Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru OM HAIN
Rezultatele 151 - 160 din aproximativ 401 pentru OM HAIN.
... fost tu credincioasă, Mergi degrabă la cămară, De ia galbeni din comoară. Umple-ți poala plină, rasă S-o revarsă-aici prin casă, Doar or vrea ca să mă lasă!" La bani turcii năvăleau, Și pe jos se tăvăleau, Dar pe Badiul nu-l slăbeau! Badiul încă mai zicea: ,,Băduleasa mea ... Mergi degrabă în cea casă; Pune față la ghileală, Buze moi la rumeneală Și sprâncene la cerneală; [6] Apoi vină-aice-n casă, Doar or vrea ca să mă lasă!" Mândra cât se arăta, Baș-agaua se-mbăta, Dar de Badiul ce zăcea, Milă nici ca-i se făcea! Badiul încă ...
Ion Luca Caragiale - Articole despre teatru
... altul din podul casei; iar când vorbeau mai mulți era și mai ciudat. La o întrebare șoptită, un actor poate răspunde într-un glas cât vrea de tare, însă nu într-un glas mai înalt sau mai adânc decât glasul căruia-i răspunde. Apoi ar mai fi de dorit ca figuranții ...
Alexei Mateevici - Rugăciunea (Kolțov)
Alexei Mateevici - Rugăciunea (Kolţov) Rugăciunea de Alexandr Kolțov Traducere de Alexei Mateevici Credința, Doamne, mi-i curată, Ca focul rugăciunii, Dar inima-i întunecată De-adâncu-amărăciunii. Veni-va moartea. Ce primi-voi În loc de auz, vedere? Și ce simțiri în piept simți-voi Dacă simțirea-mi piere? Ce rost avea-va duhul meu Fără a mea simțire? Mormântul, Crucea — Dumnezeu Le-au-nvelit în neștire. Perdeaua sa au aruncat Pe tainele zidirii, Adânc pecetea-au apăsat Pe toată viața firii. Pe veci-ntărirea Sa și-au pus Neclătinată, tare, Ca să nu fie de despus Nici pentru foc și mare. Mântuitorule! Îmi iartă Plânsoarea rugăciunii. Credința-n Tine nu mi-i moartă În ceața-amărăciunii. Și dragostea mea către Tine În haina deasă a ceții Lucește-n raze vii și line, Ca roua dimineții. Noiembrie
Dimitrie Anghel - Țiganii (Anghel)
Dimitrie Anghel - Ţiganii (Anghel) Țiganii de Dimitrie Anghel Publicată în Minerva , III, 756, 25 ian. 1911, p. 1. Cînd soarele urca încă nevăzut, departe, după dealuri, rumenind zarea, pe largul șesului întins și galben, cei ce nu cunosc alt coperămînt decît clopotul de azur al cerului își opriră mersul și poposiră pe marginea Elanului secătuit de arșiță. Un scurt moment de repaos, o haltă în infinit, o clipă de înstăpînire a marelui pămînt pentru a purcede aiurea, unde-i duce deșirul nesfîrșit al ghemului ce l-a scăpat din mîni ursita lor. Căruțele au stat, umbrele de cai au fluturat din coame, apoi, liberați de hamurile de frînghii, au prins să pască iarba rară. Un țol negru, întins pe cîțiva pari, a făcut o perdea dinspre partea vîntului. O licărire sfioasă de lumină a tremurat, vîlvătaia unor flăcări albastre a zbuciumat apoi și un ceaun negru a fost așezat pe pirostrii. Puținul ce dă viață : cîțiva pumni de făină galbenă ca aurul și mîna obișnuită de sare, aruncată pe fundul negru al unui ceaun, a fost de ajuns ca să înveselească hoarda. Sclipiri ...
