Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru ȘOPTITE
Rezultatele 111 - 120 din aproximativ 368 pentru ȘOPTITE.
George Topîrceanu - Fata tristă
George Topîrceanu - Fata tristă Fata tristă de George Topîrceanu Firul gândului frumos Un suspin mi-l taie, Că de-atâta vreme cos Singură-n odaie. Și doar mâna mea, cu greu, Flori de fir împarte. Flori aleg, — dar gândul meu, Gândul mi-e departe! Uneori, când țin la piept Strânsă cusătura, Închid ochii și-l aștept Să-mi sărute gura. Iar când umbra serii vine Dorul crește-n mine Și tristețea mă doboară Grea, ca o povară... O, știu bine că-n zadar Dragostea mă mână Să-l aștept cu lacrimi iar Nopatea, la fântână. Nu mai vine să-i șoptesc Dorurile toate Și la sân să-i încălzesc Mâinile-nghețate! Ci doar vântul nopții rece Fruntea mi-o sărută, Peste codri luna trece Galbenă și mută. Lung suspină-n freamăt greu Fagii de pe coaste... Noapte dulce, dragul meu A plecat în
George Topîrceanu - Manon și Des Grieux
... stă cuprins de-o presimțire gravă. Cerșindu-i mut o clipă de zăbavă. Sărută brațul zâmbitoarei fete. - Sunt trist, Manon: mi-e inima bolnavă... Atât șopti, cu fața la perete, Căci se temea acum să nu-l îmbete Amețitoarea ochilor otravă. Și ea s-a dus... În clipa asta ...
George Topîrceanu - Noapte în ploaie (Fragment dintr-un poem)
George Topîrceanu - Noapte în ploaie (Fragment dintr-un poem) Noapte în ploaie (Fragment dintr-un poem) de George Topîrceanu ...Mai sus, la poalele pădurii, Se-mbină umbrele-n coroană Și ca-n poveste se deschide În fața noastră o poaină: Mesteceni albi, cu ramuri goale, Pe margini codrul adormit Și-n raza lunii, risipite, Căpițe mici de fân cosit... Aici nu-i nimeni să ne vadă În pacea nopții-ncremenite, O, farmec negrăit de dulce Al sărutărilor oprite!... Dar un fior prin noapte trece. Șoptesc copacii îngroziți. Un tainic murmur, — ca o apă, — Coboară-n codrii adormiți. Vin freamăte nelămurite, Prevestitoare de furtună, Și nouri vineți, colo-n zare, Deasupra munților s-adună... Acum pe bolta răzvrătită Aleargă cum îi poartă vântul. În valuri negre luna moare Și umbra-ntunecă pământul. O, doamne! Ploaia-n noaptea asta Ne strică fără milă rostul. Dar colo jos, într-o căpiță De fân, găsi-vom adăpostul... Stăm bine-așa, sub bolta moale, Cu frunțile alăturate Ca doi copii cuminți. — Ne-mbată Mirosul florilor uscate. De peste deal abia s-aude Un ropot repede-n păduri, E ploaia... Pân’ la noi deodată Ajung răzlețe picături, Și tot mai dese cad. ...
George Topîrceanu - Noapte de iarnă (Topîrceanu)
George Topîrceanu - Noapte de iarnă (Topîrceanu) Noapte de iarnă de George Topîrceanu Cad din cer mărgăritare Pe orașul adormit... Plopii, umbre solitare În văzduhul neclintit, Visători ca amorezii Stau de veghe la fereastră, Și pe marmura zăpezii Culcă umbra lor albastră. Iarna!... Iarna tristă-mbracă Streșinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi și peste case. Scoate-o lume ca din basme În lumini de felinare — Umple noaptea de fantasme Neclintite și bizare. Din ogeagul de cărbune Face albă colonadă Și pe trunchiuri negre pune Capiteluri de zăpadă, Iar prin crengile cochete Flori de marmură anină, — O ghirlandă de buchete Care tremură-n lumină. Reci podoabe-n ramuri goale Plouă fără să le scuturi, Ici, risipă de petale, Colo, roi ușor de fluturi... Și din valul de zăpadă, Ca o mută arătare Legănându-se pe stradă, Un drumeț ciudat răsare... Vine cu popasuri multe, Face-n calea lui mătănii. Câte-odată stă s-asculte Clopoțeii de la sănii. Alteori uimit tresare, Dă din mâini șoptind grăbit — Parcă spune-o taină mare Unui soț închipuit... Ca o umbră din poveste Se strecoară-ncet, și iar Stă deodată fără veste Rezemat de-un felinar. Fața lui se lămurește, ...
... când întâiul vânt de patimi grele, Din lumea rea, porni-va să-l doboare, Te-o blestema copilul trist și palid Că n-are cui șopti, cu lacrimi: "mamă!" Te-i blestema tu singură odată, Ducând povara vechiului păcat, Zadarnic vei întinde după sprijin Tremurătoare brațe istovite, — Și pânza neagră ...
George Topîrceanu - Singuri Singuri de George Topîrceanu Dormi!... Un val de aer umed am adus cu mine-n casă. Tremurând s-a stins văpaia lumânării de pe masă, Iar acuma numai ochiul de jăratic din cămin Licărește-n umbra dulce, ca o piatră de rubin. Bate vânt cu ploaie-n geamuri Și e noapte neagră-afară... Plânsul streșinii suspină ca un cântec de vioară Monoton, șoptind povestea unei vremi de mult uitate... Nici o rază nu pătrunde prin perdelele lăsate. Ci-ntunericul prieten stăpânind până departe, Și de oameni și de patimi fericirea ne-o desparte. Singur eu veghez în noapte, Ploaia cântă tot mai tare... Și m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o
Gheorghe Asachi - Învățătorul și urmașii săi
Gheorghe Asachi - Învăţătorul şi urmaşii săi Învățătorul și urmașii săi de Gheorghe Asachi Alegorie Cătră-apostolii săi zis-au dinioară Domnul lor: Cel ce vra a fi cu mine de-astăzi fie-mi următori. Calea noastră va să fie Spre cerească-mpărăție... Un stol mare, strigând, vine: Unde-i merge, noi cu tine! Cu un zâmbet Domnul pasă Înainte prin pustiu, Călătorii se îndeasă Să s-adăpe la vreun riu. Vântul cald, focosul soare A lor frunte a umplut De arine, de sudoare, Deși nu prea le-au plăcut, Pănă-n seară a suferit. Umbra când i-a răcorit, Doar aicea vom mânea, Între dânșii toți șoptea. Însă Domnul urma-n cale Preste râpi și preste vale, Pe loc unde rareori A pășit cu călători. Următorii suspinau, De spini unii s-aninau, Zicând: Pasă cel ce-a vre Pe această cale gre! Altul șede peste-o piatră Cugetând la a sa vatră, Unul pe iarbă s-întinde, Altul gustă a lui merinde, Din drum alții se abat, Însă Domnu-i neschimbat; În tunericul pământ Nici le zice vrun cuvânt Apoi când ...
Gheorghe Asachi - Momița la bal masche
Gheorghe Asachi - Momiţa la bal masche Momița la bal masche de Gheorghe Asachi Un filozof, ce aflasă A științelor secret, De pe lume adunasă, Pentru public cabinet, Dupre sistematic plan: Scoice, pești din ocean, Fiare, paseri cu verzi pene, Bolovani și buruiene, Crocodili de pe la Nil Și tablo de Rafail. Iar apoi cel învățat, De un gust, de o capriță, Pentru sine-au cumpărat Mare, tânără momiță. Care-i zic orangutan Și-i de țărmul african. În cărți ziua îngropat Și-n negrală împlântat, După lucru-ostenitor Iubea șaga uneori, Și, lăsând doparte tomul, Învățatul meu, ca omul, Să se poată răsufla, Cu momița se giuca. Deci, voios vrând să petreacă Sara unui carnaval, Pus-au straie ca să facă Cei momițe pentru bal, Ca s-o ducă acolo Mascuită-n domino. În costium înaurit Contrabandu-au mistuit; A ei ceafă-i învălită Cu o freză încrețită, Pune-n capul cel flocos Un beret cu fiong tufos, Mijlocul cu brâu încinge, Și în scarpe talpa-i strânge, Brânca-ascunde în mănuși; Nasul, roș ca pipăruș, Ș-a ei bot, să nu-l cunoască, Le acopere cu mască. Așa merg, fără ciocoi, La ...
Grigore Alexandrescu - Încă o zi
... Păstrează suvenirul acelui depărtat. Valea răsunătoare, a râului murmură, Veșteda toamnei frunză ce flutură în vânt, Palida lunii rază, puternica natură Îți vor șopti
Grigore Alexandrescu - Așteptarea
Grigore Alexandrescu - Aşteptarea Așteptarea de Grigore Alexandrescu Acesta este ceasul... sau cel puțin sosește, Dar ea unde să fie? De ce nu se ivește? Minuturi fericite sunt oare de pierdut? Foarte puține omul în viața lui are! Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare... Nu e nimic; o frunză în vale a căzut. Noaptea în aste locuri n-are deloc tăcere; Totul se mișcă, umblă, dar toate sunt părere; Vântul, umbra mă-nșeală, când cred a o vedea. Luna aci s-arată, aci iar se ascunde: Abia câteodată întunecul pătrunde, Și norii înainte-i se pun ca o perdea. Poate că și ea are o tainică-ntâlnire, Poate că stăpânită de-asemenea simțire Pășește-nvăluită în umbra unui nor, Chiar în acele sfere care au ceresc nume, Poate-amorul domnește ca aerul în lume: Cu ce drept omul singur să fie simțitor? Nu știu, dar la atâtea rele nesuferite, Ce asupră-mi adesea se par a fi unite, Singur amorul este izvorul fericit, Ce fără încetare m-adapă cu uitare, Ca undele vestite fântânii de mirare Prin care morții uită că-n lume au trăit. Zile neprețuite ale copilăriei, Tovarăși ai ...
Grigore Alexandrescu - Cimitirul
Grigore Alexandrescu - Cimitirul Cimitirul de Grigore Alexandrescu Peșteră-ntunecată, azil al pocăinței, Unde omenești fumuri ca fumurile pier, Unde eroii credinței Au murit pentru lume ca să trăiască-n cer! Tu care ai fost martor l-atâtea rugăminte Ce se șopteau în umbra și în răcoarea ta, Când inima fierbinte Viața de vecie în lacrimi o căta, Dacă bolțile tale, ce nu pot fi pătrunse De omenești suspinuri, de-al patimilor vânt, Duc sufletul prin locuri și prin cărări ascunse, Departe de pământ, Iată cumplita spaimă, ce în sânu-mi aprinse Urâcioasa privire a foștilor părinți Și altarul de piatră, pe care stau întinse Mădulare de sfinți. Fioroasa răceală ce-nsuflă-a ta vedere, Veșnicului întuneric aicea domnitor, Și grozava tăcere Arăt umbrele morții ce printre oase zbor! Îmi pare că mă aflu în locuinț-adâncă A unei groaznici iesme, ce sângiuri o hrănesc; Și care de o stâncă, Pe călător sfărâmă c-un zâmbet sătănesc, Călugărilor morți. Sau în pădurea-aceea, în care mai-nainte, Druizii cei sălbatici jertfeau pe osândiți, Când, setoși de omoruri, treceau de puteri sfinte Stejarii-mbătrâniți! Aici cu toate-acestea religia vorbește Celor ce vor s-asculte ...