Căutare text în Literatură
Rezultate din Literatură pentru SUSPINE
Rezultatele 101 - 110 din aproximativ 314 pentru SUSPINE.
George Coșbuc - Nucul (Coșbuc)
George Coşbuc - Nucul (Coşbuc) Nucul de George Coșbuc Informații despre această ediție Tot mai ceri puțin-rămasei Inimi să mai simtă mult? Nucule din dosul casei, Tot al meu și-aici și-airea: Ziua-n vânt îți văd doinirea, Noaptea ți-o ascult. Umbra ta-nvălia rotundă Masa cea de nu-știu-când, Și-amândoi pe banca scundă, Eu robind suflarea-n gură, Și, eu acu-n cusătură, Mama-mea cântând. Jale tu, din legănată Doină, ce de-amar omori! Dar tu știi că niciodată Nu cântam, urmându-i cântul, Numai, nuce tu, și vântul O-nsoțiai aori. Și-urmărind fugara-mi minte, Mă-nvățai, prieten bun, Cum s-adun în gând cuvinte, Și-mi cântai spre-a-mi da cărare, Și vedeam că ies cîntare Vorbele ce-adun. Ca și-atunci, mai coase mama, Coase și suspină rar, Dar când da-ndărăt marama Desvălindu-și câmpul frunții, Părul ei e alb ca munții Ernii lui Ghenar. A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. Răsvrătit se miră acul Mâni trudite-acum că vede — El e tot copil, și crede Că-i tot vară-n lunci. Plânge-acum ...
George Coşbuc - Patria română Patria română de George Coșbuc Patria ne-a fost pământul Unde ne-au trăit strămoșii, Cei ce te-au bătut pe tine, Baiazide, la Rovine, Și la Neajlov te făcură Fără dinți, Sinane,-n gură, Și punând dușmanii-n juguri Ei au frământat sub pluguri Sângele Dumbrăvii-Roșii. Asta-i patria română Unde-au vitejit strămoșii! Patria ne e pământul Celor ce suntem în viață, Cei ce ne iubim frățește, Ne dăm mâna românește: Numai noi cu același nume, Numai noi români pe lume Toți de-aceeași soartă dată, Suspinând cu toți odată Și-având toți o bucurie; Asta-i patria română Și ea sfântă să ne fie! Patria ne-o fi pământul Unde ne-or trăi nepoții, Și-ntr-o mândră Românie De-o vrea cerul, în vecie, S-or lupta să ne păzească Limba, legea românească Și vor face tot mai mare Tot ce românismul are: Asta-i patria cea dragă Și-i dăm patriei române Inima și viața-
George Coșbuc - Patru portărei
George Coşbuc - Patru portărei Patru portărei de George Coșbuc Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V I Din larguri de palată ies patru portărei: Au coifuri, au ceaprazuri, au sulița la ei. Nebun s-aruncă roibul, ca viforul pe luncă, Trei cai cu el alături p-același pas s-aruncă. Și zice portărelul, al cărui cal e corb: Ca pajură pe Surgă, zdrobit, am eu să-l sorb! Ți-l strâng, până ce-mi urlă că nu-i mai trebe fete. Vorbește cel ce fuge pe cal stropit cu pete. Și cel pe calul muced răstește vulturel: Așa să trăiesc! Astăzi îngrop sulița-n el! De nu-l fac eu cenușă, să n-am de mamă parte! Se jură cel cu roibul frumos ca scris în carte. II Un zmeu a dus pe Veta lui Trăsnet-Împărat Pe Veta s-o găsească ei patru s-au jurat. Și cine-o va aduce din țările măiestre O ia pe Veta doamnă, și nouă țări ia zestre. Să pleci orbiș la moarte, când zestrea-i lumi deloc, Când ai pe Veta doamnă, să prinzi cu gura foc. E țara toată șesuri, ca ploaia-i de ...
George Coșbuc - Pe pământul turcului
George Coşbuc - Pe pământul turcului Pe pământul turcului de George Coșbuc Cluj, 1885 Nu era în sat nevastă, ca frumoasa Veronica: Tânără și vorbăreață, silitoare ca furnica, Din neam bun, cu zestre multă; tinerel bărbat avea Și cu el în armonie și-nțelegere trăia. Constantin era din fire blând și pacinic pe tot locul: Om cu gânduri; ura foarte strugurii, pipa și jocul, Dar era cap de ispravă, cântăreț și se credea Fericit, știind prea bine, că nevastă-sa-l iubea Și din astă cauză dânsul nu știa decât să tacă, Iar nevasta-i putea face orișice voia să facă. Într-o toamnă-au ieșit ambii la holdă, la secerat. Lanul era chiar pe lângă drumul țării așezat! Deci mirare nu-i că ochii nevestei din când în când Rătăceau pe drum, să vază cine naiba-o fi trecând. Tu bărbate!... Vai de mine! of, privește cine trece! Lasă snopul în năpaste, seca-i-ar viața să-i sece! Constantin ridică ochii. Un flăcău tânăr trecea, Nalt ca fagul, lat în spate. Ești nebună, draga mea! Zise Constantin. Ce vorbă?! Eu, nebună! O, bărbate! Un voinic frumos, ca ăsta, nu găsești în șepte sate; Vezi cât de- ...