Alexei Konstantinovici Tolstoi - Zadarnic, artiste
Alexei Konstantinovici Tolstoi - Zadarnic, artiste Zadarnic, artiste de Alexei Konstantinovici Tolstoi‎ Traducere de Alexei Mateevici Zadarnic, artiste, te crezi ziditor plăsmuirilor tale! Ele-n veci s-au purtat pe deasupra de ochi nevăzute. Nu, nu Phidias-nălțat-a vestitul Zeves Olympanul; El oare datu-i-a fruntea și coama aceea de leu, Buna privire domnească din fulgerul genelor aspre? Nu Goethe e faurul marelui Faust, cel care, În haina sa veche nemțească, ș-adânc adevăr omenesc Până-n fir se aseamănă chipului său dinainte de vremuri! Ori poate Beethoven, pe când își găsea al său marș de-ngropare, Din sine scotea acel rând de acorduri, ce sfâșie inimi, Plânsul din suflet zdrobit despre pierderea marelui cuget, Lumi de luceferi, căzând în prăpastia negrului haos? Nu, tremurat-au din veacuri acele plânsori în întinderi, Surd pentru noi, el a prins cu urechea cereștile plângeri. Multe-n văzduhuri sunt chipuri ș-acorduri de noi neatinse, Multe uniri de uniri minunate-n cuvânt și lumină, Însă le toarnă acel care știe să vadă, s-audă, Cel ce prinzând numai brazda, acordul, cuvântul, Zidirea întreagă ne-aduce cu ele în lumea mirată. O, te cufundă, poete, ...
Alexei Mateevici - Zadarnic, artiste
Alexei Mateevici - Zadarnic, artiste Zadarnic, artiste de Alexei Konstantinovici Tolstoi‎ Traducere de Alexei Mateevici Zadarnic, artiste, te crezi ziditor plăsmuirilor tale! Ele-n veci s-au purtat pe deasupra de ochi nevăzute. Nu, nu Phidias-nălțat-a vestitul Zeves Olympanul; El oare datu-i-a fruntea și coama aceea de leu, Buna privire domnească din fulgerul genelor aspre? Nu Goethe e faurul marelui Faust, cel care, În haina sa veche nemțească, ș-adânc adevăr omenesc Până-n fir se aseamănă chipului său dinainte de vremuri! Ori poate Beethoven, pe când își găsea al său marș de-ngropare, Din sine scotea acel rând de acorduri, ce sfâșie inimi, Plânsul din suflet zdrobit despre pierderea marelui cuget, Lumi de luceferi, căzând în prăpastia negrului haos? Nu, tremurat-au din veacuri acele plânsori în întinderi, Surd pentru noi, el a prins cu urechea cereștile plângeri. Multe-n văzduhuri sunt chipuri ș-acorduri de noi neatinse, Multe uniri de uniri minunate-n cuvânt și lumină, Însă le toarnă acel care știe să vadă, s-audă, Cel ce prinzând numai brazda, acordul, cuvântul, Zidirea întreagă ne-aduce cu ele în lumea mirată. O, te cufundă, poete, în ...
... cadînă, Cu lacrimi pe-a ei gene, cu fruntea pe-a sa mînă, Privind în depărtare un zbor de elcovani, Ar vrea pe luciul apei, ca paserile-acele, Să fugă-n sînul nopței, zburînd spre Dardanele, Departe de tirani. Nu se zărea atunce pe umeda cîmpie Decît ...
Emil Gârleanu - Cine a iubit-o!
