Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru CE
Rezultatele 111 - 120 din aproximativ 3689 pentru CE.
Dimitrie Anghel - Agora modernă
... ori zîmbindu-și cu bunăvoință unul altuia. Larg însă ușa s-a deschis și într-un miros pestilențial, chintesența mahalalelor, extractul fermentatului guano , ce-a dospit îndelung la soare în locurile virane, duhoarea ce-a stagnat la gura canalurilor, barometricele efluvii ce călătoresc numai pe drumuri de noapte, nenumitele gazuri ce-și dau întîlnire numai în anumite unghere, toate alambicatele parfumuri ce le poate distila un rinichi scos din uz intră să bată în retragere și cele din urmă pături de oxigen. Mirosurile, efluviile, extractele și chintesențele ... mai pot face să vibreze. Fiind marele colector, maxima cloacă a acestor șerpuitoare rîulețe care nu mai pot reflecta cerul din multa murdărie ce-o tîrăsc în ele, ce nu mai pot face valuri ca să poată aduna lumină pe crestele lor, ce nu mai pot scoate glasuri cristaline din cauza verminei ce le amuțește ca o veșnică surdină, ei se adună și se strîng cerc ca o baltă imundă în jurul mesei celui ce-a intrat, și fiecare pe rînd, precum toți locatarii unei mahalale, se mișcă ducîndu-și cutia cu lături la zgomotul clopoțelului ...
Antim Ivireanul - Cuvânt de învățătură la octomvrie 26, în ziua sfăntului și marelui mucenic Dimitri
... cei mari și cei mici, sunt cei ce călătoresc și să află în nevoe. Vânturile cĂ©le mari ce umflă marea sunt nevoile cĂ©le ce ne supără totdeauna. Valurile ce luptă corabiia sunt nenorocirile carele să întâmplă în toate zilele. Norii ce negresc văzduhul, fulgerile ce orbesc ochii, tunetile ce înfricoșază toată inima vitează sunt întâmplările cĂ©le de multe fĂ©liuri, neașteptatele pagube, înfricoșările vrăjmașilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile, robiile, dările cĂ©le grĂ©le și nesuferite, carele le lasă Dumnezeu și ne încungiură, pentru ca ... pre niște adevărați fii ai lui și nu poate răbda milostivirea lui cea iubitoare de oameni să ne aflăm pururea în ticăloșii și în nevoi, ce numai așteaptă rugăciunea noastră; ia aminte să auză glasurile noastre; stă pururea cu urechile deșchise, pentru ca să ne asculte, îndată ce vom chiema numele lui cel sfânt. Dară ce voiu să zic de nesimțirea cea mare a oamenilor acestui veac? Toți pătimesc, toți sunt în scârbe, toți suspină supt jugul cel greu ... de a-l ruga și fărde a-i dovĂ©di nevoia lor? Sau, să zic mai bine, carele iaste tatăl acela ...
Dimitrie Anghel - Culegătorul de stele căzătoare
... Credea că erau îndeajuns comorile pe cari le adunase în el, pentru ca să poată trăi pe socoteala lor. Viața cărților însă e moartă, suflul ce-a palpitat în literile negre, care au fost scrise într-un moment de inspirație, e ca o adiere ce-ar trece întîi peste un mormînt, pînă să ajungă la tine. Visurile toate ce le-au cristalizat marii poeți au fost stropite de lacrimi, gîndirile mari ce-au chinuit mintea cugetătorilor au lăsat dîre de sînge și cîntecele de dragoste nu sunt de ajuns ca să liniștească tumultul rîului roș care aleargă ... el nu vedea ce misterioase forme luaseră copacii în grădină, nu simțea ce puternic miroseau florile împrospătate de rouă, nu arunca o privire mișcătorului covor ce-l fac umbrele pe drumuri ca să pășească misteriosul pas al ființelor aeriene cu care legendele au împoporat lumea. Dincolo de vîrful copacilor era scăparea ... aceea în care el visa cu fruntea răzemată de fereastră, deodată, din înălțimile tăriei, un fulg luminos se dezlipi, străbătu vertiginos spațiul, se mări din ce în ce și apoi, ca un buchet căruia îi tai ața ...
Dimitrie Anghel - Privind o stea terestră
... un glob terestru. Un albastru uniform spune imensul oceanelor, marea împărăție a apelor, nemărginirea mișcătoare care nu-și mai află astîmpăr, fluidul element ce predomnește asupra uscaturilor. Figuri bizare, pe care aleargă umbre ușoare ce înseamnă uriașii munți, dungi abia scrise ce sunt fluviile mari, locuri goale și necunoscute ce sunt imensele pustiuri, pe care n-a călcat poate pas de om, zugrăvesc continentele. Cu cît curba urcă spre poluri, mai trist, mai ... cum o fac și eu ?... Viața curge ca un fluviu imens și noi suntem viața. Imensul fluviu are însă două maluri și mulți dintre cei ce ne-a aruncat întîmplarea pe infima noastră bucată de pămînt, ce-o văd zugrăvită pe globul terestru, stăm despărțiți de adîncul albiei în care aleargă valurile. Același cîntec ne murmură și unora și celorlalți neîntrerupta goană ... aceleași priveliști vedem și unii și ceilalți în limpezimi ; aceiași nori, ce întunecă fața apelor, ne întunecă pe unii și pe ceilalți ; aceleași melodioase cîntece, ce le trezește fluidul element, ne lovește auzul și se repercută în sufletele noastre... Și cu toate acestea, stăm deoparte, nimenea nu întinde o punte, nimenea ...