George Coșbuc - Toamna (George Coșbuc)
George Coşbuc - Toamna (George Coşbuc) Toamna de George Coșbuc Toamna târziu În noaptea cu lună, Cum vâjâie codrul Și geme și sună! Din nordul cu neguri Un vuiet răsare Și vine și crește Mai iute, mai tare; Iar codrul aude, Puternicul rege Aude prin noapte Și bine-nțelege Al oștilor vuiet Din norduri pornite - El vrea să răscoale Puteri obosite Și-njură și urlă, Că-și simte pierirea. Și galben se face, Nu poate s-adoarmă, Nu-și află nici pace, Și tremură codrul Cu inima ruptă De spaimă, se zbate, Cu vântul se luptă, Pocnește și sună Și-și urlă durerea, Căci vântul îl prinde Și-l strânge de mijloc Topindu-i puterea! Și codrul se-ndoaie; Și-l biruie vântul Râzând îl sugrumă Și-i rupe veștmântul Și părul i-l smulge Și-n văi îl aruncă. Un țipăt răsare Pe deal și pe luncă; Grăbitele păsări Cu vuiet aleargă Și norii vin stoluri Pe-ntinderea largă De spaimă s-aascunde Pârâul sub ghiață - Și regele codru, Din ultima viață Suspină văzându-și Pustiul, și geme Și cade pe spate Și moare cu fruntea Pe pieptul naturii Și moare natura De jalea pădurii În toamna
George Coşbuc - Vântul â†�â†� Rugămintea din urmă Vântul de George Coșbuc ( Balade și idile ) Vestitorii primăverii →→ De fete mari e lunca plină, Iar vântul, răsfățat copil, S-apropie tiptil-tiptil De pe sub fagi, de pe colină. Și fetele cu drag suspină: O, Doamne, Doamne, adă-ni-l! Pe umeri blondele lui plete Tresar și sar încetinel. El e frumos și tinerel, Dar e sfios când e cu fete. Iar ele râd și râd șirete Și pe furiș privesc la el. El umblă ca la el acasă Și-ascultă fetele ce zic; Mai rupe-n palme câte-un spic Și răsfățat apoi își lasă Pe spate capul și nu-i pasă De fete și de câmp nimic. Și printre spice el șoptește, Vorbind aiurea și-alintat! Și, cum se plimbă-n lung și-n lat, Cu fetele să-mprietenește Și din copil sfiios el crește Flăcău întreg de sărutat. Apoi ca-n glumă el le prinde De mânecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor, În urmă brațul și-l întinde, Pe cea mai dragă o cuprinde Și-o strânge către el ușor. Tot mai aprins, tot mai aproape: Să te sărut, drăguțo, ...
George Crețeanu - Cântecul străinătății
George Creţeanu - Cântecul străinătăţii Cântecul străinătății de George Crețeanu Informații despre această ediție Rătăcesc în căi străine, De căminu-mi depărtat; Petrec viața în suspine, Pâinea 'n lacrămi mi-am udat. Fie pâinea cât de rea, Tot mai bine în țara mea! Ah! în țara mea frumosă Am lăsat tată iubit, Am lăsat mamă duioasă, Ce de plânsuri a albit. Vezi o culme muntenească Ș'o căsuță de desubt? Este casa părintească, Unde laptele am supt. În dumbrava verde, deasă, O fecioară vezi trecând? Este-a inimei miresă, Ce mă chiamă suspinând. La străini am stat la masă, Și cu ei m'am ospătat; Dar gândind la mine-a casă, Lacrămi rîuri am vărsat. Cine țara 'și iubeste, Nu dă lumea pentru ea; Oh! atunci inima-mi crește. Când gândesc a o vedea! Fericiți câți sînt aproape De căminul părintesc! D'oiu muri, voiu să mă'ngroape În pămîntul românesc. Fie piatra cât de grea, Tot mai bine în țara
George Creţeanu - Orfanii Orfanii de George Crețeanu Informații despre această ediție Vedeau că ceva straniu se petrecea în casă: Femei, bărbați în negru, cari mai toți plângeau; Măicuța lor iubită întinsă pe o masă, De facle înconjurată, și preoții citeau. Deodată copilașii în brațe se luară, Și fără a-și da seama, ei suspinau amar; Mult timp șezură astfel; iar când se deșteptară, Zăriră p'a lor mamă, trecând p'un negru car... Și tot ce mai țin minte, e o grădină, în care Stau șir chipuri de piatră, coloane, lespezi, cruci; Doi oameni în cămașă, săpând o gropă mare, Pe când vibra în aer funebrul glas de tuci. Când seara veni ora, copiii să se culce, Voiră c'altă dată pe mamă-a săruta; Dar în deșert cătară pe mama lor cea dulce Și 'n deșert chemară.... ea, vai! nu s'arăta.... Trecuse miezul nopții, domnea tăcere-adâncă, Ei nu puteau s'adoarmă, se svîrcoleau prin pat: „Frate, zise cel mai mare, ochii n'am închis încă, Me tot gândesc la mamă, de ce ne-o fi lăsat?â€� — „Poate, răspunse micul, pe noi e supărată, Dar e așa ...