Emil Gârleanu - Cine a iubit-o! Cine a iubit-o! de Emil Gârleanu Boierul Toma privea de la fereastră cum creșteau, văzând cu ochii, troienele în ogradă. Niciodată nu i se păruse iarna mai plină de întristarea aceea care o răspândește căderea molcomă a fulgilor înfoiați de zăpadă. Cădea întruna ninsoarea, cădea fără să contenească, legănându-se ca penele, înceată, gânditoare parcă unde să se așeze. Îngropase ograda, legând-o de-a dreptul cu șleahul dinspre sat, prefăcuse șurile, șoproanele într-un singur morman, aruncase peste toate aceeași învelitoare albă, de sub care se părea că niciodată nu vor mai răsări lucrurile cunoscute. Boierul căuta să pătrundă cu vederea prin perdeaua deasă a ninsorii, dar nu putea; zarea se închidea sură. Căută să prindă cu auzul un vuiet, un strigăt, strigătul unui om din sat, lătratul unui câine, țipătul unei păsări înfrigurate. Nimic. Gândurile-l năpădeau. Era întâia iarnă pe care o petrecea singur. De la moartea nevestei lui se împlinise jumătate de an și singurătatea îl silea să simtă că-i lipsește cineva, că suferă o pierdere, ca aceea ce ar îndura când n-ar mai avea haina ...
Petre Ispirescu - Poveste țărănească
... împăratului. Pândi el ce pândi, și în puterea nopții, pe când și apele dormeau, se pomeni fiul de împărat cu un oarecine că vine și vrea să dezgroape pe mort. Nici că e de gândit a-l fi lăsat feciorul de împărat să facă așa o nelegiuire, fără decât ...
Antim Ivireanul - Învățătură cînd se face parastas
Antim Ivireanul - Învăţătură cînd se face parastas Învățătură cînd se face parastas de Antim Ivireanul Un lucru peste fire văz în Sfânta Scriptură la a doaoa carte a Împăraților, în 12 capete și foarte mă face de mă minunez. Împăratului David i-au fost bolnăvit copilașul cel dintâiu, ce avea din Virsavea. Și, pentru căci se afla în nevoia morții, era pururea trist și mâhnit și nici mânca, nici bea, nici putea nimeni să-l mângâe. Iar după ce au murit, zice Sfânta Scriptură, îndată s-au spălat și s-au uns cu mirosuri și s-au îmbrăcat în haine luminate și, mergând în casa Domnului, au dat mulțemită lui Dumnezeu. Și eșind afară s-au ospătat și s-au veselit, de care lucru stau de mă mir, cum putu fi aceasta? Ca până era viu și bolnav plângea și să întrista și, după ce au murit, s-au veselit. Răspunsul acesta ni-l dă însuș David. Până era zice bolnav, mi să cuveniia să mă mâhnesc pentru el, căci aveam nădĂ©jde că mi-l va lăsa Dumnezeu. Iar de vrĂ©me ce au murit, înapoi nu pociu să-l mai întorc, ci-m ...
Nicolae Gane - Ciubucul logofătului Manole Buhuș
Nicolae Gane - Ciubucul logofătului Manole Buhuş Ciubucul logofătului Manole Buhuș de Nicolae Gane În vremile cele bătrânești, vremi de belșug, pe când boierii ședeau la moșiile lor și vara și iarna, fără altă grijă decât grija câmpului și a gospodăriei lor și aveau hambarele, coșarele și cămările totdeauna pline cu cele trebuitoare la o casă boierească, trăia la moșia sa Buhușul logofătul Manole Buhuș, boier de neam mare, bogat și cu dare de mână. El purta antereu lung până la călcâi, brâu la mijlocul trupului și fes roșu cu canaf albastru pe cap. Când ieșea la câmp sau mergea săși viziteze vecinii, îmbrăca peste antereu o giubea blănită sau numai căptușită, după cum era timpul și peste fes punea o pălărie neagră cu margini late. Tot luxul lui de bogătaș nu se învedera decât în scumpetea blănurilor, a mătăsurilor din care își croia antereiele și a șalurilor turcești din care își făcea brâiele. Întinsele lui holde și imașuri erau acoperite cu pâne de tot soiul, cu turme de vite și herghelii de cai din care își umplea grajdul; pivnițele-i gemeau de poloboace cu vinuri vechi de Odobești și Cotnari și în ogradă ...