deși pe la une locuri la țară o numesc tot rujă. și apoi am și alte cuvinte ca să o
... de iunie ale orașului adolescenței noastre să te fi adus cu ea, sau poate apropierea furtunei ce se pregătește să fi dat simțurilor mele îndurerate o limpezime deosebită. Acum, o picătură de ploaie, ca o pietricică zvîrlită în geamuri, m-a făcut să tresar cu zgomotul ei sec, și nu știu pentru ce, în tăcerea care s-a ... farmecul misterios al cuvintelor, dacă îmi vei ajuta, voi încerca prin ele să te rechem din lumea umbrelor și să te fac să trăiești măcar o clipă mai mult viața pe care o iubeai cu atîta patimă. Se face o seară furtunoasă ca șl asta, și noi suntem doi copii nevrîstnici, într-un oraș tăcut. Teiul cu flori de aur, de lîngă poartă, își trimite ... că realitatea brutală nu e partea mea pe lumea asta. Și cum stam așa, prin lacrima ce-mi luneca din ochi, am mai privit încă o dată grădina, și noaptea mi s-a părut, oricum, divină, privită așa printr-o lacrimă... • Și am reluat lanțul, căci obiceiul e tiranic și prietenia oricum e o ...
George Topîrceanu - Problema râsului și humorul românesc
... a prezentat într-o zi un pacient necunoscut, un om cu figura tare tristă, care se plângea că, de multă vreme, e atins de o afecțiune sufletească deprimantă, de o melancolie cronică. Rând pe rând, marele psihiatru i-a prescris diferite leacuri: odihnă..., aer curat..., băi reci..., șpriț la gheață... Degeaba! Pacientul se ... de a face, cu intenție, cu bună-știință, pe semenii lui să râdă. Humorul, în vorbirea noastră practică, este, prin urmare, un dar natural, o predispoziție specială, o aptitudine înnăscută. El nu e numai o stare de suflet, pentru că atunci orice om vesel ar avea humor; el nu e nici o simplă atitudine intelectuală, voită și obținută prin mijloace conștiente, pentru că atunci orice om inteligent, în orice stare sufletească s-ar găsi și fără alte ... chip natural și inconștient, pentru a provoca râsul, mijloacele pe care fantezia lor creatoare le găsește la îndemână în momentul inspirației, sunt de o diversitate extraordinară. Nici un pshiholog până astăzi nu a reușit, decât foarte parțial, să le identifice și să le clasifice. O ...
... a dat de o casă cu multe marafeturi. Aici era cuibul zmeilor. N-a găsit acasă decât pe Mama Zmeilor. Cine n-o știe cum e? Rușine-ar fi să zici că n-ai umblat prin lumea aceea și n-o cunoști. — Bună ziua, mamă, îi zise el. Ea dete ursuză din cap. — Dar tu cine ești și ce cauți p-aici? îl întrebă ... din când în când. — Acum, grăi cel mai țanțoș dintre zmei, să ne măsurăm puterile în buzdugane. — Să le măsurăm, răspunse omul cu o îndrăzneală de-ai fi crezut că viața lui toată și-a petrecut-o aruncând buzdugane. Erau afară pe prispă douăsprezece buzdugane, care de care mai mare și mai greu. El le luă pe rând, de la cel mai ... ochii țintă la cer. — Ce stai? îl întrebă zmeul. Aruncă! — Stai, bre, să-mi treacă luna din cale, îi răspunse omul. Vrei s-o pat cu buzduganul strămoșului tău cum am pățit cu barda bunicului, pe care am aruncat-o în lună ș-acolo a și rămas?... Uită-te bine, c-o ...
Ion Grămadă - In Abbiategrasso
... noi. Ici și acolo, se aude zuruit surd de arme: sunt coloane de marș ce-și caută posturile. Dar, încetul cu încetul, se face liniște, o liniște adâncă, înfiorătoare, ce prevestește o catastrofă groaznică: întocmai ca liniștea cea moartă, înaintea unui orcan… În umbră, abia zăresc fața lui signor Vanco. Doamne, cum se schimbă și omul! Cum ... duc la iazul morii ca să se spele pe față de colb și sudoare. Soarele asfințise de mult; în vale, deasupra satului, plutește fumul albăstriu. O transmontana îmi răcorește obrajii arși de soare și cât de bine îmi prinde răcoarea asta după un marș obositor de o zi întreagă! Dinspre grajd, vine o fată tânără cu o doniță de lapte; fața-i îmbrobodită cu o basma albă până aproape de urechi. Un vânător ardelean o oprește și o întreabă nu știu ce. Ea stă locului și-i răspunde ceva în limba ei, de care ceilalți vânători râd. Cine să fie fata asta zveltă ... luna liniștită, maiestuoasă. Încă vreo câteva zdrăngăniri ușoare, apoi tăcere. Am ciocnit cu toții paharele, într-un sunet scurt, ascuțit, și le-am deșertat dintr-o ...