... întunerec, cum iese cel Atotputernic cu nesfîrșitu-i cortegiu de constelații și le aruncă pe cer ca o ploaie de albe flori de jăratec... La ce bun însă să mai luminezi pentru ochii orbi, de ce să umbli cu un rug aprins în întunerecul unui pustiu, de ce să faci pe Vestala și să slujești un cult să întreții o putere, să păstrezi o bucată de soare în tine ca un diamant ascuns ... va pătrunde, de dedesubtul unei uși dunga de strălucire își va scrie oricum aurul ei. Și așa fiind, sătul de negrul întunerec, de imensa noapte ce începea de la infinitul fereștilor lui, de îndoiala cortină de umbră ce se lăsase după el și după care stau milogii ce veniseră cu fărașurile în urma incendiilor ce le aprinsese, ca să aprindă la rîndul lor altele efemere, pe cari puternicul și nemilosul vînt, ce-i o putere și el, un concurent, o mîndrie ce caută să se afirme necontenit și izbutise să le stîngă, reînsuflețit de mîndrie, ieși din nou, și, făcîndu-și scînteia fluture de foc, își întinse ... în negrele fărașe ale celor cel urmăreau... Și o goană începu de atunci, un vîrtej nebun, a întrecere fantastică a celor ...
Emil Gârleanu - Ochiul lui Turculeț
... se ferea parcă să nu desfunde pământul. După cum ți-am spus, numai ce-mi răsare namila asta de om înaintea mea, în cerdac. — Ce mai veste, Turculeț? îl întreb. — Bună, sărut mâna. — Ce e? — M-aș însura, coane... Îmi spunea vorbele acestea ca și când aș fi putut să-l opresc de la isprava ce-și pusese în gând. — Bine, Turculeț; și pe cine iei? — Pe Zamfira. — Lui Săftoiu? — Lui! — Ehe! Halal de tine! am ... ar face nazuri. Că ea, ce-i drept, are de toate. Că nu-i lipsește nimic. De asta nu pot zice. — Ei, și ție ce-ți lipsește? Flăcăul nu-mi răspunse de-a dreptul. — Ei nu-i lipsește nimic, îi întreagă. Da eu, dă, știi, sunt cam ... abia acum îl înțelesei. Am uitat să-ți spun ce era mai însemnat: bietul Turculeț se împunsese c-un țăpoi și pierduse un ochi, după ce stase o mulțime de vreme în spital. La drept vorbind, lucrul acesta nu prea strica unui băietan atât de frumos ca dânsul. Dar pesemne fata ...
Grigore Alexandrescu - Viața câmpenească
... și verdeața, Apusul și dimineața, Și fluierul câmpenesc, Cu patimi, cu chinuri grele, Cu starea inimii mele, Nicicum nu se potrivesc. Departe de-acele locuri, Ce poate m-ar fi-nsuflat, De țărăneștile jocuri Ce-adesea m-au încântat, Cuprins de nemulțumire, De grijă și de mâhnire, De soarta mea ocolit, În rele ce mă-mpresoară, Ce gânduri, idei omoară, Duhul își pierde puterea: E greu să descrii plăcerea, Când sufletul e mâhnit. Însă a mea mulțumire Pentru a ... din mare Deșertul mi le-absorbea. Cuprinsul, unde odată Împreună-am viețuit, Și plăcerea-adevărată Zilele mi-a îndulcit, Este un câmp lat, ce are De vechi și firești hotare Un mal către răsărit, Iar către apus o apă, Ce saduri, grădini adapă, Ce udă țărmul setos, Și-n ramuri multe-mpărțită Curge mândră, liniștită, Pe patu-i cel nisipos. Casa pe-o muche clădită Singură câmpul domnind, De ... jucam. Astfel în țări depărtate, Unde străin te numești, De-auzi pe neașteptate Limba care o dorești, Limba acea părintească, În care tu te gândeai, Ce-n vârsta copilărească Cu maică-ta o vorbeai, Oricât de urâtă fie, Aspră, grea la auzit, Se naște o bucurie Un
Alexandru Macedonski - Noaptea de martie
... și-o spun încet. Poate vream ca să fiu umbră, poate vream să fiu lumină, Trăsnet care mistuiește, aer, apă, fum, scântei, Sau o floare ce pe țărmuri de pâraie se înclină Și dă vântului, ce-i este amorez, parfumul ei. Poate vream să fiu de toate sau nimica să fiu poate, Poate chiar că niciodată să fiu om nu m ... gândit, Să m-adun de pe tot locul, să fiu unul strâns din toate Și să-mi las nemărginirea ca să intru-n mărginit. Și ce luptă trebuiește din ce sunt să fiu iar visul, Și ce crude suferințe până ce să trec abisul Ce desparte vecinicia de un trai și lung și mic; Până ce uitând de lupta ce-o dusei cu nenorocul, Să-ncetez să mai fiu timpul și să nu mai fiu nici locul, Și să pot să fiu din toate fără ... n-o să mai pună graniți între rău și bine, Și veninu-amărăciunei îl voi bea chiar din plăceri. Cel puțin de-am ști ursita ce îndeplinim în lume, De-am ști golul care-l umplem c-o făptură și c-un nume, Sau de-am ști de ce ...
