Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru DAC��
Rezultatele 1331 - 1340 din aproximativ 1469 pentru DAC��.
Ștefan Octavian Iosif - Lenore (Iosif)
Ştefan Octavian Iosif - Lenore (Iosif) Lenore de Gottfried August BĂ¼rger Traducere de Ștefan Octavian Iosif Baladă de BĂ¼rger Din somn Lenore-n zori de zi Tresare tulburată: — O, Wilhelm, m-ai uitat? Ești mort? Veni-vei tu odată? Iubitul ei lupta sub steag În văile boeme Și nu-i scrisese nici un șir De-atât amar de vreme. Țarina și viteazul crai, Sătui de jaf și pară, Au pus războiului sfârșit Și pace încheiară. Și cling! și clang! oști după oști, Cu flori împodobite, În zvon de tobe se-ntorceau La vetrele iubite. Era un glas și-un forfot viu Din plaiuri până-n vale Bătrâni și tineri, cu alai, Le alergau în cale, Și bucuria strălucea În ochii tuturora; Pe Wilhelm însă în zadar În căuta Lenora... Ea alerga în sus și-n jos Prin gloata de oștire Nici unul, vai! din câți veneau N-aveau de Wilhelm știre, Iar când, pe rând, trecură toți, Durerea o înfrânse Țipând se tăvăli pe jos, Și plânse, plânse, plânse... Bătrâna o găsește-n drum, O scutură, o cheamă — Ah! mamă, Wilhelm este mort! E mort de bună seamă! Să piară lumea! piară tot! Ar fi cu ...
Alexei Mateevici - Chestia preoțească
Alexei Mateevici - Chestia preoţească Chestia preoțească de Alexei Mateevici La 24 iulie [a] anului mergător a încetat din viață preotul de loc Mihail Matveevici. Răposatul și-a lăsat soția cu patru copii nepuși la cale. Peste vreo două săptămâni după înmormântarea lui, văduva pleacă la Chișinău spre a-l ruga pe preasfințitul Vladimir să mute la biserica din Zaim pe un cumnat de-al ei, un preot tânăr, cu familia mică, care, deci, avea putința de a le da orfanilor ajutor atât moral, cât și material. Rugămintea scrisă, cu expunerea tuturor acestora, fusese trimisă mai de timpuriu. Preasfințitul îi răspunde văduvei în mod nesigur (nelămurit), zicând că uneori cu străinii te împaci mai bine decât cu ai tăi și că el nici nu-i făgăduiește, dar nici nu-i respinge rugămintea. Și văduva, nemulțumită, se întoarce acasă. De aici se începe o istorie interesantă, care, fiind pân-acuma singura în felul ei și zugrăvind moravurile preoțimii basarabene, dovedește două lucruri: l. că tulburările de astăzi au atins și tagma duhovnicească și 2. varsă puțină lumină asupra unor oameni, așa-numiți „fruntași ai satelor“, arătând pân’ la ce ...
Anton Pann - De cînd ploaia cu cîrnații
... sfîrșit dar vorba asta Din om în om s-a-nfundat, Și află că chiar nevasia Sori-sii au arătat. Deci pe ea dac-o aduse, Afară pe toți a dat, Și la-ntrebare o puse Cu un mijloc delicat, Zicînd: - Eu aflai prea bine De banii ...
Barbu Ștefănescu-Delavrancea - Odinioară
Barbu Ştefănescu-Delavrancea - Odinioară Odinioară de Barbu Ștefănescu-Delavrancea Lui George Radu Golescu Anii trec așa de repede, că nu-ți dai seama când și cum cutare flăcău, rotar ori grânar, s-a schimbat în moș cutare, de unde și până unde un bujor de fată, să o fi sorbit într-o lingură cu apă de dragă ce-ți era, să te pomenești cu ea zbârcită, cărunțită, apoi albă-colilie. Așa curge vremea, și pe noi nu ne lasă în urmă, ci ne târăște cu ea până la hotarul vieții. Ne așează frumușel pe două scânduri, ne întinde pe deasupra o pânză albă cu cruce în mijloc, ne stropește cu vin și cu untdelemn. Bulgării și țărâna cad și astupă. Și tot vremea din mușuroi face neteziș, surpă crucea de la cap, bătătorește locul și acoperă cu bălării cel din urmă locaș al nostru. Ei, câte se duc cu zilele și ce triste minuni ni se arată de ieri până azi! Câte ne mai așteaptă de azi până mâine! În curtea bisericilor vechi, cruci de piatră și de lemn, uneori câte două-trei în același cuib, umbrite de vișini și de pruni. Rămâi pe gânduri. Parc-ai ...
