Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru ȘTIUT
Rezultatele 1381 - 1390 din aproximativ 1963 pentru ȘTIUT.
Duiliu Zamfirescu - Luceafăr Luceafăr de Duiliu Zamfirescu "Luceafăr ce vii de departe Și vremuri străbați peste vremuri, Ca-n lumile noastre deșarte Luminile blânde să-ți tremuri, Ce patimi te poartă pe cale, Ce doruri te mână prin haos, De nărui luminile tale Pe lanuri de negru repaos?" Așa parcă zice poetul Când noaptea privește la stele Și intră încetul cu-ncetul În sufletul candid din ele. "De viu, și tot viu, și tot scapăr Din razele mele curate, Eu fug și încerc să mă apăr De groaza de singurătate. Tu nu știi ce crudă menire E dată luminii supreme: A merge pe nemărginire În curgere goală de vreme. Pe când tu c-un deget în pagini Stai pacinic la umbra pădurii Și mintea ți-o porți în imagini De zmei, de povești și lemurii Tu poți mângâia din privire Sclipirea luminilor mele Și când eu mă sting, prin gândire Tu poți zămisli alte stele. Tu ai o putere în tine Ce rumpe izvodul a toate, La toți voitoare de bine Și dulce cât nu se mai poate. Deci lasă-ți deprinsul de-a geme Și dorul de bolta cerească, Că nu e ...
Duiliu Zamfirescu - O noapte în pădure
Duiliu Zamfirescu - O noapte în pădure O noapte în pădure de Duiliu Zamfirescu Peste codri varsă luna Clarul feței visătoare, Luminînd ca-ntotdeauna Taina apei din izvoare. Unda se oprește-n maluri Și se umflă, se ridică, Crește, geme, bate-n valuri Și deodată se despică. Se desface apa-n două, Iese-o zînă din bolboacă Cărei ramurile plouă Sărutări de promoroacă. Rîd stejarii, fioroșii, Scot din flori mirezme teii, Ies din veacuri Făt-Frumoșii Și din cremene ies zmeii. Mura tremură pe viță, Ard din aripi licuricii, Vin zmeriți către Domniță Uriașii și piticii: Sîsîilă și Gînganul Vin călări pe rîși de munte, Caragață căpitanul Pe-un haram cu corn în frunte; Badea Vulpe din Straoane Vine în olac cu coadă, Bate patru lighioane De gîndești că le deznoadă; Ursu , vameș de prisacă, Ține hîțele lui slabe: Scoate sabia din teacă Și salută-n două labe. Vin cu toții, mic și mare, Și purtînd la coifuri mîna, Stau la front în nemișcare, Așteptînd să treacă Zîna. Zîna trece plutitoare În lumina albăstrie, Legănîndu-și pe izvoare Scurta ei călătorie. Și cum trece și se duce Ca o stea pe valea vremii, Ies voinicii la răscruce Din versetele poemii: ...
Duiliu Zamfirescu - O suflet!...