Dimitrie Anghel - Moartea narcisului
... ieri sară, Surîde lîngă mine, pe-o margine de cupă; Căci eu îi port de grijă cu drag, ca să nu moară, În amintirea mînii ce s-a întins s-o rupă. Trăiește încă floarea, dar inima mea bate, Văzînd-o cum pălește din ce în ce mai tare. Sunt alte flori desigur mai mîndre și bogate; Dar numai eu știu taina Narcisului ce moare. Trăiește floarea încă, dar mîne-ncet va plînge Alăturea de cupă, petală cu petală, Și flacăra ce arde în mine se va stinge, Ca focul care-l uită pe vatră o vestală... II Mă urmărește floarea într-una, și mi-i teamă ... tîrziu. V Și totuși te văd încă, năluca mea, ș-acuma... Se-nalț-un braț în aer, și iat-o că apare: Într-un veșmînt ce-o-nfașă ca un potir de floare, Purtînd în mîna dreaptă Narcisul alb ca spuma. Mlădie apoi brațul, ș-asupra mea se-nclină, Ca un ... fereastra spre grădină. Și-acum mînile-i pale le simt de mine-aproape... — Ah ! pale mîni, tot răul vă fie-ntors în bine — Ce duh își poartă lampa arareori în mine De pot vedea ca noaptea cînd fulgeră pe ape ? E magul amintirii cu lampa lui albastră
Dimitrie Anghel - Represiune pentru represiune
... d-l Gîrleanu, pentru care recenzenții acestei reviste n-au găsit niciodată măcar un cuvînt binevoitor. Ce mister poate să se ascundă sub acestea ? De ce n-are talent Gîrleanu, și pentru ce are agronomul Sandu-Aldea, această fină lamă de ferăstrău a literilor noastre. Pentru ce cuvinte de laudă și deschiderea largă a coloanelor aceluia ce n-a avut niciodată destulă pietate și bun-simț să-și aleagă un pseudonim cînd poartă numele lui Neculai Beldiceanu, și numai cuvinte ... mai interesanți monștrii lui Aldea, decît micele personagii din Lumea celor ce nu cuvîntă , să fie mai simpatică lumea de mahala a celui ce înjosește o memorie scumpă decît minunatele juvaere ale lui Gîrleanu ? Ori poate toate acestea își aveau explicația într-o antipatie personală, care, la drept vorbind ... rătăcirea literară de la Stoborăni n-am găsit nimic. Nici un strigăt de revoltă, nici un cuvînt de indignare pentru așa vastă pată de sînge. Ce făcea d-l Ibrăileanu atuncea ? Era absent oare din țară, era bolnav, nu citea Universul ? Pentru ce atîta mutism, pentru ce făcea parte din lumea celor ...
Dimitrie Anghel - Zi de sărbătoare
... roz, temeinic își ținu infima coadă întoarsă în semn de întrebare și, apoi, fie prin voință, fie dintr-o imperioasă necesitate, oprit în fața cepului ce era singurul punct reliefat din atîtea rotunzimi, începu să se scarpine. Cu voluptate, găsindu-și poate o alinare multiplilor paraziți ce trăiau pe socoteala lui, își urmă mișcarea, recidivă cu disperare, urmă cu paroxism, și iată că cepul, oricît era de lemn, pînă la sfîrșit nu ... de behăituri anormale, de trîmbițări ieșite din gamă, de cotcodăciri neobișnuite, de furioase nechezaturi se înfrățiră ridicîndu-se în tămbălău. Veleități neașteptate se treziră. Aripi ce nu se ridicaseră niciodată de la pămînt năzuiră spre cer, mîndrii ce nu consimțise niciodată să se înjosească se vulgarizau, patricianul păun cu egreta lui de pietre scumpe pe creștet fraterniza cu domestica gintă laolaltă, cocoșul își ... să le suprime tuturor centrul de gravitate, astfel se cumpăneau cu toții, lunecînd pe pămîntul hlisos, dînd unii peste alții, căzînd și ridicîndu-se, pînă ce într-un tîrziu, ca subt varga unui vrăjitor, adormiră, care încotro pe unde i-a apucat somnul. Singur, așezat pe căpătîie, lîngă ușa ... butoiul urma să murmure gîlgîindu-și veselia, strecurîndu-și divinul elixir în nenumărate meandre și șuvițe, lunecînd printre surcelele și penele împrăștiate, nepăsător de veselia