Dimitrie Anghel - Jertfa Jertfa de Dimitrie Anghel Publicată sub titlul "Trandafirii roșii", în Sămănătorul , II, 11, 16 martie 1903, p. 162—165. Semnat : Teofil Jianu. Ca o floare era fata împăratului între florile ei, și flori de cîmp ori flori rare de grădină, toate-și întorceau fața spre dînsa ca spre o stăpînă. Și unde odrăslește pămîntul flori și ramurile copacilor urzesc umbră, acolo se aciuiază și cuiburi, și toate gîngăniile se strîng, ca să aibă soarele pe ce-și împrăștia razele, și oglinzile acelea pe care le-a lăsat Dumnezeu omului : ochii să le poată răsfrînge în ei și să se veselească. Naltă și zveltă, pe unde trecea, vîntul avea grijă s-o ia înainte și, aplecat pe gura scorburilor, să-i cînte ca dintr-un nai uriaș tot soiul de melodii. Cucii își amestecau și ei nota lor stingheră, gheonoaiele băteau și ele la răstimpuri măsura, măruntele păsări împrăștiau cascade de triluri. Gîngăniile mici, fărîmăturile acestea de nestemate împrăștiate pe fața pămîntului, urcau încet pe poala rochiei ei albe și încremeneau locului, împodobind-o ca niște juvaere. Rîndunelele și lăstunii o înconjurau în cercuri nebune, împrospătîndu-i aerul cu aripele lor. Miresmele o întîmpinau pretutindeni, ...
Dimitrie Anghel - Moartea babacului
Dimitrie Anghel - Moartea babacului Moartea babacului de Dimitrie Anghel Publicată în Minerva , III, 945, 5 aug. 1911, p. 2. Sever e aspectul morții. Crepul de doliu face pată, mărginește lumina și întunecă. Noapte și zi, întuneric și lumină, neîmbinate lucruri, eternă vrăjmășie. Și cu toate aceste, funerara urzeală de umbră, neagra îmbrăcăminte ce intră în casă o dată cu moartea nu poate învinge de multe ori ridiculul vieții care lasă urme, nu poate alunga ironia ce se așază la căpătîiul postumului, nu e în stare să biruiască zîmbetul de veselie ce-l resimți in fața anumitor aspecte ale naturei, căci natura, în felul ei, nu e nici tristă, nici veselă, ci așa cum o vede (sic) ochii noștri în anumite momente. Cu aceste gînduri părăseam o casă unde apusese o viață, sătulă de a sălășlui o sută de ani în aceeași închisoare de lut. A muri nu e a rămînea cu ochii mari deschiși în infinit, așteptînd mîna pioasă ce-ți va închide pleoapele reci peste înmărmuritele globuri. Sufletul moare înaintea ochilor. Sub povara anilor mulți, cu vremea, el renunță și devine ca o oglindă moartă în care nu se mai ...
Dimitrie Anghel - Pelerinul pasionat
Dimitrie Anghel - Pelerinul pasionat Pelerinul pasionat de Dimitrie Anghel Publicată în Ramuri , VI, 9 [18], 10 oct. 1910. p. 4—7. Teoria dezrădăcinaților lui Barrès nu e totdeauna adevărată. Cel tare, ori de unde ar pleca, fără a privi cu regret peste umăr casa părintească și orașul unde s-a născut, nu va pieri. Nu va pieri cînd ochii lui vor fi țintiți spre o stea călăuzitoare. În monstruosul oraș, adevărat Babilon modern, spre care aventurieri și trubaduri, speculanți și hetaire se îndreaptă ca să-și caute norocul, mulți cad striviți, alunecînd din ce în ce mai jos, cînd poate stînd în locul lor de baștină ar fi putut fi elemente utile și ar fi fost la adăpostul nevoilor zilnice. Mediocritatea însă e menită oriunde să piară, dar din grămada asta de halucinați și căutători de himere, unii totuși ajung, și atunci strălucirea lor devine mondială. Parisul consacrează și dă aureola aleșilor care au stăruit pentru un ideal și nu și-au întors o clipă ochii de la steaua care i-a călăuzit spre dînsul. Unul din acești fericiți a fost și Jean MorĂ©as. Și cine ar fi crezut ...
Dimitrie Bolintineanu - Ana-doamna
Dimitrie Bolintineanu - Ana-doamna Ana-doamna de Dimitrie Bolintineanu Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V 6 VI 7 VII 8 VIII 9 IX I Sufletul lui Carol, regele maghiar, De dorinți trufașe se îmbată-amar, Dar cea mai fatală ce-a putut să fie E ca să supuie dalba Românie. Exaltat de dorul care l-a răpit, Cheamă cavalerii și-astfel le-a vorbit — ,,Viețuiește-un popol dincolo-n Carpați, Popol de mari fapte și de rari bărbați. Astfel cum un arbor lângă casă crește Și, crescând, lumina soarelui oprește, Astfel astă-dată, pe al nostru sân, Crește și va crește popolul român. Să surpăm stejarul într-a lui junie Și să spargem cuibul cel de bărbăție. Să-njugăm la carul cel triumfător Căpitanii ageri și pe domnul lor! Să stingem, prin lanțuri și prin împilare, Focul său de viață, de neatârnare, Până să roșească d-a se mai gândi Fericit și liber pe pământ a fi!..." Astfel zice Carol, iar maghiarii-aprinși Jură să zdrobească șoimii cei ne-nvinși. II Carol intră-n țară, asuprește foarte; Unde calcă, lasă lacrimi, ...
Elena Liliana Popescu - Imn Existenței
Elena Liliana Popescu - Imn Existenţei Imn Existenței de Elena Liliana Popescu Informații despre această ediție Dacă s-ar putea vreodată să auzi neauzitul, să privești în nevăzut și să afli neștiutul, ar urma iar începutul? I Ne-am întâlnit Odată, pe când întreaga Fire se concentrase-n Punctul atotcuprinzător – Atunci noi eram Unul, cuprinși în neclintire și nerostit Cuvântul de viață dătător, Fiindcă însuși Gândul din care să purceadă poruncă nu primise să poată fi gândit, Atunci când Ochiul nostru nu trebuia să vadă, când Lumea nu țâșnise în Spațiul neivit. Pe vremea-aceea Spațiul se contopea cu Timpul în liniștea adâncă din nemanifestat, Iertarea nu venise, de vreme ce Olimpul nu se născuse încă, neexistând Păcat. Impulsul de iubire nu hotărâse Clipa, o alta să-i urmeze, să-nsemne Început. Deplina armonie își măsura risipa, știind să guverneze tărâmul nenăscut. II Necunoscând tristețea și nici discernământul, sclav în eternitate, un univers închis lipsit de întuneric, cu Cerul și Pământul formând îngemănate un tainic Paradis, Pe când nu se trezise, în germene, mișcarea visând în așteptare la viața neștiută și prima zi din lume nu zămislise Zarea ca Soarelui cărare să-i fie așternută, Atunci, aflat el însuși ...
Emil Gârleanu - Părtaşul Părtașul de Emil Gârleanu Soldatul Pintilie Gheorghe era învinuit că furase în sâmbăta Paștilor câțiva saci cu orz și că apoi îi vânduse. Santinela ce încuviințase aceasta era adusă înaintea consiliului, ca părtașă la furt. Vinovatul mărturisise hoția. El o îndeplinise, pe când de santinelă la orzărie era Neculai Oană, recrut din anul acela, un biet om, luat în oaste pe nevăzutele, și pe care, de șase luni de zile de când venise, nu-l scoase nimenea din ceea ce știa el de acasă. De nepriceperea lui se feriseră toți comandanții de companie, ca de foc, și-l lăsaseră la boi. În săptămâna Patimilor soldații fură învoiți pe acasă. De sărbători e greu să pui mâna pe un om mai acătării, rămân ciurucurile. S-a zbătut bietul aghiotant, în dreapta, în stânga, până a dat, în grajd, cu ochii de Neculai Oană, care vorbea cu boii lui, dezmierdându-i pe grumaz. Valeu! Oană neică, zise aghiotantul, Maica Domnului mi te scoase în cale. Vino-ncoa, zmeule, să te înarmez ca pe sfântul Gheorghe. L-a înșfăcat de guler, l-a dus de l-a încins, ...
George Coșbuc - Dragostea păcurărească
... dezbracă și te tunde Și cătană te răspunde. Iar cătană... n-ar fi greu Și plăcea-mi-ar, plăcea mie Să tot fiu în cătănie, Dac-aș fi-n pământul meu Să trăiesc, cum se trăiește, Cum știm noi, ardelenește! Dar te duc, ca să fii dus Și să nu mai ...