... copt una spânzuratul dulcețăresei, care era cel mai bătrân între dânșii. În vreme povestirii, scosese diacul chizeaua de tutun, punând-o jos, lângă dânsul, unde o uită ca din pământ. Diavolul de băiat îi sucește, pe ascuns, o țigară, presură nițică iarbă de pușcă într-însa și o vârî iar în chizea. Înainte de a cânta iar din trișcă, îi vine, din întâmplare, lui Cărășel gust să tragă o tămâie și, aflând țigara sucită, o ia între dinți și-o aprinde cu iască. Puf! puf! Trage diacul un fum, două, și suflă; însă ghidușii icneau a râs într-înșii, ascunzându-se unul de ... afla cu un picior în groapă și cu altul deasupra, totuși, nu se lăsa de ghidușii. Într-un rând, cumpărase cu trei lei „sainâ€� o iapă de la un țigan, bătrână și slabă de-i ieșeau coastele prin piele. O aduse acasă, noaptea, ca să nu-l vadă nimeni; îi legă în bot o lulea cu ciubuc, la gât – o oală spartă, și, de coadă, un prepeleac: apoi, o
... Mița... Avocatul: Care Mița...? Cocoana (râzând, dând fum pe nas și făcând cu ochiul): Ei! nu te mai face acu... Mița, de! care ai devorțat-o dumneata... Avocatul: ...? Cocoana: Care ai devorțat-o dumneata de Pricopoiu de la Ciulnița. Avocatul (după o prefăcută sforțare a memoriei): A! madam Zaharidi... Cocoana: Ei, da! așa te-nvață... Zaharidina... ( Se apleacă la urechea avocatului și-i ... mult succes; apoi, râzând, cătră avocat): Destul! Tânărul: Și, pe urmă, să vă spun drept... nu-mi mai dă nici mâna pentru ca să țiu o nevastă fără zestre... Avocatul: N-ai luat zestre? Cocoana: Zestre? de la cine? de la popa Petcu?... să-i rămâie clironomie, când o muri bețivul, căldărușa și datoriile de la "Moartea vânătorului", unde bea toată ziua și toată noaptea pe catastif și joacă tabinet cu ginere-său și ... l-a suplimatără; cu o sută cinzeci de lei a lui o să se procopsească statul! În mațe să le stea ăi o sută cinzeci de franci! L-a suplimatără, că l-a-nsemnat Ampotrofagu, suplima-le-ar Dumnezeu luminițile ochișorilor din cap, s ... ...
Ion Luca Caragiale - Frați radicali și D. Dim. Sturdza
... să te crează lumea om cinstit și de treabă, n'ai decât să ocărăști și să osândești în vileag purtarea altora, chiar dacă dânșii au o bună purtare și mai ales în cazul acesta. Dacă vrei să înșeli lumea, a zis un filosof, înșeală-o gros, că subțire, nu ți se prinde. E mult numai până să-ți faci o reputație frumoasă, și în urmă poți fără grijă să săvârșești însuți păcatele, de care osândeai odată pe alții buni nevinovați. În cuvântări publice și intime ... lumea știa întunecoasa afacere a d-lor Sturdza, Ion Ghica și Comp., cu pădurea cea mare dela Adjud, afacere ce se poate numi o adevărată ruină pentru întreprinzătorii ei. O sumă de lemne tăiate, o mulțime de traverse gata pentru calea ferată zăceau și zac de mult în acea pădure, fără speranță de a se mai găsi mușterii ... de sectar fanatic al moralei în finanțe - acest om, ieri om de treburi al companiei monopolului, astăzi, venind la minister, cea dintâi treabă pe care o face e să aducă un proiect pentru o ...
Ion Luca Caragiale - La hanul lui Mânjoală
... duc eu la grajd... - Ți-a pus ulcica la pocovnicu! zice cocoana pufnind de râs și ținându-nii calea la ușă. Am dat-o binișor la o parte și am ieșit pe prispă. În adevăr, era o vreme vajnică... Focurile chirigiilor se stinseseră; oameni și vite dormeau pe coceni, vârându-se cuminți unii-ntr-alții jos la pământ, pe când pe sus ... junghi m-a fulgerat pân tot coșul pieptului de colo până colo. Am plecat iar bărbia. Căciula parcă mă strângea de cap ca o menghinea; am scos-o și am pus-o pe oblanc... Mi-era rău... N-am făcut bine să plec! La pocovnicu Iordache trebuie să doarmă toată lumea: m-or fi așteptat; pe vremea ... sângele începe iar să-mi arză pereții capului. Calul a obosit de tot; gâfâie de-necul vântului. ÎI strâng în călcâie, îi dau o lovitură de biciușcă; dobitocul face câțiva pași pripiți, pe urmă sforăie și se oprește pe loc ca și cum ar vedea în față o piedică neașteptată. Mă uit... În adevăr, la câțiva pași înaintea calului zăresc o ...
Mihai Eminescu - La curtea cuconului Vasile Creangă
... fără consistență se văd clădite ca pereți în huma cenușie și umedă și prin adâncituri de bălți și pâraie leneșe se așează pe grunzurii pământului o salitră albă și strălucitoare ca bruma. Spata dealurilor e adesea întinsă, șeasă ca palma și de o productivitate mare și regulată, de aceea adevăratul grânar al Moldovei rămâne țara de sus. În văi și deasupra râpilor neroditoare stau risipite satele, pe planul ... el mâna ca să mai ușureze greul. El nu-nvățase multe-n viața lui, pe vremea aceea nici nu se cereaău î multe, dar avea o-nțelepciune și o isteție firească care prețuiau mai mult decât pretențiosul semidoctism de azi. Altfel vecinic la moșie, viața-l costa puțin, deși trăia ca un Vodă, căci ... ținuta plecată proprie femeilor nalte ― splendidul ei bust de marmură rămânea drept și mândru ― ai fi gândit că se simte pe tron. Bătrânul o iubea nu pentru că ar fi e xistat doar vo afinitate sufletească între ei, din contra, ea avea un fel de spirit de o înălțime religioasă, el cugeta mirenește, ea avea mult simț pentru muzică și poezie, el le privea numai ca distracțiuni de care un om nu poate ...