Duiliu Zamfirescu - O suflet!... O suflet!... de Duiliu Zamfirescu O, suflet, tu, văpaie stinsă, Cenușă-a unui dor din ceruri, De ce ți-e umbra-așa de-ntinsă Și golul plin de-așa misteruri? De ce nu știu care ți-e scrisul Și care-i vrerea ta în toate... Așa, eu parcă-s o cetate Și tu că-ntr-însa ești proscrisul. O, suflet, spune-mi ce te doare? La ce gândești? ce-ai vrea să fii? În mine stai ca la-nchisoare, Eu sunt prea mic, — tu ești prea mare, Dar cine ești? De unde vii? Zădarnic mă încerc a-l face Să-mi spuie-o vorbă... el e mut!... În trista mea formă de lut Ca orice suferă, el
Duiliu Zamfirescu - Sosesc Sosesc de Duiliu Zamfirescu Sosesc cocoarele, sosesc De după deal de țintirim, Iar anii trec, copiii cresc, Se schimbă tot ce-i omenesc, Și noi îmbătrânim. Mi-aduc aminte ca acum Când alergam cu capul gol Prin prăfăria de pe drum Și când ardeam cărțile scrum Și școalei dam ocol. Și mai târziu când am plecat, Ce veselie în trăsură!... Cum nici n-am plâns, nici m-am mirat, Pe când plângea un biet argat C-un deget dus la gură. Și vreme lungă mai târziu Când m-am întors cu dor de bine, Nehotărât fără să știu Ce pot să fac și ce-am să fiu În lupta mea cu
Elena Liliana Popescu - Imn Tăcerii
Elena Liliana Popescu - Imn Tăcerii Imn Tăcerii de Elena Liliana Popescu Informații despre această ediție Adâncul tâlc al existenței Tăcerea mută-l revelează, când făr' de chipul aparenței Realitatea o probează. Cel ce aspiră încă să-și rostească sensibila trăire-n poezie, Cel invitat la cina-mpărătească hrănind cu har umila-i fantezie, Cel ce ofrandă-aduce tot ce are Aceluia ce-nseamnă însăși Viața, cel ce se-ntoarce veșnic la izvoare și-i pregătit oricând pentru povața Oricui ar fi dispus să îl învețe, cel ce se-ncumetă-a privi-n tăcere să-L vadă în faptele ce par răzlețe pe Cel ce, Singur, știe-a lor durere Și le păstrează-n viață prin Iubire, cel ce-n poeme-ncearcă să cuprindă Esența vie-ascunsă-n elixire și din tabloul Vieții să desprindă Ce Pictorul a vrut să-nfățișeze prin umbrele pe Chipul nemuririi, cel ce-ndrăznește să se adreseze prin efemere versuri, omenirii, Muindu-și pana-n disperarea mută, reînviind speranța și-n cuvinte întreaga lui iubire așternută, din toate câte sunt, luând aminte, Cel ce avea cât de mult a spune, cândva, prin rimele-i meșteșugite ar mai ...
Elena Liliana Popescu - Imn Vieții
Elena Liliana Popescu - Imn Vieţii Imn Vieții de Elena Liliana Popescu Informații despre această ediție Și dincolo de viața știută-neștiută ce sufletul străbate cu veșnica-i candoare, se află însăși Viața ... I Ne-atrage veșnic Marea din marea Neuitării Ne-atrage Depărtarea din depărtarea Zării Ne-atrage veșnic Cerul din cerul Amintirii Ne-atrage Efemerul din efemerul Firii Ne-atrage Nenăscutul din tot ce e născut dau Nerecunoscutul din ce e cunoscut II În tine e Poetul În tine Poezia În tine e Profetul În tine Profeția În tine e Rostirea În tine Nerostitul În tine e Gândirea În tine Negânditul În tine Căutarea În tine Nepătrunsul În tine Întrebarea În tine e Răspunsul III Nimic în neschimbare Nimic nestătător Nimic în neaflare Nimic neștiutor IV Ascunsă-i Amintirea în ce-i necunoscut Ascunsă-i Nemurirea în ceea ce-i pierdut Găsește Adevărul În ceea ce-i uitat Doar el, Cunoscătorul a tot ce e
Elisabeta de Wied - Maimuța %E2%80%98n colivie
Elisabeta de Wied - Maimuţa %E2%80%98n colivie Maimuța ‘n colivie de Elisabeta de Wied De fier aceste gratii, și-amurg și aer greu, Și-atâția cască-gură de-avalma 'n jurul meu. Râzând ei vreau să vadă mereu truditu-mi joc, Cu bețe mă 'ntărâtă să nu stau la un loc. «Cum seamănă cu omul! Și-urâtă e!» Și stau Privind cum hărțuită din colț în colț eu dau. Voi râdeți făr' de milă și lacomi de privit, Pe când eu, biata, tremur cu suflet istovit. Vai, veseli palmierii în minte când îi am Și mândrele liane pe cari mă legănam Sunt trist atunci de moarte, nu văd nimic, nu știu - Voi râdeți și mai tare, strigând în râs: Musiu! Și ca prin vis a voastră injurie-o aud. O, de-aș mai fi vr'odată prin codrii mei din Sud! Iubită fui, ferice, sărind din pom în pom Și nu mă găsea nimeni urâtă ca un om. Simt negurile morții pe ochii 'ntunecați – Aveți de mine milă și 'n pace mă lăsați! De fier aceste gratii, și-amurg și aer greu, Și-atâția cască-gură de-avalma 'n jurul