George Topîrceanu - Doleanțele unui cronicar teatral
George Topîrceanu - Doleanţele unui cronicar teatral Doleanțele unui cronicar teatral de George Topîrceanu Pe cerul plin de sclipitoare puncte, Trec efemere linii de lumină. Sub pasul meu întârziat, suspină Sonorul glas al frunzelor defuncte. Zadarnic luna mă petrece-n cale Pe bulevardul alb și singuratic, — Că subsemnatul, "cronicar dramatic", Acum e-n rolul misiunii sale. De-abia încerc un singur vers de odă, — Și-n capul meu vin stafii inedite, Cu gesturi largi, — cu răcnete cumplite: Moțoc, Spancioc, Ciubăr și Despot-vodă! "Sunt eu?... Sunt treaz?... Deschide-te, morminte!..." Deodată tace ritmicul meu pas: În scena a III-a, mi-am adus aminte, Madam Pruteanu a strâmbat din nas. De ce-a strâmbat?... Probabil, o nuanță De fin dispreț, când vede pe Carmina, — Fiindcă-și pierde ultima speranță... De n-aș uita nuanța cu pricina! Și iar pornesc... dar mă opresc deodată. Ah, sunt dator să fiu cu mintea-n patru: De ce nu vin ieșenii toți la teatru?... O chestiune foarte complicată! Francisca... artă... rasa și talentul... Deci, vasăzică, vor să se răzbune... Ce-i vinovat Onor. Direcțiune? Domnia-sa regretă incidentul... ...Vâr degetul în buzunarul ...
George Topîrceanu - Fata tristă
George Topîrceanu - Fata tristă Fata tristă de George Topîrceanu Firul gândului frumos Un suspin mi-l taie, Că de-atâta vreme cos Singură-n odaie. Și doar mâna mea, cu greu, Flori de fir împarte. Flori aleg, — dar gândul meu, Gândul mi-e departe! Uneori, când țin la piept Strânsă cusătura, Închid ochii și-l aștept Să-mi sărute gura. Iar când umbra serii vine Dorul crește-n mine Și tristețea mă doboară Grea, ca o povară... O, știu bine că-n zadar Dragostea mă mână Să-l aștept cu lacrimi iar Nopatea, la fântână. Nu mai vine să-i șoptesc Dorurile toate Și la sân să-i încălzesc Mâinile-nghețate! Ci doar vântul nopții rece Fruntea mi-o sărută, Peste codri luna trece Galbenă și mută. Lung suspină-n freamăt greu Fagii de pe coaste... Noapte dulce, dragul meu A plecat în
George Topîrceanu - I. Minulescu: Trei romanțe pentru mai târziu
George Topîrceanu - I. Minulescu: Trei romanţe pentru mai târziu I. Minulescu: Trei romanțe pentru mai târziu de George Topîrceanu Romanța automobilului Păzea! Păzea că trece-n goană, Aleargă, Vâjâie ca vântul, Și dacă n-ai urechi normale te face una cu pământul! El vine drept din arsenalul Progresului uman Modern, Să te trimată-n bezna rece a Absolutului etern. Păzea! Că trece-n zbor copilul civilizației extreme Și zvârle-n aer trei semnale, — Trei versuri mici Din trei poeme Pe care trei poeți deodată În trei orașe le-au cântat, — Un leit-motiv, Trei note scurte, cu timbrul galbenului mat. Dar cine poate să priceapă Simbolul celor trei semnale Ce conturează-n spațiu Albe Și verzi Intenții criminale? Păzea, că e iresponsabil, El are flacări în artere Și te pălește fără veste cu patruzeci de cai putere! Pufnește, Zbârnâie, Se-ntoarce Și lasă-n urma lui, pe drum, Miros albastru de benzină Și nori de pulbere Și fum... S-a dus, Adio! Poate-acuma deja comite alte crime, Pe când în urma lui se scoală din praf Infirmele victime, — O hecatombă de cadavre Pe-altarul nobilului Sport, Gesticulând cu indignare, din drum, ...