Elisabeta de Wied - Sonet (Elisabeta de Wied)
Elisabeta de Wied - Sonet (Elisabeta de Wied) Sonet de Elisabeta de Wied Precum lumina unui singur soare Prin lumea 'ntreagă-și răspândește focul, Chemând la viață nouă pe tot locul Puterea cea'n etern renăscătoare, Se luptă 'n veci prin nori să se strecoare Și' n văi și munți și 'n codrii vezi tu jocul Lucorii ei ce-aduce iar norocul Bogatei toamne-a-tot-dăruitoare: Un suflet mare tot așa învie Cu sfântu-i foc ce 'n juru-i răspândește Pe cei ce stau pierduți în letargie, Nu vrea să facă robi și nu orbește, Că el e creator nici el nu știe, Dar singur Domn el totul
Emil Gârleanu - În fel de fel de fețe
Emil Gârleanu - În fel de fel de feţe În fel de fel de fețe... de Emil Gârleanu Gaița mea e foc. V-am destăinuit pățania ciocănitorii și de-atunci și-a pierdut încrederea în mine. O săptămână întreagă am rugat-o până să-și ție cuvântul, să-mi spuie cum au căpătat păsările penele lor așa de minunate la vedere. Ascultați ce-am vorbit cu gaița: Eu : Pasăre dragă, îți făgăduiesc că de acum înainte n-o să mai spun altora nimic din ceea ce-mi împărtășești. Gaița : Lasă că te cunosc. Așa mi-ai vorbit și rândul trecut, și mi-ai pus ciocănitoarea pe cap, de-mi amărăște zilele. Eu : Gaiță dragă, mă jur... Gaița : Jurămintele tale sunt ca fulgii mei de ușoare. Uite (își scoate un fulg cu ciocul și-l lasă să plutească în aer). Eu : Gaiță dragă, crede-mă, jurămintele mele sunt ceva mai grele... Gaița : Lasă! lasă!... În sfârșit, o să-ți spun și povestea asta, și atâta tot... Eu : Și lada-n pod! Gaița : Așa. Ascultă: La-nceput toate păsările aveau penele de două feluri; albe și negre, ca ziua și noaptea. Decât Dumnezeu se cam săturase să le vadă pe ...
Emil Gârleanu - Cât un fir de neghină
Emil Gârleanu - Cât un fir de neghină Cât un fir de neghină de Emil Gârleanu „Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poți judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori cât un fir de colb, dacă ai în căpușorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ți-i de ajuns: știi ce ești, de unde vii și-ncotro trebuie să te îndrepți.â€� Gândirea aceasta i-o spusese gânganiei o furnică. Și spusa muncitoarei îi intrase atunci pe o ureche și-i ieșise pe alta. De-abia văzuse de câteva zile lumina soarelui, pământul, florile! În iarbă i-au părut toate un rai; dar când a întins aripioarele și-a zburat, mirându-se că poate să străbată aerul, când apoi a căzut istovită de oboseală, pe-o frunză, atunci întâiași dată a cunoscut greul. Și spusele furnicii i-au venit în minte... Ce era? O gânganie mică, fără strălucire, rotundă, ca o sămânță. De unde venea? Din iarbă; ținea minte că se trezise sub o rochița-rândunicii . Dar încotro avea să se îndrepte? Ei, asta era greul! S-a coborât de pe frunză ...
Emil Gârleanu - Căprioara Căprioara de Emil Gârleanu Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele mamei lui, și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, și limba ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește, și-n sufletul ei de fugarnică încolțește un simțământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înțărcatului venise de mult încă. Și cum se uită așa, cu ochii îndurerați, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbușit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit și de dușmănia lupului, și de iscusința vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi știut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri ...